culture on the go

30 iunie

De cate ori pleci, mori un pic. Sau asa zice vorba aia din batrani. Ceea ce nu ne impiedica sa lasam bagajele gramada la receptie si sa profitam de ziua superba (vai, vai, ce cald e in Paris, 30 de grade… astia ar trebui sa vada cazanul de acasa) si sa atentam la etajul superior al autobuzelor culturale. Nu inainte, insa, de a parca la un “Paul”, pentru ultimul mic dejun frantuzesc pe vacanta asta microscopica. Cu RER-ul pana la Opera si ne parcam la primul etaj al unei cladiri vechi, impresurati de lambriuri si candelabre ai caror ciucuri de cristal se leagana usor in adierea rece de aer conditionat. Cu uniforme albe, desuete, si caciulite albe de slujnicute, doua domnisoare roz si plinute, gen servitoare buna de ciupit si chiar mai mult, ne varsa pe masa franzelele calde, croissantii, ceaiul, sucurile de fructe, dulceata de caise cu fulgi de migdale, untul in recipiente mici, de ceramica tinute la rece, cu caciulite de hartie plisata. Andrei e in culmea extazului.

Ne oprim la agentia care organizeaza turul open bus si ne luam biletele – minimum e o zi, in care primesti pliante, casti si harti cu trasee. O sa apucam sa facem doar unul din patru, ne-ar trebui doar pentru asta doua zile… Urcam pe platforma, in soare si vant, si facem recapitularea locurilor principale din paris. Pe langa Eiffel, o frunza desprinsa dintr-un copac imi aterizeaza in sutien, cu o precizie matematica; merita presata numai pentru asta. Crengile de pe langa Champs Elysees ii lovesc in cap pe turistii asiatici cu ochii in obiectivele camerelor si aparatelor de fotografiat, spre amuzamentul general. Aflu ca Hotel inseamna cladire mare, ceea ce imi clarifica nedumeririle privitoare la Hotel de Ville si Hotel Dieu J. Intre doua runde de explicatii, muzica frantuzeasca, chansonette, chill, un Paris otravit care iti intra in tine si te face sa plangi la gandul ca pleci.

Timpul curge, curge nestiut, si trebuie sa ne intoarcem. Am promis un ultim shopping session si un ochi in chinatown. Coboram la Domul Invalizilor, alunecam pe stradute, intram in subteran si metroul se opreste la Place de l’Italie, de tot, pentru ca urmatoarele trei statii sunt in reparatie. Autoritatile au pus pe roate (la propriu) o naveta de transfer, semnalizare care te scoate din metrou si te urca in autobuz, tot ce trebuie ca sa iti minimizeze disconfortul. Oricat de socialista ar fi tara asta, manifesta un respect considerabil pentru omul de pe strada.

Din toate carciumile chinezesti, a picat la zar una coreeana – pentru ca, mari si mici, ne-a apucat nostalgia unui grill coreean dintr-un ianuarie inghetat, de pe langa Montparnasse… Expeditivi, prajim rapid ce e de prajit si fugim in mall, la ultimele cumparaturi. Intru in Nature et decouvertes – unul dintre locurile mele favorite. Ne face cu ochiul un sticlete care piuie cand treci pe langa el – buna idee pentru fatza casei. Si o fantana de ceata. Si abia ma abtin sa nu iau brelocurile antitantar sau lanterna solara. Sau lampile solare in forma de libelula si fluture… Ne-am potcovit cu ditamai sacosa pe care o vom cara la avion. Urmatoarea oprire: inel de otel cu silicon pentru copilul cool. Chiar cool. Si caseta Mario Bros de la fnac. Vom constata in RER-ul de CDG ca inauntru nu era nimic… maine o sa le scriu o scrisoare care nu va duce niciunde.

Suntem deja contra cronometru. Fuga la hotel, ia bagajele, insereaza ultima data biletul Paris Visite in slotul de la RER, si ne intoarcem la aeroport… Revin incet la realitate, citind emailurile pe drum. In aeroport, avem parte de buna organizare Air France care il pune pe Andrei la o clasa, eu nu pot face check in rapid, stau la coada, trebuie sa las valiza in alta parte… ajungem la poarta de imbarcare in ultimul moment, suficient pentru inca doua SMS-uri si apoi suntem inghititi de aeronava frantuzeasca pornita sa ne zboare inapoi in ceaunul romanesc. Langa mine, un nene are probleme mari cu sapunul si deodorantul, asa ca stewardesa se lasa convinsa sa il degradeze pe copil de la clasa superioara in care sedea, sa il aduca langa mine si sa ma scape de sconcs. Totu-i bine cand se sfarseste cu bine. Daca ma uit cat de trist era Andrei, trebuie ca urmatorul voiaj in orasul asta, pe care il iubeste, poate, mai mult decat mine, evident pentru alte motive, sa dureze mai mult. Trezirea la realitate, cu taxiul romanesc mirosind a tutun si aerul fierbinte-statut de Bucuresti: noapte buna, Romania.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s