deblochează-te experimentând


Un citat şi zece reguli care ar trebui să te scoată din orice blocaj:

Definiţia nebuniei este să continui să faci acelaşi lucru şi să aştepţi să se schimbe ceva.

1. Deschide ochii. Larg. Concentrează-ţi atenţia pe ceea ce funcţionează. Rămâi acolo şi dacă mintea vine înapoi să te bată la cap cu ce nu merge, trimite-o la colţ.

2. Încearcă în fiecare zi ceva nou. Mintea încuiată în energia ei cea veche ca o fantomă într-o casă seculară o să reînveţe să creeze.

3.  Uită-te împrejur şi ignoră tot ce nu merge. Cu cât te concentrezi mai mult pe blocajul tău, cu atât îi dai mai mare putere să se manifeste.

4. Creează deliberat ceva. Pictează. Desenează.  Cântă, scrie, cumpără-ţi plastilină, decorează-ţi cta cea veche de ceai cu carioca permanentă şi dă cu lac pe deasupra ca să nu se şteargă imediat.

5. Intră în contact cu pământul şi ceea ce e verde. Plantează un morcov sau o ceapă în ghiveci şi admiră-le florile.  Plantează-ţi seminţe pentru germeni, recoltează şi adaugă la salată. Pune un

sâmbure de avocado într-un vas cu pământ şi aşteaptă să ţâşnească de acolo copacul.

6. Ia-ţi vacanţă când toţi ceilalţi muncesc. Munceşte când toţi ceilalţi sunt în vacanţă.

7. Joacă-te când munceşti. Nu te lua prea în serios. Dacă nu îţi place ceea ce faci, caută-ţi o slujbă nouă.

8. Poartă haine colorate, în fiecare zi de altă culoare.

9. Mută mobila în casă şi dă o petrecere de re-inaugurare.

10. visează cu ochii deschişi, obligatoriu, zilnic, măcar 10 minute.

Aplică-le consecvent pe cele de mai sus, sau inventează-ţi propriul mod de a re-experimenta viaţa fără teamă că greşeşti. Cine nu greşeşte nu învaţă.

Suntem suma schimbărilor, mari şi mici, pe care le facem conştient în noi, zi de zi. Un om care nu mai învaţă nimic, care nu mai schimbă nimic, care ştie tot îşi poate plăti deja în rate coşciugul la Pompe Funebre, pentru că viaţa sa s-a încheiat.

Elasticitatea este secretul reuşitei. Cine e elastic se poate lega la şireturi fără să îl doară spatele şi se poate adapta pe loc oricărei ocazii apărute… Iar ocaziile se văd doar dacă aplici regula nr.1. Să fii aici, acum, cu ochii larg deschişi ca să îţi poţi crea viaţa în cel mai bun mod posibil în fiecare secundă.

Reclame

Dance Harder


Telefonul sună, sună, sună în disperare. Planuri care se sfărâmă, accidente, depresii, coşmaruri, suferinţă pentru cei bolnavi şi cei plecaţi. Parcă s-a vărsat cupa cu otravă. Obstacole şi îngrădiri neprevăzute.

Aseară, după o zi de marţi ca la carte, mi-am amintit o poveste spusă de Vernon Foster, unul dintre marii şi smeriţii mei profesori. Vernon este şef de trib, reprezintă popoarele native în Congresul Statelor Unite şi este, el însuşi, ceea ce se numeşte Medicine Man. Noi i-am spune vraci, dar e mult mai mult de atât. Medicine Man este acela care se îngrijeşte de sănătatea politică, socială, personală – fizică, psihică, mentală şi spirituală – a clanului său.

Vernon ne-a povestit, la un moment dat, despre Sundance. Un ritual foarte vechi, păstrat cu sfinţenie până în zilele de azi, cu semnificaţii foarte profunde. Dansatorii se conectează la o axis mundi sub forma unui arbore sacru, cu funii care simbolizează cordonul ombilical, şi dansează la solstiţiu, timp de trei zile şi trei nopţi.

Într-un an, adunarea a fost înconjurată de poliţie şi Garda Naţională. Maşinile cu megafoane strigau avertismente despre o tornadă care se apropia. Oamenii au fost înştiinţaţi că trebuie să se retragă. În afara cercului principal, cu dansatorii şi copacul, exista o tabără de câteva sute de corturi, şi o puzderie de oameni veniţi cu maşinile.

Acel Medicine Man care conducea ceremonia nu s-a sinchisit de avertismente şi dansul a continuat. Situaţia a escaladat, la orizont se vedea tornada. Atunci, vraciul le-a strigat celor din cerc: Dance Harder! Dansaţi mai tare! Şi oamenii nu s-au oprit. Au continuat să danseze. Tornada s-a apropiat. Păsările s-au refugiat în copacul sfânt din mijlocul cercului.

Apoi s-a întâmplat ceva incredibil. Tornada s-a despărţit în două vârtejuri mai mici, care au ocolit cercul sacru, şi s-a reunit după ce a trecut de acest spaţiu. Doar câteva corturi au fost date peste cap. Sundance a continuat.

Morala poveştii e simplă. Când simţi că vine valul şi te răstoarnă, dansează mai tare. Continuă, ca un lup cu mustăţile pline de zăpadă, mergând prin viscolul schimbrăii, şi aminteşte-ţi că orice obstacol de felul celor pe care le întâlneşti e o lecţie de transformare. Administrează-ţi un remediu care să transforme starea în care eşti. O baie caldă, un film, o carte, o meditaţie, o îmbrăţişare, un abur de parfum, o prăjitură, o seară cu un prieten bun.  Asta îţi va da puterea de a dansa mai tare. Încearcă.

gândesc cu inima


Uneori, ai senzaţia că tot Universul s-a oprit. Că nimic nu mai respiră. Că bobul de rouă rămâne lipit de frunza pe care s-a condensat. Că totul în viaţa ta a căpătat viteză zero şi, orice ai face, eşti ca o buburuză căzută într-un iaz, care se zbate pe loc, ameninţată de înecul iminent.

Şi totul conspiră la starea de entropie zero: cade internetul, telefonul şade, mut, de parcă s-a zidit un perete de sticlă între tine şi lume, gândurile şi creativitatea se prăbuşesc la zero Kelvin, în nemişcare, şi timpul devine, şi el, vâscos şi lipicios, ca un caramel bine legat.

 

Instinctul (sau, mai bine zis, dresajul) te împinge să forţezi. Să apeşi tare, tare, pe porţile ferecate ale posibilităţilor, să îţi juleşti coatele şi genunchii în uşile astea grele.

Dar nu.

Nici aici nu merge, de fapt, cu acţiune şi reacţiune.

Primul lucru de făcut e să punem căluş minţii. Nu pentru totdeauna, ci doar pentru câteva ore, ca să se poată auzi acea voce mititică a intuiţiei, care revine în plin blocaj cu un flux  din ce în ce mai mare de inspiraţie.


Pluteşti pe acest val, care se ridică. La început, e nespectaculos. Dar dacă îl asculţi şi ieşi din orice activitate raţională, vezi cum coama valului se curbează, prinde viteză şi în final călăreşti un „berbec” cu creastă de spumă, care te saltă mult, mult peste blocajul iniţial.

Cum se face, practic, lucrul ăsta, care pare atât de împotriva tuturor procedurilor pe care am fost învăţaţi să le aplicăm?

Simplu.

Mai întâi, te alimentezi cu energie. În orice fel ştii tu. De la o cafea până la a privi ierburile şi frunzele mişcate de vânt şi a-ţi închipui că acea forţă intră şi se stochează în tine cu fiecare inspiraţie.


Apoi începi să creezi mental situaţiile. Le vezi în derularea normală, nu în faza curentă, înţepenită. Aproape că le poţi atinge. Poţi vedea situaţii similare cu ceea ce vrei să porneşti sau să deblochezi. Şi poţi trimite o binecuvântare tăcută. Subconştientul tău a ieşit din blocaj şi acum creează. Dă-i putere spunându-i, cu cuvinte, ce vrei să facă. Exprimă verbal viziunea pe care o ai. Elibereaz-o în lumea asta 3D, ca să cutreiere, să îşi adune potenţialul din energiile tale şi cele de aiurea, şi să îţi apară în faţa ochilor.

E timpul să te întorci în realizare. Să faci ceva care seamănă cu începutul realităţii pe care o re-croieşti, pe care o re-setezi. Ceva concret. Dacă  ai pierdut legătura cu cineva, scrie un email pe care o să i-l trimiţi curând. Restabileşte legătura. Dacă te-ai poticnit în lipsa de resurse, cheltuieşte ceva. Şi tot aşa.Poţi consolida starea de încredere în această nouă realitate cu ceva creat, desenat, construit, produs de tine.

Apoi mergi şi culcă-te în mare pace, căci Universul conspiră să facă ceea ce tu ai proiectat. Mie, azi, mi-au fost suficiente douăsprezece ore de la intenţie până la rezultat. Uşile ferecate s-au deschis. Păşesc în filmul pe care l-am conceput azi, cu instrumentele pe care le aveam la îndemână: câteva cristale, un pic de vis, încredere şi credinţă, plus disciplina obligatorie a mutării în stare de gândire pozitivă. Am lăsat inima să ia deciziile şi i-am pus amortizor minţii.

Încerci?

Lecţia blocajului


O bună şi dragă prietenă, pe care am cunoscut-o într-un moment dificil al vieţii ei, este sursa de inspiraţie pentru articolul de azi.

Pe scurt, ne-am întâlnit când era după mai multe luni fără job, în ciuda unei competenţe avansate. Un manager excelent prin abilitatea de a citi oamenii, un profesionist fără cusur, meticuloasă şi excelentă evaluatoare, în adâncime şi lăţime, a oricărei probleme, era blocată aşa cum se întâmplă şoricelului când îl prinzi cu mătura într-un colţişor.

Am trecut printr-o criză similară, când am decis să ies din sistem şi m-am prăbuşit, datorită încrederii oarbe pe care mă încăpăţânez să o am în oameni, într-o perioadă gri, de mari provocări de tot felul, pe care am depăşit-o printr-o minune (cum altfel?)…

Obstacolele au nume, de obicei. Ne împiedicăm şi ne julim la genunchi din cauza cuiva, căruia trebuie să îi mulţumim. Această piedică este, de obicei, menită să ne pună o mare frână, pentru că drumul pe care l-am ales duce în prăpastie. Dacă reuşim să ne mutăm atenţia de la sângele care ne curge din cauza juliturii, o să vedem genunea către care ne îndreptam.  De aceea, sentimentul necesar nu este cel de umilinţă din cauza injustiţiei, ci de recunoştinţă.

Al doilea lucru elementar este că orice asemenea căzătură îţi produce o pauză necesară ca să te ridici şi să te vindeci. Este al doilea moment important în care trebuie să ieşi din text şi să intri în context: care este acel aspect pe care l-ai neglijat şi care trebuie reconstruit? Majoritatea oamenilor pe care i-am întâlnit în asemenea crize a avut o mică iluminare în direcţia asta. Cei lucizi au folosit momentul pentru a-şi deschide „şantierul personal”. Dacă faci asta cum trebuie, apare şi al treilea moment:

Redeschiderea traseului social. Vine un job nou, o relaţie nouă, se schimbă prietenii, uneori se schimbă dramatic profesia. Cunosc o altă mare Doamnă, care a renunţat la funcţia şi banii de director logistic într-un mare port, pentru o altă profesie, mult mai apropiată de sufletul ei, şi care să îi permită să facă exact ce îi spunea inima: să ajute pe alţii. E fericită.

Aparent, după hiatusul prăbuşirii, viaţa continuă în direcţia începută înainte de obstacol. Numai aparent, pentru că, de fapt, în perioada petrecută „la podea” creştem fantastic. Apare, practic, o nouă dimensiune.  Personalitatea îşi regăseşte o bucată pierdută, e ca şi cum ne-am desface aripile şi am zbura pentru prima dată. Aminteşte-ţi cum a fost atunci când te-ai îndrăgostit ultima oară: parcă îţi lipsea o jumătate din viaţă , iar intrarea iubirii în scenă te-a completat. La fel şi în aceste momente de blocaj:  creşte o dimensiune nouă. Necesară. Care nu dispare odată cu reluarea firului familiar, ci contribuie major la o abordare diferită a lucrurilor pe care le faci, astfel încât data viitoare şoseaua personală să nu te mai ducă spre prăpastie, ci spre podul peste ea.

Săptămâna trecută mi-am reîntâlnit prietena. Eram obişnuită cu pantalonii de yoga, tricoul mov şi şiragul de cristale la gât, dar acum purta un costum elegant, pinstripe gri, cu jachetă lungă, de directoare. Nu a încetat niciodată să fie un executive, doar că în perioada asta, de aproape un an, de blocaj, şi-a regăsit cea mai valoroasă parte a ei, iar acum va fi un executive extraordinar. Sunt tare mândră de prietenii mei şi sunt şi mai mândră de cei care au reuşit să înveţe lecţia blocajului şi să o ia de la capăt, reîntregiţi.