dimineti de iulie (ce-a mai ramas din ele)

vineri seara.

tarsaind cele patru anvelope prin coada infernala care paraseste zona de shopping din Baneasa si fericita ca am rezolvat problema de frauda pe cardul meu in euro („doamna, ati facut vreo cumparatura de 955 euro de la ITunes?…”) incepe sa imi blipaie o instiintare de la frantzuzoaica, precum ca roata din fatza dreapta ar fi putzin lasata. ma opresc la un tartan din singura vulcanizare deschisa in toata zona vinerea, la ora 6, omu imi umfla roata si imi explica precum ca, de fapt, pierd pe la un ventil din ala desteptu, cu detectzie, pen’ca prin pietrele din Pipera s-o fi retezat (kestie absconsa, de altfel. cum naiba sa se reteze un ventil care e ascuns in spatele jentii de magneziu.)

Ajung acasa.

Sambata dimineata. Ma imbrac frumos, frumos de tot si ma pregatesc sa ma duc la masaj. Roata e pe janta. Oglinda din dreapta este usor sodomizata si se invarte aleator. Ptiu. Scot frumoasa cheie de desfacut piulitzele care este. Cheia e la fel de micutza ca un vibrator . Probabil pentru ca mashina e frantuzeasca. Piulitzele sunt declintite. Langa mine, doamna politzista de proximitate care isi facea turneul contempla scena si isi intreaba colegii daca poate cinevaaaa sa ma ajuuuuteee si pe mineeee… Nu poate nimeni. O sun pe maseuza, anulez cu durere in suflet si contemplu posibilitatea de a ma urca pe bicicleta ca sa ii iau gatul tartanului de la vulcanizare. Lucrurile se clarifica brusc, pen’ca vine o ploaie cu spume. Gata cu bicicleta.

Ma comut, in conditii imbunatatite de vreme, pe activitati casnice. vopsesc ce gard mai pot, cu cata vopsea mai am. Incep sa ma uit la masina si sa imi dau seama cum e sa fii in mijlocul campului si sa nu ai cum pleca de acolo. Nu am cola si intru intr-un usor sevraj. Bere nu se poate bea, pentru ca iau antibiotice pentru nenorocita aia de infectzie in gat. Asa ca sap, plivesc, ma razbun pana pe la trei dupa amiaza, cand presiunea psihologica creste atat de mult incat imi calc pe mandrie si incep sa ma milogesc pe la vecini si prieteni pentru o cheie mai ca lumea. Ma pricopsesc cu doi baietzi de baietzi care consuma doua sticle de Fata in iarba, egzecuta roata fara drept de apel (of, ce inseamna o mana de barbat…) si barfim toate muierile disponibile din frumoasa comunitate.

Pisica a luat-o razna, sare gardul si se tavaleste in nisip, vaneaza vrabii, vine cu victime pe covorul improvizat din sufragerie, tipa la mine cand salvez prada piuitoare. Nu stiu unde s-a dus sambata asta.

Duminica. Luni. Marti dimineata…

Marti dimineata, totul e ca un fel de vata de zahar. Invartita, dulce, informa, cu gandurile imprastiate. Alerg dupa pisica nedisciplinata, prin tot careul, pe toata strada, se duce naibii dusul si deodorantul, mi se aseaza praful la loc pe calcaie. Prind fiara plina de nisip si tzarana si ma umplu de fire de blana alba pe maieul negru de birou .

Dau drumul la hard, in masina, ca sa se mai duca nevricalele. Sticla de cola din poseta curge peste blackberry, peste motorola, peste acte, carduri, carti de vizita si farduri. Fularul alb, de figuri, care ma complementa cu elegantza azi ,se pateaza. Geanta e leoarca. Incep ziua spaland, curatzand, salvand. Telefoanele sunt duse. E timpul pentru o cerere de concediu.

Si cu concediul, lucrurile sunt la fel de infasurate in vata. Nimeni nu a facut niciun plan. Saptamana trecuta ma apucase disperarea… si pe urma ma suna fosta vecina, cum ca tanti Maria de la Sfantu Gheorghe, la care se duce ea, mai are o camera libera pentru perioada festivalului de film independent Anonimul. Comparativ cu scarba infinita pe care o resimteam a propos de litoralul romanesc si lipsa oricarui plan coroborat cu pretinii pentru orice alta mare… suna bine. Mi-era dor de o portie de cultura. Si plecam ca fetele. Cu copilu, fireste

Asa incat totul e bine cand se termina cu bine. Pronostic rezervat – pana vad ce s-a intamplat azi cu oglinda, pana aia celebra si ventilul vietzii.

Life is nice.

ce ti-e scris, in frunte ti-e pus.

Pai da. Pentru ca poti sa te dai de ceasul mortii, sa vrei ce-oi vrea, sa te dai peste cap, ca tot aia iese.

Coborat din raiul parizian de 25 de grade intr-un iad sud-est european de 40, aproape ca te intrebi daca este afara sau in cuptor. Sigur nu esti in cuptor, pentru ca acolo nu ridici nori de praf de pe drumul provizzoriu de pamant pe care conduci zi de zi, de 6 luni, sperand ca primaria va termina, odata si-odata, pasajul ala pardalnic peste calea ferata. Si apoi, peste caldura inabusitoare se napustesc furtunile, cu ploaia rapaind in copertina usii de la intrare de te trezeste din somn, si apoi inca, si inca, pana cand florile care nu s-au ars la 40 de grade se ineaca in balta calda rezultata din infruntarea fortelor naturii. Gradina e un lac.

Un lucru indulcea suferinta – apropierea concertului Def Leppard si Whitesnake cu deschidere de Iris. Vineri, la un pahar de bere strong cu pretini celebri si iubi(ti) de public, mi se face propunerea de a asista la decernarea de disc de aur. Declin in favoarea rockului, foarte – foarte urat din partea mea. A fost o decizie grea. Dar noi nu decidem nimic, nimic .

Asa ca luni dimineata ma trezesc, la trei, in cutite de durere in spate. Imi promit sa ma duc la doctor, ajung pana la birou, dar nu mai am putere nici macar sa fac programare, singurul lucru pe care mi-l mai pot dori e sa merg acasa. Marti e mai rau. Cu toate antiinflamatoarele… asa ca ajung, in ordine, la radiografie, la medic si in pat pentru urmatoarele trei zile. cu restrictii de miscare in sensul ca orice imi produce durere e interzis (ar trebui sa lungim lista ).

Issue solved. Andrei se duce la concert cu prietenul lui, suficient ca sa ma ingrijorez – minunea a durat pana la miezul noptii – si sa ma intreb daca au tras vreo tigara.

Si, pana la urma urmei, important e ca am plantat, in fine, magnolia primita cadou de ziua mea si livrata sambata . Si infloreste, cu flori Roz. Ca veni vorba… pisica e cea mai suparata. Paianjenii pe care ii vana prin iarba s-au inecat in diluviu.

culture on the go

30 iunie

De cate ori pleci, mori un pic. Sau asa zice vorba aia din batrani. Ceea ce nu ne impiedica sa lasam bagajele gramada la receptie si sa profitam de ziua superba (vai, vai, ce cald e in Paris, 30 de grade… astia ar trebui sa vada cazanul de acasa) si sa atentam la etajul superior al autobuzelor culturale. Nu inainte, insa, de a parca la un “Paul”, pentru ultimul mic dejun frantuzesc pe vacanta asta microscopica. Cu RER-ul pana la Opera si ne parcam la primul etaj al unei cladiri vechi, impresurati de lambriuri si candelabre ai caror ciucuri de cristal se leagana usor in adierea rece de aer conditionat. Cu uniforme albe, desuete, si caciulite albe de slujnicute, doua domnisoare roz si plinute, gen servitoare buna de ciupit si chiar mai mult, ne varsa pe masa franzelele calde, croissantii, ceaiul, sucurile de fructe, dulceata de caise cu fulgi de migdale, untul in recipiente mici, de ceramica tinute la rece, cu caciulite de hartie plisata. Andrei e in culmea extazului.

Ne oprim la agentia care organizeaza turul open bus si ne luam biletele – minimum e o zi, in care primesti pliante, casti si harti cu trasee. O sa apucam sa facem doar unul din patru, ne-ar trebui doar pentru asta doua zile… Urcam pe platforma, in soare si vant, si facem recapitularea locurilor principale din paris. Pe langa Eiffel, o frunza desprinsa dintr-un copac imi aterizeaza in sutien, cu o precizie matematica; merita presata numai pentru asta. Crengile de pe langa Champs Elysees ii lovesc in cap pe turistii asiatici cu ochii in obiectivele camerelor si aparatelor de fotografiat, spre amuzamentul general. Aflu ca Hotel inseamna cladire mare, ceea ce imi clarifica nedumeririle privitoare la Hotel de Ville si Hotel Dieu J. Intre doua runde de explicatii, muzica frantuzeasca, chansonette, chill, un Paris otravit care iti intra in tine si te face sa plangi la gandul ca pleci.

Timpul curge, curge nestiut, si trebuie sa ne intoarcem. Am promis un ultim shopping session si un ochi in chinatown. Coboram la Domul Invalizilor, alunecam pe stradute, intram in subteran si metroul se opreste la Place de l’Italie, de tot, pentru ca urmatoarele trei statii sunt in reparatie. Autoritatile au pus pe roate (la propriu) o naveta de transfer, semnalizare care te scoate din metrou si te urca in autobuz, tot ce trebuie ca sa iti minimizeze disconfortul. Oricat de socialista ar fi tara asta, manifesta un respect considerabil pentru omul de pe strada.

Din toate carciumile chinezesti, a picat la zar una coreeana – pentru ca, mari si mici, ne-a apucat nostalgia unui grill coreean dintr-un ianuarie inghetat, de pe langa Montparnasse… Expeditivi, prajim rapid ce e de prajit si fugim in mall, la ultimele cumparaturi. Intru in Nature et decouvertes – unul dintre locurile mele favorite. Ne face cu ochiul un sticlete care piuie cand treci pe langa el – buna idee pentru fatza casei. Si o fantana de ceata. Si abia ma abtin sa nu iau brelocurile antitantar sau lanterna solara. Sau lampile solare in forma de libelula si fluture… Ne-am potcovit cu ditamai sacosa pe care o vom cara la avion. Urmatoarea oprire: inel de otel cu silicon pentru copilul cool. Chiar cool. Si caseta Mario Bros de la fnac. Vom constata in RER-ul de CDG ca inauntru nu era nimic… maine o sa le scriu o scrisoare care nu va duce niciunde.

Suntem deja contra cronometru. Fuga la hotel, ia bagajele, insereaza ultima data biletul Paris Visite in slotul de la RER, si ne intoarcem la aeroport… Revin incet la realitate, citind emailurile pe drum. In aeroport, avem parte de buna organizare Air France care il pune pe Andrei la o clasa, eu nu pot face check in rapid, stau la coada, trebuie sa las valiza in alta parte… ajungem la poarta de imbarcare in ultimul moment, suficient pentru inca doua SMS-uri si apoi suntem inghititi de aeronava frantuzeasca pornita sa ne zboare inapoi in ceaunul romanesc. Langa mine, un nene are probleme mari cu sapunul si deodorantul, asa ca stewardesa se lasa convinsa sa il degradeze pe copil de la clasa superioara in care sedea, sa il aduca langa mine si sa ma scape de sconcs. Totu-i bine cand se sfarseste cu bine. Daca ma uit cat de trist era Andrei, trebuie ca urmatorul voiaj in orasul asta, pe care il iubeste, poate, mai mult decat mine, evident pentru alte motive, sa dureze mai mult. Trezirea la realitate, cu taxiul romanesc mirosind a tutun si aerul fierbinte-statut de Bucuresti: noapte buna, Romania.

floating thru

29 iunie

For a change, alegem breakfast in hotel, mai mult din lene decat din interes. Partea buna pe care o sa o constatam mai tarziu e ca au uitat sa ni-l punem la plata. Multumim, Ibis J.

Care breakfast e cam ciudat, lipsesc ouale si legumele proaspete, dar ai paine, sucuri, patiserie si niste tortillas din cartofi cam suspecte. Pentru ce mananca adolescentul, e perfect.

Vrem sa colindam in continuare, a ramas in capul listei aparatul de ras, asa ca luam directia Chatelet – les Halles, unde constatam cu placere ca, desi trageam putine sperante sa gasim ceva deschis duminica, furia reducerilor a deschis centrul comercial. E drept, nu de la ora la care bantuim noi pe strazi si prin gradini, asa ca avem timp de un suc de fructe adevarate la un bistro care se cheama cel putin hazliu – la tatal linistit . Goana dupa aparatul de ras se incheie cu o victorie philips cu cap mobil si trag nadejde ca diseara o sa retransform micul D’Artagnan intr-o persoana normala. Ne mai oprim si intr-un magazinas care vinde toate felurile de trasnai – inimioare antistress, carti de joc gigantice (bune pentru tabara J) si tot asa, si iar ne pricopsim cu ditamai sacosa. Decid o centralizare si, contra glorioasei sume de 17 euro, imi cumpar o mega poseta de la soldes. Se potriveste la fix cu pantofii mei argintii… de acasa, nu cei de aici, but who cares. Important e ca in ea incape tot ce trebuie.

Ratacim pe strazi, mi-e dor de atmosfera de Saint Germain, drept care ne hotaram sa ne dam cu Batobusul pana acolo.

Cheiul Senei e liber de masini, au voie azi doar biciclistii si joggerii. Oricum, nu stiam sa ajungem cu bicicletele. Vapoarele se tarasc, toropite, pe raul verde si se adapostesc la umbra, pe langa peretii mucezi si nu tocmai stralucind de curatenie (se cam cere o ploaie…). De la Hotel de Ville, plutim pe rau pe langa cladirile masive ale palatelor, ne oprim de un Champs Elysees si un Tour Eiffel si pe urma coboram pe chei ca sa ne afundam in stradutele din St Germain. Atelierele de creatie. Spiritul sobru-boem. Explozia de culoare a pietei de duminica. Terasele supraincarcate cu oameni care s-au asezat sa isi ia pranzul, precisi ca un mecanism de ceas si perfect aliniati la orele draconice pe care le impun restaurantele (ma minunez de fiecare data cum nu mai gasesti nimic de mancare la ora 3 si dai cu tunul sa gasesti un loc deschis, care serveste). Problemele de alegere a locatiei se complica din cauza diversitatii de alegeri si, pana la urma, mi se face hatarul: ne oprim la o super carciuma de peste, care a pus, frumos, stridiile in gheata si asteapta clientii dornici.

Flexibilitatea culinara se opreste aici, pentru unii dintre noi, care isi comanda un fel de piftie foarte, foarte aratoasa, intr-un borcan cu capac sigilat, aromatizata cu fel de fel de ierburi, in vreme ce imi savurez – in luna interzisa – stridiile cu gust de mare si amintire de Nisa. Nota de plata nu e mica, dar merita pana la ultimul eurocent.

Trecem inapoi catre Tuileries si gasim o chestie care se cheama Fêtes de Saint Germain-en-Laye, un balci caracteristic, dar cu jucarii hi-tech. Tragem la tinta cu pusca, ne dam in roata, cascam gura la tampitii care se urca in slingshot si sunt propulsati in toate partile de elastice gata sa se rupa si ne tarsim picioarele in pietrisul prafos-calcaros, care imi asediaza lentilele de contact si cere imperios inca o coca cola.

Andrei nu vrea nici in ruptul capului sa se intoarca la hotel, asa ca prospectam putin imprejurimile de la Opera, inclusiv un cidru si un perrier cu sirop de menta (mmmm) si ne gandim cum o sa luam noi maine, macar maine, autobuzul care culturalizeaza turistul tampit. Dupa care, cu picioarele varza (dar nu mai varza decat ieri, cand a trebuit sa luam pastile), ne lasam sorbiti de prima gura hulpava de metrou, schimbam ce e de schimbat si aterizam, rupti, in cazile aferente.

Ca doar vine finala campionatului de fotbal si am promis sa ne uitam, sa vedem fiesta… Dezbatem posibilitatile cu uraciosii de la receptie, care ne comunica indisponibilitatea ecranului (din ciclul “daca nu joaca Franta, nu ne intereseaza”) si plecam la vanatoare de plasme. Portughezii la care voiam sa mancam au plasma, dar nu au mancare. Marocanii au mancare, dar nu au plasma. Solutia de compromis sunt tot japonezii si, daca tot am prins gust de sushi, agrementam meciul cu frigarui microscopice de ton, somon si gambas. Spaniolii castiga, germanii pierd, inchid ochii si imi imaginez ce inseamna asta pe strazile Barcelonei. O sa ajungem si noi candva acolo. Pana atunci, obositi si putin tristi, pentru ca maine e ultima zi, plecam spre hotel.

rock. electro. jazz. be gay.

28 iunie

Dimineata lenta, dupa orele mici de culcare, aflu ca schimbam programul duminica L si incerc sa ma resetez. E asa ciudat cum functioneaza mintea umana. Pleci de la “astept nimic”, apoi apare o luminita la capatul tunelului, astepti ceva, cu inima stransa, si in final se tranteste usa mare si grea in fata, te intorci la “astept nimic”, dar cu durere, si de fapt nu s-a schimbat nimic din ipotezele initiale. Ferestre care se deschid si apoi se inchid, daca nu ai apucat sa zbori va trebui sa astepti din nou.

Vacanta e, insa, vacanta. Iar banul dat trebuie cheltuit, asa ca setam ca obiectiv un aparat de ras (cel din bagaj nu mai functioneaza) si purcedem spre Montparnasse. Ca un facut, nu dam de niciun magazin de electronice, dar umblam prin LaFayette si ne invartim prin zona, apoi soarta ne scoate in cale un bus care merge la Bastille. Din toate optiunile de iesire din Paris, am ales sa ramanem aici. Azi e parada gay, trebuie sa o vad, e un event prea iesit din comun ca sa il ratam. Aseara, in tramvaiul care mergea spre stadion, am gasit un ziar cu toate culturalele de weekend, zicea ca balamucul incepe la 2.30. In drum spre piata, trecem pe langa apeductul care adaposteste toate galeriile de design interior, spre placerea mea maxima si indiferenta teenagerilor din dotare… Aterizam la o terasa cu mancare americana (piah) si ne petrecem doua ore bune uitandu-ne la scena cu muzica electro si asteptand sa se intample ceva. Piticul gaseste un wireless nesecurizat, isi conecteaza, hoteste, iphone-ul si afla ca la 2.30 de-abia pleaca manifestatia de la Denfert. E pe drumul pe care ne-am dat noi cu bicicletele ieri… Terminam cu mancarea scumpa si grea, mai dam o tura prin piata, mai stam jos pret de-o bere, dupa care decidem sa le iesim in intampinare.

Posturile TV ziceau ca au fost 6-7000 de manifestanti. Multimea de gura-casca de pe margini, de zece ori mai mare. Care alegorice si oameni, intr-o explozie de culoare si sfidare – nu o pot numi altfel. Oameni care au creat o comunitate temporara si care contreaza norma, pana la a te face sa te simti inadecvat. Cred ca nu ridica bariere, ci creeaza unele suplimentare prin stridenta. Poate e de vina educatia mea ortodoxa, sau orientarea mea extrem de heterosexuala J dar cred ca ceea ce am vazut intrece masura. Queens pe pantofi lucitori cu platforme imense. Buze siliconate si sani facuti. Cache sex-uri si pene, piele pudrata cu pulbere argintie si aurie. Femei urate sau deprimate, emo si gotic, peruci multicolore, organizatii care striga de SIDA si impart condoame… Totul imi evoca o inflamatie majora. Cu durerea, febra si efectele secundare de rigoare. Sunt si oameni cu aparenta normala, nefardati, care nu se tin de mana si nu se saruta demonstrativ. Au ochi obositi si tristi, parca simti o viata de vanatoare si vanat in spatele ridurilor. De concesii, compromisuri, limite in alegerea partenerilor apartinand unui univers finit. Coloana curge, danseaza pe muzici electro bubuind din subwooferele imense montate pe camioanele impodobite cu baloane in culori de curcubeu, barbati frumosi danseaza lubric pe ritmurile repetitive si transa colectiva se scufunda barbar in caldura lipicioasa a Senei, calcand pe tonele de confetti si pliante de constientizare, iarta locuitorii de bubuitul difuzoarelor si se topeste spre Bastille, unde noaptea va continua, lubrica, pana nu se stie cand.

Si, pentru ca dupa rock si electro vine bine un jazz, luam metroul spre La Defense, unde e festival. Pe esplanada, lumea sta pe iarba si asculta muzica. Singura problema e ca terasa (unica, de altfel) din apropiere nu are de nici unele si nici vreo dorinta sa te serveasca, asa incat luam jazzul la pachet, in portie mica, si incercam sa ajungem inapoi acasa, in ciuda grevei care s-a pus ca pecetea exact pe linia noastra de RER. Simtul de orientare functioneaza perfect si incheiem, rotund, ziua la o braserie frantuzeasca, in magret de canarrd si salata cu foie gras. Singurul lucru mai abscons e drumul spre hotel de la intersectia asta, care e lung si cam lugubru. Nu-i nimic, avem adrenalina – m-am uitat la conturi pe internet banking si, evident, soldurile nu sunt aduse la zi. Multumim, BRD.

The Big Loop

27 iunie

Buna dimineata!

Micul parizian isi doreste un breakfast specific, asa ca declinam oferta hotelului si ne infigem, fara succes in prima boulangerie. Esec total – e prea devreme pentru somnoroasa care o opereaza, asa ca urmatoarea oprire e… un bar – la care, bineinteles, gasim ceaiul, frumos organizat intr-un ceainic (da, mare, nu ca la noi), de portelan, cu plicul de voal in care stau frumusel frunzulitele cu pricina; si bagheta cu unt, deliciul lui Andrei; si croissantii pe care ii devoreaza; si sucul proaspat de portocale. Gusturi uitate.

Urmam oarece sfaturi si ne ducem sa ne inchiriem biciclete. Statul pune la dispozitia cetateanului toate alternativele ca sa il determine sa renunte la masina. Parcarile de biciclete ale primariei, pe care le poti lua si duce unde vrei, sunt una dintre optiuni. Gri, usor masive, dar bine intretinute (am vazut o platforma tehnica, umbla din statie in statie, cu biciclete de rezerva si toate cele necesare ca sa le repuna in functiune pe cele stricate) si parcate magnetic in standuri speciale. Te duci, frumos, la postul web, apesi pe cele butoane ca sa spui cat vrei bicicleta, platesti cu cardul (neaparat trebuie unul cu cip, cardul meu cu Nadia Comaneci m-a tradat la faza asta) o garantie de 150 euro, sa nu pleci cu bunul public, pe urma iti alegi de la care post vrei sa iei bicicleta… si go. Fiecare bicicleta are un numar unic de identificare si un device magnetic. Suportul “stie” ce bicicleta ai adus, sistemul “stie” de unde si cand ai luat-o. Genial.

Exista destule piste de biciclisti, dar si locuri pe unde trebuie sa faci slalom prin trafic. Pe trotuar nu ai voie. Ne descurcam foarte bine, cu exceptia unui claxon de la un taxi, care ma sperie de ma da jos. Facem tot drumul de la Cité Universitaire pana la Hotel de Ville, ca sa vedem Le Jardin Ephemere, mult citata prin ziarele care zic ce e de vazut in Paris. Esec total, deoarece :

– e greva gunoierilor si tot locul e penetrat de sirul de camioane de gunoi si , pe deasupra, infestat de strigatele grevistilor. Nu stiu ce vor, dar se pare ca avem parte de radiografia sociala a unei Frante cu putere de cumparare in scadere si neincredere in autoritati in crestere.

– Gradina celebra e un bazin plantat in fata primariei, cu ceva plante acvatice in el, si doua punti de lemn cu aer usor japonez. Dragut, daca ma gandesc ca aici era patinoar.

In drum spre primarie, facem o pauza pe malul garlei, la o coca cola scumpa (ca doar suntem langa Notre Dame). In fata noastra, pe strada, e parcata o super masina de colectie, verde, decapotabila, habar nu am ce e, dar ii fac o poza.

De fapt, cautam calea de coborare pe malul Senei, dar memoria imi joaca o festa… astfel incat sfarsim tot prin meandrele traficului si, pana la urma, abandonam bicicletele la statia din Madeleine, dupa ce ne asiguram ca le-am parcat corect (e cu bec rosu, galben si verde, ca sa fii sigur ca ai pus-o la loc cum trebuie). Restul e pe jos.

Initial, voiam sa ajungem la Trocadero, e un show acvatic acolo, dar copilul isi doreste, pur si simplu, sa rataceasca prin Paris, asa ca dau curs si o luam spre Champs Elysees – la vesnicele destinatii de la FNAC si Virgin. Desigur, ne pricopsim cu un super joc, editie de colectie, si felurite accesorii de incarcat Ipozi. Suntem rupti si hotaram sa ne oprim la masa – pe o strada laterala e un restaurant indian. Incep sa rationez, in fine, socotesc ce data e si realizez ca, de fapt, concertul e azi, nu maine. Am venit sa il vedem pe batranul Bruce Springsteen!

Am intrat in vrie, asa ca fuga inapoi la hotel, dus si tramvaiul ne duce direct spre Parc des Princes – avem de mers doar 500 de metri pe jos intre capat si stadion. Copilul moare (din nou) de foame, asa ca insfacam din drum un sandvici. Gresit, pentru ca la fata locului era mancare din aia buna si grea, cu cartofi, ceapa si hot dogi, cum ii place lui.

Organizarea e absolut incredibila. Suvoaiele de oameni curg lin spre porti, nu e nicio coada, nicio aglomeratie, esti indrumat cu zambet spre locul unde trebuie sa stai. Scaunele sunt mici si meschine, dar vedem foarte bine de unde am ales biletele. Uriasul donut se umple incet-incet, soarele care ne intra in ochi incepe sa coboare. Nu sunt formatii in deschidere, just good old Bruce, care, citez, “e un animal pe scena” – corect, in sensul bun. La jumatatea concertului, a reusit sa ridice tot stadionul in picioare, toti danseaza si ii cer melodii. Slab, neschimbat, cu o pereche de jeansi care ii vin al naibii de bine si o camasa neagra cool pentru un barbat de varsta lui, mosulica e inca atractiv. Amor, amor, amor, cantecele ma plonjeaza inapoi in amor. Vacanta asta merge ceas.

Nici nu stim cand au trecut doua ore si jumatate – nu am auzit streets of philadelphia si nici born in the usa si nici everybody’s got a hungry heart, dar am auzit altele, bune-bune. Ne trezim in strada, multimea siroieste in sens invers, cu aceeasi senzatie fluida ca la venire, si ne oprim la un traiteur asiatique ca sa ne luam, la pachet, mancare thai.

Cred ca nu vom rata nicio specialitate orientala, dupa cum se arata.

Ajung acasa, desfacem cutiile cu minuni si adorm cu un SMS in brate.

cere si ti se va da

26 iunie

De ce sa dorm, de ce sa dorm cand in jurul meu se invarte, ametitoare, vara pariziana? Ma reintorc la destinatia mea de matca, Sacre Coeur. Cu un tren care alearga intr-acolo si, apoi, urcand initiatic panta abrupta, printre localnici care merg in treaba lor sau turisti care se opresc sa vaneze cel mai scenic punct foto. Biserica e la locul ei, ma reintorc la radacini uitate si ma gandesc la cei plecati, inainte de a le aprinde, iar si iar, lumanarile in incinta invelita in ogive. Pe langa mine, asezata pe bancuta de cugetare, curge fluviul de bagatori de seama si ma gandesc, iar, cat de superficiali suntem. Filosofia profunda e intrerupta de telefon – trebuie sa dau indicatii de adresa, copilul e pe cale sa fie luat spre aeroport. Ma opresc pe platforma de langa muzeul Dali si, cu gandul aiurea, stau la capatul firului pana ce pretiosul pachet e livrat in aeroport. De aici are grija Air France-ul. Mai sunt patru ore pana la aterizare, asa ca ma linistesc, brusc si cobor in Pigalle. Un sandvici lenes, cu painea aceea dumnezeiasca, deschide o micro-sesiune de shopping.

Si, ca un facut, un bon gresit imi salveaza 40 de euro din cei 500 pe care i-am dat ca sa recuperez copilul. Merit, pe chestia asta, o cafea si o coca cola. Le savurez pe indelete, asezata vis-a-vis de pravaliile de sex. Urmeaza, deja, cunoscuta sarabanda de metrouri spre aeroport, avionul – fireste – intarzie. Semnez de primirea “pachetului”, functionarul e ingaduitor si imi permite sa ma legitimez cu permisul de conducere, dupa ce ma mustruluieste si imi spune ca asta nu e un act de identitate. Bucurie peste bucurie, cate una pe zi, acum am recuperat copilul. SMS-urile zboara in toate colturile pamantului, ca sa dea de stire despre succesul actiunii, si ne pornim spre hotel. Sunt prea obosita ca sa mai dau atentie panourilor care afiseaza statiile de oprire ale trenului urban si constat, cu stupoare, ca depasim destinatia. Retur, un dus de inviorare si iesim pe strada. Andrei e asa dornic sa cutreiere cum nu l-am mai vazut demult. Deschidem seara cu un sushi la restaurantul japonez din apropiere si purcedem prin Cité Universitaire, intr-o euforie comuna greu de inchipuit acum o saptamana. Parca imi pare rau ca se termina o zi asa frumoasa, asa plina.

cars, planes and invalid ID’s

25 iunie

Avionul pleaca la o ora inumana, la fel de inumana e si cea de trezire – patru si jumatate. Anticipez si deschid ochii in culmea panicii, fara sa aud ceasul sunand, la patru fix. Suficient timp ca sa mai adun ceva maruntisuri si sa dau desteptarea. Urmeaza o lunga vanatoare de taxiuri. Primarele a decis sa inchida principala strada de acces… ca sa o repare. Mai bine facea podul, si rezolva problema. Nimerim, probabil, cel mai idiot sofer de taxi din tara romaneasca. Doar ca nu a ajuns la Ploiesti. Dupa infinite conversatii, apare, cu intarziere maxima si suntem cu timpul la limita.

Ii dau soferului extra-tip-ul pe care il solicita, desi din propria lui prostie a batut drum degeaba, si fugim la check in. Surpriza apare la pasapoarte: copilul are pasaportul expirat. Vrie. Incercam sa sunam acasa, dar nimeni nu poate veni in 20 de minute cu buletinul. Basca, biletele sunt ne-returnabile, ne-schimbabile, ne-nimic. Cantaresc intre risc si pierdere, aleg riscul si decid sa zbor macar eu, ca sa nu pierd biletul. Vamesul imi explica ce am de facut la Paris ca sa aduc copilul, procesul e destul de apocaliptic. Suspin, trimit victima sa isi recupereze valiza si ma urc, angoasata, intr-un zbor lung, prea lung. Nu am rabdare sa ascult muzica, nu am rabdare sa citesc. Tasnesc din avion imediat ce se deschide usa si ma pun pe telefoane: da, putem emite un bilet pentru maine; nu, niciun notar din Bucuresti nu vrea sa dea procura de transport lui Air France; ma infig in Blackberry si aflu adresa consulatului. Taxi indelung si apoi ajung undeva, in spatele turnului Eiffel, gasesc cladirea si fac cererea. Primesc tot azi procura! Scump, taica, scump, daca o faceam acasa era 25 de lei, aici e 45 de euro…

In stressul general, remarc compozitia rasiala a populatiei solicitante de la consulat si am timp sa reflectez asupra motivului pentru care cuvantul “roman” starneste repulsie. Muncitori cu ziua, baragladine cu fuste, mirosul acela tipic de low class si privirea obosita a functionarei, care se mai lumineaza cand da de un student sau un turist.

Am timp sa ma duc la hotel si sa ma cazez. Placerea (minima) e ca pot scurta sejurul copilului si macar nu platesc camera in seara asta. Fuga inapoi la consulat, sunt cu hartia in mana, insfac inca un taxi si ma indrept spre finala provizorie a incurcaturilor pe ziua de azi. Faxurile curg spre vama aeroportului si spre Andrei si ziua o coteste brusc in alta directie, pe fluxul lin de vin alb de Bordeaux, vin rosu de Bordeaux, sampanie, psihanaliza, specialitati din Madagascar, bere, eau de vie, declaratii si planuri. Noptile de Sanziene, asa cum le stiu de demult, se rescriu pe alta traiectorie. Reintru intr-un curs care parca nu s-a intrerupt nicio secunda si realizez cat de schizofrenic traiesc.

Soarele rasare foarte repede la Paris si oamenii care pleaca la munca sunt, parca, din alt film. Ma mai lupt, pe deasupra, si cu alergia – se pare ca am nimerit in saptamana varfului de alergie, zic gurile rele, si tot orasul miroase a tei…