floating thru

29 iunie

For a change, alegem breakfast in hotel, mai mult din lene decat din interes. Partea buna pe care o sa o constatam mai tarziu e ca au uitat sa ni-l punem la plata. Multumim, Ibis J.

Care breakfast e cam ciudat, lipsesc ouale si legumele proaspete, dar ai paine, sucuri, patiserie si niste tortillas din cartofi cam suspecte. Pentru ce mananca adolescentul, e perfect.

Vrem sa colindam in continuare, a ramas in capul listei aparatul de ras, asa ca luam directia Chatelet – les Halles, unde constatam cu placere ca, desi trageam putine sperante sa gasim ceva deschis duminica, furia reducerilor a deschis centrul comercial. E drept, nu de la ora la care bantuim noi pe strazi si prin gradini, asa ca avem timp de un suc de fructe adevarate la un bistro care se cheama cel putin hazliu – la tatal linistit . Goana dupa aparatul de ras se incheie cu o victorie philips cu cap mobil si trag nadejde ca diseara o sa retransform micul D’Artagnan intr-o persoana normala. Ne mai oprim si intr-un magazinas care vinde toate felurile de trasnai – inimioare antistress, carti de joc gigantice (bune pentru tabara J) si tot asa, si iar ne pricopsim cu ditamai sacosa. Decid o centralizare si, contra glorioasei sume de 17 euro, imi cumpar o mega poseta de la soldes. Se potriveste la fix cu pantofii mei argintii… de acasa, nu cei de aici, but who cares. Important e ca in ea incape tot ce trebuie.

Ratacim pe strazi, mi-e dor de atmosfera de Saint Germain, drept care ne hotaram sa ne dam cu Batobusul pana acolo.

Cheiul Senei e liber de masini, au voie azi doar biciclistii si joggerii. Oricum, nu stiam sa ajungem cu bicicletele. Vapoarele se tarasc, toropite, pe raul verde si se adapostesc la umbra, pe langa peretii mucezi si nu tocmai stralucind de curatenie (se cam cere o ploaie…). De la Hotel de Ville, plutim pe rau pe langa cladirile masive ale palatelor, ne oprim de un Champs Elysees si un Tour Eiffel si pe urma coboram pe chei ca sa ne afundam in stradutele din St Germain. Atelierele de creatie. Spiritul sobru-boem. Explozia de culoare a pietei de duminica. Terasele supraincarcate cu oameni care s-au asezat sa isi ia pranzul, precisi ca un mecanism de ceas si perfect aliniati la orele draconice pe care le impun restaurantele (ma minunez de fiecare data cum nu mai gasesti nimic de mancare la ora 3 si dai cu tunul sa gasesti un loc deschis, care serveste). Problemele de alegere a locatiei se complica din cauza diversitatii de alegeri si, pana la urma, mi se face hatarul: ne oprim la o super carciuma de peste, care a pus, frumos, stridiile in gheata si asteapta clientii dornici.

Flexibilitatea culinara se opreste aici, pentru unii dintre noi, care isi comanda un fel de piftie foarte, foarte aratoasa, intr-un borcan cu capac sigilat, aromatizata cu fel de fel de ierburi, in vreme ce imi savurez – in luna interzisa – stridiile cu gust de mare si amintire de Nisa. Nota de plata nu e mica, dar merita pana la ultimul eurocent.

Trecem inapoi catre Tuileries si gasim o chestie care se cheama Fêtes de Saint Germain-en-Laye, un balci caracteristic, dar cu jucarii hi-tech. Tragem la tinta cu pusca, ne dam in roata, cascam gura la tampitii care se urca in slingshot si sunt propulsati in toate partile de elastice gata sa se rupa si ne tarsim picioarele in pietrisul prafos-calcaros, care imi asediaza lentilele de contact si cere imperios inca o coca cola.

Andrei nu vrea nici in ruptul capului sa se intoarca la hotel, asa ca prospectam putin imprejurimile de la Opera, inclusiv un cidru si un perrier cu sirop de menta (mmmm) si ne gandim cum o sa luam noi maine, macar maine, autobuzul care culturalizeaza turistul tampit. Dupa care, cu picioarele varza (dar nu mai varza decat ieri, cand a trebuit sa luam pastile), ne lasam sorbiti de prima gura hulpava de metrou, schimbam ce e de schimbat si aterizam, rupti, in cazile aferente.

Ca doar vine finala campionatului de fotbal si am promis sa ne uitam, sa vedem fiesta… Dezbatem posibilitatile cu uraciosii de la receptie, care ne comunica indisponibilitatea ecranului (din ciclul “daca nu joaca Franta, nu ne intereseaza”) si plecam la vanatoare de plasme. Portughezii la care voiam sa mancam au plasma, dar nu au mancare. Marocanii au mancare, dar nu au plasma. Solutia de compromis sunt tot japonezii si, daca tot am prins gust de sushi, agrementam meciul cu frigarui microscopice de ton, somon si gambas. Spaniolii castiga, germanii pierd, inchid ochii si imi imaginez ce inseamna asta pe strazile Barcelonei. O sa ajungem si noi candva acolo. Pana atunci, obositi si putin tristi, pentru ca maine e ultima zi, plecam spre hotel.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s