Back to the Old World

După ce am văzut câte am văzut, conceptul de Lumea Veche mi se pare straniu. Pentru că lumea din care tocmai descindem pare mult mai veche decât cea cunoscută. Mai mult de atât, tot ce e european pare atât de tranzitoriu în comparaţie cu timpul vâscos, aproape imobil, al Indiei sau cu valorile absolut permanente ale Tibetului, încât, din nou, te simţi ruşinat de modelul triumfător pe care îl credeai fără greş.

Cu atât mai ciudate sunt apariţiile de firme cu parfum european pe strada principală din Chandigarh, fantome ale unei alte realităţi.

Lumea „adevărată” are atâtea faţete încât aproape că nu mai există. De la oamenii care trăiesc pe stradă, gătesc pe trotuar şi îşi ţin lucrurile în copac, ascunse într-un sac pe care îl coboară pe sfoară înapoi, la nivelul străzii, şi până la proprietarii magazinelor de bijuterii, în clădiri cu etaje multiple şi decorate fastuos cu lumină, distanţa e uriaşă. Ne mulţumim cu o experienţă delicioasă într-un magazin de sari-uri, în care, magicieni, vânzătorii împrăştie în aer, cu un gest, valurile imateriale de mătase de toate culorile, care plutesc, alene, vrăjind ochiul, după care le drapează cu un gest expert ca să îţi arate cum ar arăta sari-ul terminat.

Da, dar noi plecăm mâine dimineaţă. Nu-i nimic. Croitorul va lucra peste noapte, astfel încât, la nouă, când ne ducem la atelierul lui, ucenicul ostenit, cu ochii roşii de nesomn, ne va da cele trei sari-uri şi costumul cu pantalon, gata terminate, astfel încât să putem duce în Europa o bucată de Indie.

Hotelul, ca tot ce e indian, promitea să fie de trei stele, dar este un coşmar. Camerele au ziduri oarbe, nicio fereastră şi miros intens a igrasie. Mă duc la recepţie, fac scandalul specific european, ameninţ că pleacă tot grupul şi că nu mai pupă nicio cazare de la agenţie şi mă aleg, împreună cu colega mea de suferinţă, cu … camera nupţială :D. Nici mai mult, nici mai puţin. Un pat rotund, care te invită la bătaie cu perne şi parada modei cu tot ce am cumpărat de la făcătorii de sariuri, fereastră la târg şi, bonus, serviciul de ceai pe măsuţă. Nu că am avea curaj să folosim apa care împrăştie melancolicul şi disonantul miros de clor.

Chandigarh este un oraş făcut de guvern, mai puţin mizer şi înghesuit. Ajutat de proiectarea modernă, are bulevarde largi şi o grămadă de verdeaţă.  motocicletele cu femei îmbrăcate în culori dulci aşezate în spatele bărbaţilor cu turbane plutesc pe aceste străzi largi şi frumoase, în lumina soarelui de toamnă. Ronţăim din ce ne-a mai rămas din cina de aseară, imensă, delicioasă, vegetariană. de fapt, restaurantul era cât MacDonalds – ul nostru de la Romană, iar meniul, imens.

Drumul spre Delhi ne scoate, la un moment dat, pe autostradă. Pe lateral, în spaţiul de pământ prăfos, aleargă motociclete. Viteza de 80 kilometri pe oră ni se pare fabuloasă. Maşini vechi, făcute şi refăcute de un milion de ori, aleargă alături de deja cunoscutele camioane fără uşi, din care şoferii, curioşi, ne contemplă îndelung, punând în pericol siguranţa traficului, de căruţe trase de bivoli, biciclete care cară în poziţii imposibile  încărcături de tot felul, de la grămezi de fân la butelii, lăzi şi alte trăsnăi. Cele optsprezece jeepuri din convoi se strecoară prin această nebunie, opresc pentru haltele de ajustare, se reunesc, se rătăcesc şi , în final, ne regrupăm la marginea oraşului, în Delhi. Am trecut pe lângă un uriaş canal de apă la care, dat fiind numărul imens de vulturi, nu vreau să mă gândesc prea mult. Încerc să nu mă gândesc prea mult nici la copilaşii trimişi să vândă la semafor cărţi, cd-uri, lămâi sau să facă giumbuşlucuri contorsioniste.

Oraşul e deconcertant. După primul ocol imens, care să ne ducă la templul Baha’i, protestele mele mentale dau roade şi găsim locul închis.  Deşi mă simt bine într-o moschee, într-un templu antic sau într-o biserică, o mănăstire tibetană, ideea asta de religie modernă a tuturor religiilor îmi aduce a confecţie artificială şi, ca atare, nu îmi surâde. În schimb, avem şansa de a contempla tabloul perfect al mizeriei umane. Vis-a vis de un MacDonalds foarte indian, o familie trăieşe pe stradă. Trotuarele sunt pline de dejecţii, la propriu, oraşul miroase a hazna. Oamenii urinează pe stradă, nonşalanţi, şi dorm între mizerii. Pe o intrare în ceva care seamănă a metro, scările s-au transformat în closet public pe care nu poţi să nu îl contemplăm în oroare, având în vedere viteza de melc cu care se târăşte traficul în orele apusului. Gunoaiele sunt foarte apreciate de vulturii pe care îi vezi peste tot. Contrastul e enorm după pauza de mic dejun de pe autostradă, într-un mic restaurant senin şi înconjurat de flori, la care se pregăteau să vină nuntaşi pentru un eveniment iminent.

Singurul lucru care ne face să nu ne repezim, de-a dreptul, spre aeroport este un mall aparent foarte nou, luxos şi păzit cu porţi de securitate ca la avioane.  Preţurile sunt de trei ori mai mari decât cele cu care ne-am obişnuit la Dharamsala. REalitatea e aiuritoare, ca şi turele pe care le facem, rătăcindu-ne iar şi iar, pe selecţiile de autostradă, pe lângă nişte deluşoare cu artă modernă, din care parcă răsar nişte bule argintii, nelumeşti. E o despărţire ciudată de Tibet şi de India, în tonul aproape suprarealist al întregii călătorii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s