living bio, vehicule eco şi poluarea limbii române

Împrejurările şi soarta. Circuland prin Bucureşti pentru a evalua puţin care e oferta bio, eco, green am ajuns la concluzia ca principalul centru de atracţie (de unde, de altfel, am şi făcut ceva cumpărături) ramâne Dorobanţi. Derulând puţin pe repede înapoi, realizez, cu durere, şi de ce . Nu doar pentru că acolo au stat, stau şi vor sta răsfăţaţii soartei. Ci pentru că banii şi ceea ce fac ei le-au permis celor de afară să vină în România, cu civilizaţia şi orientarea eco de acolo, sau celor de aici să poată merge şi deschide ochii către Florenţa şi autobuzele ei electrice, Paris şi biciclete, taxa de congestie de la Londra şi multele şi minunatele opţiuni de a te spala pe mâini cu săpun natural biodegradabili şi de a pune în coşul de cumpărături mâncare fără nitriţi şi alte porcării care să se adune în corp şi să coacă frumosul şi deja tradiţionalul cancer de 55+. (Ani, fireşte.)

Partea cea mai drăguţă este că, fiind concentrată pe mini survey, plec de acasă spre oraşul minunat, cu praful şi dioxidul de azot cu mult mai generos administrate faţă de limita admisă, şi dau de … o caravană verde. Strângeau gunoaiele pe care minunaţii români din subspeciile dăunătoare de PET le distribuie uniform prin câmpii, munţi, păduri şi ape. Deşi partenerul meu de conversaţie ar putea fi calificat drept un ecologist militant, ceea ce, la prima vedere, produce un pic de reticenţă, cred că o dictatură ecologistă de şase luni ar putea fi, de fapt, ceea ce scapă ţara de polistirenul pe care îl înghit peştii, murind apoi, graţios, din motive de flotabilitate, şi de mucurile de ţigări elegant debuşate la oricare dintre punctele de parcare a automobilului cumpărat în leasing.

Iar dacă s-ar putea inventa şi o ecologie mentală, n-ar mai fi nevoie să ne

facem băi cu spumă, sare şi bule ca să ne îndepărtăm gustul amar, ci ar fi suficientă o conversaţie vioaie cu compatriotul care împarte cu noi timpul de aşteptare din staţia de autobuze nepoluante.

Astfel că dimineaţa următoare începe cu o scenă absolut logică. apare vehiculul eco. drept care cedăm neîntârziat, prioritatea. Good morning, pipera…

Probabil că o mare parte din farmecul

de nedescris al acestei ţări minunate stă în faptul că se poate întâmpla ABSOLUT ORICE. Orice, orice, vorba reclamei… chiar şi o greblă de cleştar… aşa că surprizele ulterioare nu mai fac

decât să completeze peisajul aiuritor şi înnebunitor în care trăim, clipă de clipă, cu excepţia evadărilor peste graniţă.

Deci… poftă bună.

reţete de insucces: azi, canalele

E luni, iarăşi luni, vorba cântecului unui drag prieten.

Eşti până peste cap în sutele de emailuri, rapoarte, liste de priorităţi, faci slalom prin întâlniri, îţi uiţi plăţile care erau scadente azi, se face prânzul, nu ai ajuns nici până la toaletă.

Sună telefonul. Telefonul tău mobil. Personal. Un număr pe care nu îl cunoşti, la capătul celălalt, o căpriţă incultă care recită dintr-un script stupid. Nu, nu te interesează să afli la telefon despre un serviciu video. Şi, în general, te-ai săturat de zecile de agenţii care, după formare pripită prin cine ştie ce spin-off al unui manager de prin vreo agenţie mai titrată, şi-au epuizat suptul la portofoliul de clienţi deturnaţi odată cu demisia. Domnişoara cu vocea stridentă încearcă, te bate la cap: … dar chiar nu doriţi?… nu dorim, chiar nu dorim.

trânteşti telefonul cu năduf. ai fi putut să răspunzi la alte două emailuri. timp pierdut. ce stupid.

Şi pe urmă, fără nicio legătură cu demersul ăsta, dai peste omul care l-a creat. Şi căruia îi spui, sincer, că ţi-a fost lehamite să auzi despre subiect, pentru că te-a deturnat conversaţia aceea, la fel de enervantă ca scrâşnetul de cuţit pe farfurie.

Stop joc şi să descompunem puţin scenariul.

1. un băiat deştept îşi dă seama că poate face direct cu clientul final servicii care de obicei trec prin agenţie şi pentru care băieţii ceia percep ics la sută, costul facilitării.

2. băiatul deştept face serviciul, şi are din prima clienţi.

3. băiatul deştept se bazează pe parteneri de promovare, pe care, pentru că au experienţă dovedită, nu îi mai verifică.

4. mecanica fiind bazată pe rezultat, partenerii fac greşeala capitală şi confundă etapele din conversia către brand. în loc de awareness sar direct la recrutare, şi dacă s-ar putea să şi vândă la telefon… ce bine-ar fi… Cu atât mai ciudat cu cât gafe de felul ăsta fac, de obicei, doar începătorii.

Good things come to those who wait.

Iar celor care doresc să vândă ceva unui director general, de marketing, vp comercial sau aşa ceva, domnilor… doamnelor… oamenii ăştia nu au timp de telemarketing. Sau de mailuri date la tot poporul, care au la adresant (sau, mai rău, la expeditor) office@firmanuştiucare.ro . Surprindeţi-i cu o idee proaspătă, de care să se bucure când stau cu cotul rezemat de dulapul de documente, pălăvrăgind pentru două minute cu un coleg, înainte de următoarea întâlnire.  S-ar putea să vă sune.

Vă dorim mult succes.

personalitate dubla, sau schizofrenie…

Fiecare zi mai deschide capacul unui borcănel cu pomezi, parcă lucrurile devin din ce în ce mai complicate.
Azi, de pildă, m-am confruntat cu o dilemă existenţială pe care o consideram sortată. Am declarat în repetate rânduri că brandul pentru care lucrez are foarte multe puncte comune cu mine.
Şi, într-o bună zi, te trezeşti că eşti chiar asimilat cu brandul. Şi că, mai mult, greşelile pe care brandul le face în interacţiunea cu clienţii pun o pată de umbră pe faţa ta. Greu de descris frustrarea şi încrâncenarea, cu atât mai mult cu cât ţi-ai dat osteneala să duci acest brand unde trebuie.
viaţa e, însă, altfel decât proiectul, te trezeşti că propriul copil înjură şi scuipă pe stradă şi te întrebi, uman, în primul moment ce poţi face ca să separi de tine această proastă percepţie. E clipa personalităţii multiple. Din fericire, eu şi cu mine nu ne-am certat de data asta. Am ales să fac ceea ce aş face şi eu atunci când stiu că am necăjit un prieten. Să cer scuze şi să fac ceva care să repare greşeala. Deşi gustul amar s-a atenuat, am un brand mic şi neascultător, care scapă din mâna părintelui şi face răutăţi. Cred că va trebui, în ordine, să îl pedepsesc, să îi ţin o predică despre ce e bine şi ce e rău să faci, apoi va trebui să cresc şi eu mare şi să accept că un copil bun poate proveni dintr-o familie de rataţi, şi invers…

sclipiri de geniu la polul opus al creativităţii româneşti

cât de simplu pare. Şi cât de mult brainpower a fost investit într-un simplu afiş de stadion, la un concert de formaţie bună. Blackberry, din ce în ce mai conştient de valorile lui de bază şi de cele conexe, a executat de data asta cu lovitură măiastră. Acum înţeleg de ce nu era sponsor Orange. Sau vreun incumbent devenit mobil, în culorile patriei.  Şi aşa ajungi să iubeşti o marcă pe care ai cumpărat-o raţional.

 

Apoi, venind în Bucureşti, nu e de ajuns că dai de aceia pentru care s-a inventat campania antimitocănie (bravo, băieţi). Mai dai şi peste reclama la pufuleţi… Trăiască toţi creativii scăpaţi din lanţ şi clienţii lor, mult mai incompetenţi decât ei. Sau poate nu sunt eu în target…

 

înapoi, în copilărie

Vrei o altfel de seară de luni şi, pe ultima sută de metri din alergarea istovitoare de la birou, găseşti pe net o grădină, un film. Nu te gândeşti foarte mult. Te duci acasă, laşi pantofii cu toc şi hainele de figuri, porneşti pe jos, într-o rochie-tricou şi cu balerinii argintii peste câmpuri, căutând locul.

Surprinde prin dragostea cu care a fost re-inventat.  Cu care s-au şters tropăielile grosolan-comuniste de cârciumă înregimentată. Cu drag şi atenţie pentru detaliu, un palat al copilăriei mele a reînviat, şi cu el, parcă, o bucăţică din Bucureştii pe care i-am iubit respiră din nou, după coma profundă, de zeci de ani.

Cu paşi nesiguri şi timizi, locul îşi caută identitatea, bucătarul, clienţii. Mă bucur de studenţii care stau lângă noi la o proiecţie de cinematecă, după ce şi-au numărat bănuţii de consumaţie. Îmi place şi motor-man-ul care a venit, cu zece minute înaintea ei, i-a comandat băutura şi a aşteptat-o. Mi se strânge inima când mă gândesc că locul ar putea fi confiscat de protipendada de club de fiţe şi mă rog ca jazzul promis să îi alunge ca pe muştele de vară. Am impresia că am primit înapoi o bucată din copilăria mea.

Omul igrec se bucură de permisiunea pentru narghileaua otomană în peisajul atât de stratificat, de filmul bun. Consumatori exigenţi, puştii ăştia.

Stau pe un scaun de fier forjat, nu din cel care seamănă cu fierul-beton şi care au împânzit ţara, ci unul cu patină, cu trandafiri, cu perne moi.  Sunt întrebată dacă mi-e rece, pentru că au şaluri. Beau un Ramazzoti rece şi bun, ascult muzica lounge care trece peste cerurile de vanilie şi mulţumesc Universului pentru încă un moment de graţie.

şi Ceauşescu a murit pentru că era prea sigur pe el

Ce au în comun o manifestare cultural-artistică, oarecum intelectuală, şi un politician cu look sexy?

Evident, nimic, iar daca nu s-a gandit personajul principal, ar fi trebuit să se gândească oamenii care se ocupă de imagine. Probabil că pe Patapievici nu l-ar fi fluierat nimeni la Gărâna, pentru că :

1. Celor care le place jazzul le plac şi oamenii deştepţi, cu umor şi rafinament

2. Celor care le place jazzul le plac oamenii de cultură.

Morala e cum nu se poate mai evidentă şi nu are niciun rost să pedalăm, că doar s-a spus totul prin presă, dar punctul important în toată istoria este să ştii la cine merge brandul tău… şi la cine nu… şi să nu te aştepţi ca gărzile de corp să poată pune pumnul în gură celor care au ceva de spus.  Uneori e mai bine să rămâi pe coperta glossy şi la volanul maşinii care a costat un multiplu de zece la a patra, şi să nu încerci teritorii care nu au nimic în comun cu tine. Chiar dacă îţi place jazzul.

Oare parcările de la Gărâna sunt închiriate?…

je ne sais quoi

chiar aşa. Dacă ar fi să defineşti esenţa Parisului , ca brand, ar fi foarte greu.  Ieri am adăugat glazura peste prăjitură. Mergând pe la suprafaţă, cu autobuze, ca să vedem cât mai mult, am rătăcit pe străduţe cu parfum, în spatele Turnului, am mers pe chei, am umblat prin Dom, am mâncat pe lângă pieţe şi pe bănci.

Căutând, seara, un restaurant african,ne-au apucat spumele şi am sărit în metro. Aşa încât am nimerit pe strada pe care s-a filmat aprozarul din Amelie, am mâncat vis-a-vis, la o cârciumă italiană… şi apoi ne-a înnebunit farmecul.

Sunt atât de lucruri minunate, încât plonjonul în Bucureştii cu praf, şanţuri nesimţite, taximetrişti care put a transpiraţie şi idioţi care blochează parcarea în aeroport aminteşte de descinderea din rai în infern.

Şi mai mult verde

Reţeta ideală pentru o schimbare de ritm. Deşi puţin melancolică, îţi oferă o privelişte reconfortantă a parizianului care îşi face joggingul de sâmbătă dimineaţa, îşi plimbă câinele, iese cu prietenii. O bucată de viaţă reală, într-un culoar verde care porneşte, suspendat într-un viaduct adormit, de la Gare de Lyon şi ajunge până aproape e Bois de Vincennes. Nu e mult de povestit, ci doar de ţinut minte, pentru cei care vor şi altceva decât champs elysees, turnul eiffel şi arcul de triumf.

Să explorezi. Să ajungi într–un magazinaş din care să iei o fântână feng shui, să tragi la sorţi un îngeraş şi să vezi ce te aşteaptă.

Într-un timp care ne striveşte dragostea, disponibilitatea, puterea de a evada, subjugaţi de greutăţi pe care ni le-am atârnat noi înşişi de picioare, bicicleta de închiriat care te poartă prin faţa unui templu zen şi culoarea ireală a gladiolelor japoneze sunt porţia de libertate.

E o direcţie care merită cercetare mai amplă.

about customer service. Din nou.

keep it simple and stupid. aplicat cu corectitudine, principiul KISS iti permite să faci minuni. La trei zile după ce am plecat din Ibis către Pullman (quite a change) am primit pe email un chestionar detaliat despre experienţă. Nu au ratat nimic din toate punctele de contact, întrebările, toate corecte. pentru cine vrea să verifice, http://testqualiting.olakala.com/Answers/LogInAnsweringClient.aspx?acid=438522&hash=BAB71A141599348F52CF8F32A9F86C23&action=Answer Extraordinar best practice,de la un hotel de două stele, mult mai conştient decât cele mari că primul şi primul şi primul lucru nu este diferenţierea, ci să îţi livrezi promisiunea de brand. Omul să ştie ce aşteaptă de la tine, apoi să îl surprinzi, pentru că ai un breakfast mai diversificat decât anul trecut, pentru că bartenderul este absolut special şi relaţionează, fără excepţie, cu fiecare client, pentru că se aştepta la o cameră cu duş şi a găsit o cadă.

Fir-ar să fie, ce simplu e şi greu de obţinut eficient în operaţiuni… Felicitări, Ibis.

Mai mult verde

După ce am auzit, timp de câteva zile, pledoarii insistente despre green si eco, despre cat sunt de peocupaţi oamenii de acest nou lifestyle, am descins, azi, de-a dreptul, în verde. Ce-i drept, cu puţină trecere prin portocaliu 😀

Cu un TGV foarte, foarte matinal, destul de dificil după noaptea foarte scurtă, am ţâşnit prin ploaie către Amsterdam.  Aş putea scrie despre cum se poartă însoţitorii de bord, dar nu o să o fac. Poate altădată vorbim despre oamenii cu maniere de valet de casă mare, care ar putea să vină şi să dea lecţii mârlanului român.

Dar, odată coborât în staţie, învăluit de aroma discretă de MJ care parcă se prelinge printre pietrele caldarâmului, îşi iei umbrela (portocalie, fireşte) şi fugi spre străzile celebre. LUmea e relaxată. Bineînţeles. În jurul tău, zeci de magazine şi cafenele, până şi muzee fac apologia cannabisului. În vitrine cresc, ce-i drept, parcă mai puţine decât până acum, elegantele plante. Mi-ar plăcea un ghiveci acasă, nu pentru uz intern, ci pentru felul în care arată planta când e tânără.

Am ajuns în oraş la un momet când zeităţile nocturne abia se frecau la ochi. Unsprezece e mult prea devreme. Plouă, în plus.  Cu tot cu jachetă, m-am udat pe mâini şi trebuie să îmi cumpăr ceva uscat. Muzeul, şcoala de cannabis (mai mare râsul să vezi cum cineva predă altora cum se rulează un joint), magazinele cu toate ciupercuţele şi halucinogenele, prăvăliile de suveniruri trăiesc sub semnul frunzei palmate, verzi, frumos mirositoare. Până şi piaţa de flori de pe chei, de unde am cumpărat nepermis de multe ghivece cu bulbi, propune ca primă ofertă pliculeţele foarte scumpe cu seminţe de cannabis.

Copiii sub 18 nu au voie. Doamne-ajută. Aşa că rămâne zgâitul la mamzelele din vitrine – am văzut câteva într-adevăr spectaculoase – şi plimbarea prin cartierele rău famate în care ni se propune family discount pentru show-urile live porno. Facem ce fac toţi turiştii, cumpărăm tricouri. Lumea fumează verde, cum zice o formaţie adevărată, dar renegată pe la noi. Totul e verde, nici o mirare cu atâta ploaie. Cred că dacă ai face canapele din bambus, ar încolţi şi face frunze aici.

Ce e într-adevăr interesant e că Thalys, brand color roşu de Burgundia, tot pe verde s-au dat. Verde praz, mai exact. Place mat-ul, şerveţelul abundă în verde. Puţin ciudat, dacă stai să te uiţi împrejur, în vagonul elegant, posesor de wi fi şi prize pentru computer.

Aşa că, sub semnul verdelui, ascunşi sub umbrelele portocalii, navigăm, camuflaţi, într-o nouă lume, ecologistă şi dornică de evadare chimică, până la reconectarea cu realitatea socială sordidă a metroului franţuzesc la ora  unsprezece noaptea.