4.4.4

Ce e asta cu 4.4.4? må întreabă Teo.

Nu mai vreau să citesc toate postările new age și să aud podcasturi de demi-numerologi, așa că am decis să ofer doar un reading cinstit, clar, simplu. Este despre ceea ce percep în meditație și în afara ei.

Din mijlocul nebuniei, se deschide un fel de poartă stabilă, solidă, clară. O alternativă care depinde de liberul arbitru al fiecăruia, căci este timpul în care putem alege să ne lăsăm târâți în vârtejul suferinței și fricii sau putem parca lateral, ca să ne tragem sufletul și să ne întrebăm cine suntem. 4 este cifra Pământului, a stabilității, a solidității, a ancorării, a realității. Acest triplu patru îmi dă posibilitatea să ancorez în realitate lucruri la care aspir. Aceasta este alegerea: vrem să ancorăm ceva care ține de câmpul de disperare întreținut cu obstinație de media și autorități? Aș spune că vom observa că marile pandemii amplificate monstruos se vor fleșcăi mai repede decât ne închipuim. Există o întreagă trupă nevăzută – sunt cu zecile și sutele de mii de oameni în meditație și rugăciune, inspirați de adevărați maeștri, care creează, prin sincronizare, o undă coerentă de corectare a aberațiilor din 3D. Am mai spus asta și a deranjat, așa că acum o scriu: suntem într-un progres fenomenal din punct de vedere al alinierii ca specie și ca intenție a speciei.

De aceea, ar fi grozav să vă puneți o muzicuță bună, de meditație, să închideți tot bruiajul extern, mai ales că acum e mult mai ușor de făcut asta într-o seară de sâmbătă. Să vă scufundați în conștiință cu aceeași plăcere cu care, nu știu dacă vă mai amintiți, ne scufundăm în în apa caldă a mării în august, când vântul se oprește și supa aceea aromată cu alge seamănă aproape cu un lichid amniotic – cald, catifelat, viu. Dați deoparte toate sugestiile. Vedeți ce simțiți și percepeți. Apar gânduri ca bulele la suprafața conștiinței, doar să le remarcăm și să le reținem: nu pe cele despre ”nu mai e lapte în frigider”, ci cele care par legate de termeni aleatorii, cu sintaxe care nu au nicio legătură cu felul în care gândim și vorbim. E un timp când e bine de dormit cu pixul și post-it-ul la capul patului.

Trecem printr-un portal în care principala transformare e un fel de scuturare de bruiaj – ar putea avea un billboard pe care scrie ”Let`s get real” – și o conectare profundă cu Adevărul (Calea și Viața, a spus cineva foarte celebru): o reîntoarcere la structurile fundamentale ale Ființei, însoțită de o înțelegere profundă, liniștită, a adevărurilor pe care, uneori, mintea nu le poate cuprinde. În liniștea minții superficiale se aude Vocea reverberantă a conștiinței, care începe să ne spună cum sunt lucrurile de fapt, care sunt acele aspecte cărora ar fi bine să le oferim un pic mai multă atenție, ce îi trebuie corpului, minții, sufletului și spiritului, ce ne trebuie, colectiv vorbind, iar dacă ajungeți – nu e greu – la acest nivel de liniște, o să vedeți cum cad, prăfuite și stridente, decorurile, și cum ne aflăm în punctul în care ne putem regăsi splendoarea, ca specie creatoare, în care putem deveni constructori conștienți și conștiincioși ai unei realități așa cum o vrem, nu așa cum ni se dictează.

Portalul de 4.4.4 ne sprijină cu o energie care reverberează claritate, forță, ancorare, ne aduce aminte că pe Cale suntem toți, Adevărul ni se revelează și Viața poate deveni un act de creație orientat către toți ceilalți, nu către supraviețuirea îngustă și înfricoșată a unei entități biologice care visează un vis urât – cel al separării – neștiind că este parte din Tot. De aceea, 4.4.4 este un moment de mare Putere, acea Putere pe care am capitulat-o când șarpele ne-a întrebat dacă vrem să fim asemenea lui Dumnezeu și, astfel, ne-a indus în eroarea credinței că omul este separat de îndumnezeire.

Călătoria de o mie de leghe începe cu un pas, și nu e niciun moment mai bun decât acum ca să îl facem pe primul. Respirați și pășiți liniștiți, căci acolo unde pare că este gol ni se clădește prima treaptă.

Să aveți Inspirație.

sangha

În traducere din sanscrită, congregație. Un grup de oameni uniți de ceva comun.

Este ceea ce m-a amprentat cel mai tare în scurta retragere de nouă zile din care m-am întors săptămâna trecută. Undeva, în mijlocul lui nicăieri , într-u loc despre care fondatorul spunea că l-a ales pentru că nu e nimic acolo (chiar așa) în afară de cer și pământ.

De ce te-ai duce acolo?…

Ca să pui telefonul pe silențios mai bine de săptămână și să urmărești, cu amuzament, ”urgențele”. În afara unei situații în care eravorba despre a trăi sau a muri, toate urgențele erau relative. Nimic din ceea ce nu putea aștepta câteva zile.

Ca să înveți. Ceva ce e relevant pentru tine. Nu neapărat producător de succes imediat și de return on investment 🙂

Ca să capeți claritatea. Aceea care îț lipsește când timpul e prea puțin și trage de tine prea multă lume care vrea să primească tot și să plătească mai nimic.

Ca să respiri.

Găsești acolo ce ai vrut să învți… și un profesor care nu a venit să îți predea cuvinte, co sensuri adânci.

Te trezești de dimineața să meditezi la răsărit și găsești în bucătăriepe cineva care deja a pus la cuptor o prăjtură cu rpune pentru cei care nu și-au adus de mâncare.

În acest gar – loc de retragere și practică – sunt oameni care au aceleași valori și comportamente cu ale tale. Care fac ceea ce ai vrea să vezi în lume.

Ceștile sunt pictate cu simboluri, iar masa de prânz este pregătită, delicios, cu adieri de Orient în matcă de occident. O fractură invizibilă separă această bulă luminoasă de un rest de lume în care nimănui nu îi pasă dacă ești bolnav, sau trist, sau epuizat.

Nicio conversație nu a fost despre lucruri futile. Conversațiile sunt conceptuale, chiar dacă pleacă de la cățeii care primesc aici de mâncare sau de la drumurile croite peste câmpuri fără vreo intervenție de autorități hotărâte. Drumuri de pământ, în mijlocul lui niciunde.

Răzbate acea grijă maternă pentru cineva, oricine, care împărtășește valorile, chiar dacă nu și genul de practică spirituală, și te simți, brusc, eliberat de orice nevoie de a fi cumva, altfel decât ești, pentru că acolo toată această comunitate (unii s-au cunoscut acum, la curs) așa este.

Sangha. Acum înțeleg înțelepciunea refugiului buddhist , care spune așa:

Îmi iau refugiu în Buddha (starea de iluminare)

Îmi iau refugiu în Dharma (calea prin care o pot atinge)

Îmi iau refugiu în Sangha (comunitatea celor care o practică)

Astfel, oriunde în lume, vii Acasă. La cei care te vor întâmpina cu atenție, cu blândețe și cu flexibilitate – la fel cum faci și tu. Și care vor avea întotdeauna grijă de celălalt. Așa cum faci și tu. Există un model total posibil, total pozitiv. Se numește Sangha.

compasiune. creier. psihologie socială.

ce și de ce
Metodele științelor occidentale se concentrează pe desfacerea fenomenelor în  bucățele mici și analiza componentelor până la înțelegerea legăturilor între ele. În schimb, buddhiștii s-au concentrat pe principiile de organizare care fac ca mintea să funcționeze într-un anumit fel.

Ei se ocupă de două teme-cheie: dezvoltarea concentrării și cultivarea compasiunii. Occidentul a început să exploreze  corelațiile și consecințele acestor  metode, primele lucrări serioase (Davidson, Goleman) fiind publicate la începutul anului 2003, însă cu același demers, care nu dă mare atenție felului în care apar aceste stări și impactuui asupra organizării sistemelor noastre fiziologice.

Sistemele de protecție individuale și ca specie oferă infrastructura pentru apariția compasiunii

În anii ’90, MacLean propunea două subdiviziuni ale sistemului limbic: amigdala și septumul, care aveau legătură cu agresiunea și frica (amigdala), respectiv conservarea speciei (circuitele septal și talamocingular). Aspectul din urmă are legătură cu comportamentul matern al mamiferelor, iar părțile mai sus citate nu se regăsesc în creierul reptilian. Comportamentele au legătură cu alăptarea, grija maternă, comunicarea audiovocală pentru menținerea contactului matern cu puii și joaca. Acest sistem de grijă, interacțiune și conștiență a existenței celorlalți oferă un teren fertil pentru rădăcinile compasiunii umane.

Experimentele făcute în anii ’40, care au suspendat funcționalitatea zonelor cincgulare la maimuțe le-au determinat să calce peste colegii de cușcă de parcă aceștia nu ar fi fost vii . De asemenea, funcțiile  materne ca îngrijirea, joaca și legăturile sociale asociate cu partea talamocingulară a creierului se diminuau masiv, ceea ce arată că aceste structuri par să fi favorizat empatia și altruismul la oameni.

O altă structură a creierului pare a fi responsabilă pentru dezvoltarea compasiunii: neocortexul, care ne oferă inteligența, planificarea , rezolvarea de probleme, diferențierea și discriminarea întâmplărilor din mediul exterior ne furnizează un control inhibitor prin modularea reacțiilor reflexe și condiționate. Se crede că neocortexul răspunde de râs și plâns, în special de capacitatea de a lăcrima în legătură cu acte altruiste. Cortexul prefrontal, în special,prin legăturile sale cu sistemul talamocingular, pare să lege percepțiile externe și interne pentru a crea un simț al individualității. Experiența interioară poate fi necesară pentru o înțelegere care să permită grija pentru viitorul celorlalți și cel personal. Conexiunile între cortexul prefrontal și cele ale circuitului talamocingular pot generaliza grija pentru copii și alți membri ai speciei, evoluția psihologică permițând,astfel, o evoluție a simțului de responsabilitate înspre ceea ce numim conștiință.

Conștiința promovează o schimbare către un eu care îi include pe alții, dar depinde de concluziile interioare ale experiențelor. Ambele sunt necesare pentru interconectarea între sine și alții. Compasiunea apare din dezvoltarea neocortexului mărit șidin rolul critic de a îngriji copiii, în special de către mamă. Această porțiune mai dezvoltată apare la toate mamiferele care au comportamente sociale. De asemenea, este legată de importanța liniei matriarhale în menținerea coeziunii sociale și stabilității grupului, în special la primate.

Există păsări și mamifere care par să se poarte etic, arătând milă, atașament, jenă, mândrie dominantă și supunere umilă. Un experiment cu maimuțe rhesus arată că acestea se abțin să tragă de un lanț care le-ar permite accesul la mâncare, dacă lanțul provoacă un șoc electric altei maimuțe. Experimentul făcut în 1966 demonstrează că unele maimuțe nu au mâncat ore întregi sau chiar zile întregi. Efectul se mărește dacă este afectat un animal cu care maimuța este familiară. Familiaritatea este o trăsătură critică a compasiunii,  iar la aceasta vom reveni puțin mai încolo.  Când cortexul prefrontal uman este lezat, nu sunt probleme cu funcția intelectuală, dar rudele persoanelor în cauză au indicat o lipsă de empatie și deciziile pacienților nu erau avantajoase nici pentru ei, nici pentru cei apropiați. Se pare să este blocat comportamentul de cooperare, exprimarea emoțiilor sociale și angajamentului social. Mărimea semnificativă a acestei porțiuni pare să aibă un rol important în efectul asupra reacțiilor patronate de amigdala cerebrală (furia, frica și efectele lor – agresiunea și fuga). Persoanele care comit violențe și acteantisociale la impuls par să aibă un fel de sub-activare a lobilor frontali.

Evoluționist vorbind, amigdala ne-a salvat prin activarea în situații adverse, dar în viața de zi cu zi aceste activări duc la stări negative. În timpul meditației s-a constatat o descreștere a activității amigdalei. Matthieu Ricard scrie într-una dintre lucrările lui David Goleman (2003)

Dacă ne gândim că emoțiile distructive ne restrâng libertatea și ne afectează judecata, pe măsură ce ne eliberăm de ele, ele nu vor mai avea aceeași putere. Înțeleptul care se află complet în pace și eliberat de emoțiile tulburătoare are o sensibilitate și o grijă mult mai mare pentru bucuriile și suferințele celorlalți.

Observațiile lui Ricard s-au confirmat în laborator: doi meditatori experimentați, care au petrecut cel puțin doi ani în retrageri după tradiția tibetană au fost testați pentru identificarea semnalelor faciale ale diferitelor emoții prezentate pentru o fracțiune de secundă. Ambii au înregistrat deviații standard majore față de normă, recunoscând aceste semnale faciale ale emoțiilor foarte repede (Goleman, 2003).

Cercetările despre nervul vag făcute în anii 2000 în căutarea substraturilor neurofiziologice ale experiențelor emoționale și proceselor afective necesare angajării sociale și protejării speciei au arătat că mamiferele au o ramură nou apărută a nervului vag, care contribuie la reglementarea multor comportamente cu semnificație socială: privitul, ascultatul, expresiile faciale și vocale, filtrarea sunetelor de frecvență joasă pentru distingerea vocii umane față de mediu, gesturile capului și ingestia. Atfel, putem interacționa sau ne putem separa rapid de obiecte și indivizi, reglându-ne în fiecare secundă. În situații de amenințar esau când nervul vag nu are o bună reglare se apelează la sistemele nervoase mai vechi, cum este cel simpatic, care limitează incapacitatea angajării sociale. E ca un fel de prevenție, circuite vechi care pot fi apelate de frică și astfel activează sistemul de autoprotecție, precum și negativitatea care însoțește această defensivă. De aceea multe dintre practicile buddhiste  de dizolvare a negativității permite o percepție mai corectă a momentului prezent și apariția compasiunii.

Autoreglarea este o componentă critică a atenției și concentrării, două ingrediente importante pentru cultivarea compasiunii. Depinde de procedeele neuronale care extrag informația relevantă și o ignoră pe cea nefolositoare. Dalai Lama menționează că nu avem sisteme cerebrale fixate irevocabil și că antrenamentul sistematic al minții este posibil datorită însăși naturii și funcției creierului.  Este posibil ca procesul de îndepărtare sistematică a obstacolelor mentale și negativității să ducă la o autoreglare mai ridicată, cu niveluri ridicate de control care se reflectă în activitatea ridicată a nervului vag și variabilitate a pulsului.

Nivelul suplimentar de corelare hormonală

Sistemul de supraviețuire include atât un răspuns activ (amenințare și control) cât și unul pasiv (pierderea controlului) la stimuli intenși. Răspunsul activ include niveluri ridicate de catecolamine, testosteon și mobilizarea sistemului simpatic. Răspunsul pasiv,non-agresiv este corelat cu o reacție de ”înfrângere” care implică niveluri mari de cortizol, catecolamine stabile sau mai scăzute, testosteron mai scăzut și activare parasimpatică. Situațiile depind de provocare.

Cu cât este mai mare pericolul, cu atât mai mare necesitatea de control și cu atât mai mare secreția de hormoni. Cortizolul ridicat are legătură cu depresia, agitația, excitația și vulnerabilitatea. Cu cât se pierde mai tare controlul, cu atât mai mare este cortizolul, dar în cazul pierderii totale a controlului, se poate produce izolarea: disociere, amorțeală emoțională, evitare și negare, însțite de o suprimare compensatorie a nivelului de cortizol. Este ca o apărare primitivă prin închiderea stimulilor emoționali. Criminalii psihopați au un mecanism de suprimare a secreței de cortizol.

Corelarea hormonală a sistemului de conservare a speciei

Oxitocina este atât un neurotransmițător în creier, cât și un hormon implicat în aproape toate aspectele comportamentale materne și legături sociale, cum ar fi sistemul de conservare a speciei, deși la oameni datele referitoarela oxitocină sunt foarte puține. Oxitocina este secretată  în hipotalamus și apoi eliberată în sânge. Experimentele cu rozătoare au arătat că, dacă oxitocina este administrată direct în ventriculii cerebrali ai șobolanilor femele virgine, în câteva minute apare comportamentul matern complet. Tot experimental s-a arătat că întreruperea comportamentului matern nu este condiționată de reducerea oxitocinei, care doar declanșează coportamentele sociale, inclusiv legăturile. Se pare, însă, că rolul dominant, la masculi, este dat de vasopresină.

Comportamentul matern și social este întărit de dopamină și oxitocină. Dacă receptorii pentru aceste substanțe sunt blocați, femelele de rhesus  sau șobolani arată că efectul de recompensă al dopaminei ar putea avea legătură cu emoțiile puternice, pozitive, legate de formarea legăturilor sociale. Oxitocina a fost asociată cu stările pozitive, cum ar fi apropierea, atingrea, comportamentele sociale și ingerarea de mâncare și poate reduce creșterea indusă de stress a cortizolului, precum și comportamentele de evitare. Social vorbind, este important să putem să inițiem comportamente sociale, chiar după reacții de respingere. Dacă avem un nivel de suspiciune sau agresiune, contactul social este mai facil.

Oxitocina joacă un rol important în procesarea informației sociale, în specialrecunoașterea celorlalți ca familiari, dar nu pare importantă în răspunsul la familiaritatea stimulilor non-social. Sentimentul de recunoaștere pozitivă și familiaritate cu alții inhibă comportamentele agresive. Dar dacă alții nu ne sunt familari, nu este relevant că sunt afectați. Un studiu făcut în anii ’80 pe salvatorii germani ai evreilor arată că salvatorii au arătat o înclinație mai mare către atașamentul față de alții încă din copilărie, așa că sentimentul lor de conectare cu alte grupuri era mai mare. În special identificarea asmănării cu evreii (dublă față de non-salvatori) era semnificativ diferit de alte grupuri de creștini.

Multe din practicile de meditație și cele spirituale se referă la perceperea și tratarea celorlalți ca membri de familie, ca pe tine însuți. Iisus spunea să îți iubești aproapele ca pe tine însuți, iar Dalai Lama explică procesul familiarizării ca pe o orientare inclusivă, care nu apare doar la repetarea cuvântului compasiune.

Acesta nu  este procesul de familiarizare. Procesul implică mai degrabă dirijarea fiecărui gând conștient către cultivarea compasiunii, astfel încât orice activitate în care se angajează individul este generată de această orientare.

Matthieu Ricard, celebrul buddhist francez, oferă și mai clar o descriere a acestui comportament:

În sutre se explică în ce fel să faci asta cu fiecare gest. Când te trezești, te gândești: Fie ca eu să mă trezesc pentru a elibera toate ființele simțitoare de suferință. Când îți pui cureaua, te gândești: Fie ca eu să cultiv centura concentrării. Când cobori treptele, Fie ca eu să cobor din nou pentur a scoate ființele din suferință. Când deschizi o ușă: Fie ca ușa eliberării să fie deschisă pentru ființele simțitoare. Când o închizi: Fie ca ușa suferinței să se închidă pentru ființele simțitoare. Astfel, fiecare clipă se umpe cu gândul compasiunii.

Există o meditație tibetană foarte răspândită, care accentuează familiaritatea.

Îți imaginezi toate ființele simțitoare ca fiind mame ale tale, ținând cont că în viețile trecute ele trebuie să fi fost, cu toatele, mame ale tale. Acest lucru se face pentru a trezi un simț al afecțiunii și recunoștenței, prin concentrarea pe persoana care ți-a arătat cea mai mare iubire și compasiune.

Familiaritatea cu proprile gânduri și sentimente este, de asemenea, critică pentru difuzia negativității. Ricard leagă impotanța conceptului de familiaritate cu practica meditației.

Când vorbim de meditație, cuvântul folosit în tibetană înseamnă, de fapt, familiarizare. Avem nevoie să ne familiarizăm noi înșine cu un mod de a trata gândurile ce apar. La început, când apare un gând de furie, dorință, gelozie, nu suntem pregătiți pentru el. Astfel , în câteva secunde, acel gând a dat naștere unui al doilea, al treilea gând – și curând peisajul nostru mental este invadat de gânduri care consolidează furia sau gelozia – și atunci e deja prea târziu… Poate vă întrebați ce fac oamenii în retrageri, șezând în meditație pentru ore pe zi. Exact asta fac: se familiarizează cu un nou mod de a adresa gândurile ce apar. Când începi să te obișnuiești să recunoști gândurile pe măsură ce apar, e ca și când ai recunoaște rapid pe cineva într-o mulțime. Când apare un gând puternic de atracție sau furie, știi că o să ducă la o proliferare a gândului și îl recunoști: ah, vine gândul ăla. E primul pas. Acel pas ajută mult la evitarea gândurilor copleșitoare.

Familiaritatea este o componentă critică în dezvoltarea compasiunii. Dalai Lama spunea, în 2002, că

Toate ființele aparțin, într-un fel, unei singure familii. Avem nevoie să îmbrățișăm unitatea omenirii și să arătăm grijă pentru toți – nu doar familia ta, țara ta, continentul tău. Trebuie să arătăm grijă pentru fiecare ființă, nu doar cele care ni se aseamănă.

Compasiunea se exercită adesea în relație cu cei iubiți, ca o suprapunere între fiziologia afilierii și cea a compasiunii. Totuși,compasiunea se poate exercita și în legătură cu cei pentru care nu avem afecțiune.

Nicio societate nu poate pretinde că are un sistem sănătos de valori atâta vreme cât nu poate adjudeca între fascismul lui Hitler și nonviolența lui Mahatma Gandhi. Eu, unul, cred că natura umană însăși oferă criteriile prin care putem judeca natura etică a diverselor valori. Dacă noi, ca societate, avem înțelegerea sănătoasă a naturii noastre, compasiunea, putem judeca etica unei valori simplu, văzând dacă ea rezonează într-adevăr sau nu cu această natură fundamentală.

Dalai Lama, 2002

În 2003, unii cercetători i-au spus acestei naturi fundamentale conștiință armonizată rezonantă și au spus că

Moralitatea, astfel, este bazată pe relațiile interumane, până la faptul că ne armonizăm unii cu alții pentru a produce stări biologice care influențează ființa noastră: moralitatea derivă atât din biologia, cât și din relațiile noastre.

iar de aici chiar nu mai e nimic de adăugat.

 

 

 

Universul îți șoptește….

…. și nu are subtitrare la mesaje.

Ai auzit de pronoia? E clasificată la tulburări psihologice :))) și reprezintă ideea că Universul conspiră, în secret, la îndeplinirea planurilor și dorințelor tale.

Da, demență în toată regula, dacă ne luăm după normă. Dar cine a stabilit norma? Câți dintre noi nu au frânat într-o curbă fără vizibilitate doar ca, după colț, să vedem un dement care se băgase într-o depășire decerebrată? Și pe care l-a salvat frâna… Sau câți au continuat, cu încăpățânare un proiect clasificat drept eșec de toți pricepuții în domeniu, ca apoi să aibă succes?

Și mai sunt nebuniile acelea cu semnele. Că te uiți la ceas la 11.11 (despre sincronicitate a vorbit Carl Gustav Jung… pe el îl credem, că e la categoria ”aprobați”). Sau că te gândești la cineva și te sună. Sau că nu mai ai bani și brusc îți înapoiază cineva o sumă împrumutată. Doar de exemplu 🙂

Dacă pronoia ar deveni, misterios, un virus bun, împrăștiat rapid, oare am avea un pic mai multă atenție pentru prezent? În Pinocchio, greierașul Jiminy, ”conștiința”, cum  își spunea el, îl trăgea pe lemnosul vivant de mânecă pentru a-l îndrepta pe cursul bun. Jiminy e mic. Are o voce mică. Poți să o auzi doar dacă faci liniște în cap. Jiminy este peste tot. Dacă te gândești la ceva profund, sau înalt, și auzi tunetul, e vreun fel de ecou care îți arată că Universul ți-a auzit intenția?  Dacă ,după o zi întreagă de vorbit despre miezul feminității, de pe dulap cade borcanul cu trandafiri roz pentru ceai (vă asigur, dragi sceptici, că stătea  bine-merci, nu era pus pe colț, nu era într-o rână, cu alte motive, nimic geometric sau gravitațional nu putea influența stabilitatea obiectului), e  un semn că ești pe drumul corect?

Nu e o întrebare închisă, ci o ușă crăpată pentru explorare. Cu curiozitate, fără judecăți și demiteri premature. Cum ar fi dacă, de fapt, trăim într-un fel de universewideweb în care toată informația circulă, e auzită și se iau măsuri??

Un subiect contemplabil în weekend. Al pietricelelor care cad în apă și fac unde mari, din ce în ce mai mari, până când cercurile se întorc de unde a căzut pietricica. Un Univers care îți răspunde. Un Univers care nu te pocnește peste ceafă când o sfeclești, dar care îți șoptește, în liniștea minții, să te uiți la asta… și la asta… și la asta… Încetinește și privește. Următorul semnal e foarte aproape, undeva, unde vezi doar cu coada ochiului și cu limita conștiinței. Șșșșșșșșșt.

ca să te auzi, trebuie să faci liniște

Din ce în ce mai des ne întrebăm ce avem de făcut în următorul pas al vieții noastre. Nu suntem siguri că lucrăm unde trebuie. Nu suntem siguri că avem perechea potrivită. Nu suntem siguri că ne aflăm în locul potrivit. Ne simțim ca și cum, dinăuntru, sufletul urlă să schimbăm ceva, dar nu înțelegem ce vrea. Simptome: agitație, confuzie, frustrare.

Începe dansul: discuții cu cel mai bun (cea mai bună) prieten(ă). Psiholog. Coach. Rețeta, e de fapt simplă, căci problema e înăuntru, nu afară, și dinăuntru spre în afară se rezolvă cel mai ușor. Ușor de zis… de unde mă apuc?

Termenul de specialitate pentru ” a face liniște înăuntru” este meditație. Nimic de speriat. Meditația este o metodă de a sparge continuumul fluxului de gânduri. În spațiile care se creează – la început niște fisuri mici, apoi pauze de câteva secunde, apoi începe plăcerea – poți intra î contact profund cu tine însuți. Atât de profund, încât simți liniște, pace, îți poți auzi, în fine, sufletul.

 

Următoarea întrebare, clasică și ea, este: Și de unde încep? Așa că poți urma ghidul de mai jos… e în cinci pași:

1. Citește cărți introductive despre meditație

http://www.elefant.ro/carti/lecturi-motivationale/spiritualitate/meditatia-prima-si-ultima-libertate-187698.html

2.Fă-ți promisiunea că o să dedici, timp de două luni, câte 15-20 minute din viața ta pentru reconstrucția personală. alege un loc din casă, un moment din zi, așează-te cu spinarea dreaptă undeva, unde te simți confortabil și

3.  Încearcă meditații ghidate de pe YouTube. Mai jos ai un ”buchețel” de sugestii, mai lungi, mai scurte, pentru corpul fizic, emoțional, energetic…. pentru minte nu avem meditații. În meditație, mintea va parca frumos, pe marginea conștiinței. În cele din urmă 🙂 .

4 . Găsește un grup care meditează regulat, dacă îți este greu să meditezi singur. Grupurile bune fac meditația mult mai ușoară, căci se concentrează în aceeași direcție. Dacă simți neliniște, s-ar putea să nu rezonezi cu personajele – schimbă grupul.

5. Nu te lăsa. Creditează-te pentru disciplina de a te așeza să lucrezi zilnic. Nu te biciui, nu te judeca,nu te critica. Este doar o experiență. O privim cu curiozitate și atât – fără așteptări, fără standarde de evaluare. E ca atunci când faci un duș – în unele zile e o plăcere, în altele pur și simplu te speli. Dacă te țin curelele, ia-ți un jurnal și scrie în el ce ai observat și ce progrese ai făcut, dacă ai făcut. Dacă n-ai făcut, nicio grijă: o să faci.

Și, la un moment dat, o să se facă liniște. Ce faci după aceea? Continuă.

despre știința de a trăi cum vrei tu

Ieri, într-un tren care a așteptat două ore în câmp reparația necesară pentru restaurarea sistemului de dirijare a trenurilor, pus pe butuci de niște băieți care au furat cabluri (no comment), am răbdat, recunosc, cu mare greutate, tirada unui nene, evident provenit din ”structurile” de dinainte de 1989. Pe undeva, pe la mijlocul tunătoarei deversări de negativitate, căci nimic nu e bine și el e cel mai deștept etc., a recunoscut că a deținut poziții ministeriale fără studii :), ceea ce mi-a adus aminte de glorificarea comunistă a mediocrității. . Neimportant. Important e că îl auzea tot vagonul și că a stors-o pe doamna din fața lui, emigrantă româncă în America întoarsă în țară pentru o vacanță de Paști.

Am încercat de toate. Respirație, meditație, căștile în urechi – nimic nu mergea. Apoi m-am gândit câți or fi la fel. Și ce balast de neînchipuit este masa asta, aparent inertă, dar,de fapt, profund negativă. Aproape că simțeam un fel de legătură între oprirea încăpățânată a trenului în câmp și felul ăsta de a gândi…  Când, în sfârșit, m-am resemnat și am decis să nu intervin, trenul s-a pus în mișcare.

Nenea ăsta, cu manifestarea atroce de aroganță, negativitate și sunetul de trombon triumfător, m-a făcut să îmi revizitez prezentarea pentru bucata de curs de comunicare pe care urma să o susțin în mai  puțin de două ore (un motiv de recunoștință, deși poate ar fi funcționat și o metodă mai puțin hapsână), dar – cel mai important – m-a pus tare pe gânduri, pentru că era exemplul perfect de om care trăiește în furie, frustrare, ego și refulare.

Întâmplător sau nu, astăzi am dat peste un filmuleț genial, grație National Geographic,  care arată baza științifică a unui mod de viață axat pe  prezență în acum și pe bunătate. Vă las să trageți concluziile, iar domnului din tren îi urez sănătate. Va avea nevoie.

E cineva în casa sufletului tău?

Duminică, foarte de dimineață pe ora nouă, vorbeam cu doi domni foarte activi despre stress. Fermecători cum sunt, au dus discuția în toate părțile, așa că îmi permit să fac un sumar, până duminica viitoare, ca să recapitulăm ce a curs în conversație.

Există o tendință de a acumula atâtea lucruri de făcut, din cauza vitezei cu care curge lumea în jurul nostru și a lipsei obișnuinței de a spune NU, încât ne trezim, la un moment dat, înăbușiți de ele. Palpitații, hipertensiune, diabet, probleme de tiroidă, gastrite și lista poate continua. Stressul te face să te simți de parcă nu îți mi trăiești viața, ci asiști l un film prost, regizat de cineva incompetent. De parcă nu ai mai fi acasă, ci plecat pe termen nedeterminat.

Nu e nevoie de o retragere în  vârful munților și nici de mii de lei cheltuiți pe detoxurile spa, ci doar de 15 minute… iată nouă rețete de diminuare a stressului:

1. Încetează să faci și alege zece minute în care să fii. Doar să fii. Să nu faci nimic. Groaznic de greu, nu? Da, la început :). Apoi se întâmplă ceva magic, dacă te încăpățânezi să continui antrenamentul: de unde nu aveai loc de atâtea gânduri, ele încep să se spațieze, apoi se topesc…. după câteva luni de exersat acest spațiu personal de liniște.

E simplu. Pune picioarele pe podea. Închide ochii. Dacă mintea nu-ți tace din gură, creează-ți o mantra, cum ar fi ”inspir. expir” sau ”simt liniștea”. Sincronizează mantra cu respirația. Lasă gândurile să vină și să treacă la fel cum trec norii pe cer.

S-a demonstrat că zece minute (sau cincisprezece, dacă te hotărăști să îți faci un asemenea cadou) fac minuni. Creierul se recablează – ceea ce se numește, în limbaj de specialitate, neuroplasticitate. Crește rezistența la stress 🙂

2. Dacă nu poți sta în liniște, măcar respiră. Ia-ți o pauză de cinci minute și respiră adânc, lent. Inspiră pe nas, expiră pe gură. Simte cum respirația se balansează între cap și diafragmă: curge în jos când inspiri, apoi în sus, când expiri. De obicei, exercițiul acesta simplu normalizează ritmul cardiac și tensiunea.

3. Vino înapoi, aici, acum, în viața ta. Încetinește din gândit, regretat, îngrijorat și vino înapoi, uită-te împrejur. Cum se simte aerul în jurul feței? Dar picioarele pe podea sau pe sol? cum se simt hainele de pe corp? A ce miroase? E cald?  E frig? Cuplarea asta la senzații te scoate de prin cine știe ce rotiță de hamster te învârți, garantat. Mintea obosită primește și ea o pauză… și nu uita că după fiecare pauză îți crește productivitatea :).

 

4. Sună un prieten 😀

Vorbește cu cineva, față în față, sau măcar la telefon. Spune-i ce se întâmplă. Poate privești după aceea lucrurile dintr-o altă perspectivă. Nu te enerva dacă primești sfaturi. Tu ai sunat :). Oamenii normali și sănătoși mențin contactul cu ceilalți. Când îți povestești problema ai o șansă să te uiți mai bine la ea.
5. Ascultă ce îți spune corpul.

Dacă îți privești corpul cu inima, poți simți unde sunt punctele critice, pe care stressul și-a lăsat semnătura: relaxează-te, întinde-te sau așează-te cu picioarele pe podea. Începe să te ”uiți” la corpul tău, pornind de la degetele picioarelor și încheind cu creștetul. Vezi unde se simte tensiune sau durere… și închipuie-ți că inspiri și expiri în și din acel punct. Dacă faci lucrurile cu răbdare și cu atenție, vei vedea cum tensiunea sau durerea se diminuează și dispar.

6. Ieși afară din casă, din birou, dintre pereți, chit că e ploaie, soare sau frig. Nimic nu vindecă mai bine ca natura, așa încât caută un parc, mergi cu tălpile goale pe iarbă în zilele calde (nu călca pe albine), atinge un copac sau, dacă stai mai bine cu planificarea, dă o fugă în pădure. O să ai parte de mai multă liniște în ziua respectivă.

 

7. Pune mâna și scrie.  Scrie ce nu poți să spui, scrie cum te simți, scrie dimineața sau seara, scrie când ai nevoie să îți ordonezi gândurile. Sau scrie, pur și simplu, tot ce îți trece prin cap – cine știe ce James Joyce zace în tine :). Oricum ai alege să faci asta, fie că e pe un caiet frumos, cu toc și cerneală, fie că e pe cinci post-it-uri de la birou, funcționează. Nu uita de sinceritate când te apuci să scrii.

8. Dormi cum poți tu de bine. Cuibărește-te. Culcă-te devreme și ia cu tine o carte bună, dacă nu îți este somn. Ia o melatonină pe la opt seara, dacă nu poți dormi. Brumează-ți perna cu ulei de lavandă ( nu mai mult de patru picături, pe colțurile pernei, sau un puf de spray cu ulei diluat în alcool – 6 picături la 10 ml de alcool  de 96 grade). Visează cu ochii deschiși până vine Moș Ene pe la gene.

 

9. Ai grijă ce îți iese pe gură… Subconștientul așteaptă, ca un burețel cumințel, să se impregneze cu toți ce emiți. Dacă emiți judecată, frustrare, dacă critici și condamni, aceste direcții se vor impregna în subconștient, iar în jurul tău vor radia mai multe lucruri care să îți dea motiv de critică și condamnare. Evită umorul acid. Arde și emitentul, și destinatarul. Gândește-te că stressul e o formă de asprime, care poate fi contracată cu blândețe – pentru tine, pentru ceilalți.

Și păstrează-ți disciplina. Dacă ai început cu una dintre metode, ține-te de ea măcar trei săptămâni, înainte să te vaiți din nou de stress (dacă o faci, tocmai ai încălcat punctul 9).

 

 

Centrul Liniştii, spaţiul nostru de creaţie

Fericiţi Făcătorii de Pace. Ca de obicei, textele străvechi au înţelesuri mai adânci decât cele citite la prima privire. Unul dintre ele este capacitatea noastră de a dezvolta conexiuni  adânci când ajungem în „miezul” nostru liniştit. Cel mai adesea, asta se întâmplă în meditaţie, dar uenori stările de linişte avansată apar accidental, neaşteptat, şi ne regăsim, brusc, scufundaţi în acea Pace imensă, în Linişte, în Nimic. Un loc grozav de unde ne putem porni creaţia: gândurile care pornesc din miezul nostru liniştit devin cu uşurinţă realitate.

Dilema se referă la ce manifestăm, fireşte. Iată trei exemple din viaţa reală:

1. Telefonul este în comă, trimis la service, aşa că agenda necopiabilă din el e temporar dispărută. Telefonul de înlocuire, complet ignorant, nu ştie pe cine să sune sau cine sună. Aşa încât, când am nevoie să sun pe cineva, se întâmplă ceva. Persoana la care mă gândesc intens mă sună. Apoi aş vrea să trimit un mesaj de La Mulţi Ani, dar nu am, iarăşi, numărul. Aşa că vine pe Facebook un mesaj de la acea persoană.

2. Vara asta, la business, viteza întâi. Prima întrebare din mintea oricui e „aşa, şi acum ce e de făcut?”. Aşa încât, din locul acela de linişte apar brusc ideile creative. Brus. Strategie. Structură. Un nou punct de început. Singura şmecherie e să le urmezi :), şi lucrurile intră înapoi în flux. Proiecte înainte îngheţate reînvie brusc. Unele noi apar la orizont. La urma urmei, viaţa e tare frumoasă.

3. De la partenerul meu, de peste două continente şi un ocean, vin idei de business din seria „mission impossible”. Bine, i-am zis. O să mă gândesc. N-apuc să aşez un pic de tactici pe documentul nou-nouţ din computer, că sună telefonul. Prima întâlnire pentru misiunea imposibilă e pe ţeavă. Totul e să nu te agiţi…

Toate cele de mai sus sunt relatări la prima mână. Toate s-au întâmplat în câteva ore, azi, printre pricături. Toate, după o meditaţie scurtă despre Pace.

Fericiţi Făcătorii de Pace, căci odată ce reuşim să instalăm şi să radiem starea asta, Graţia curge în vieţile noastre şi ale tuturor celor ce ne înconjoară, cu o abundenţă de daruri dincolo de orice închipuire. Toate felurile de Daruri. Pacea e Sursa noastră, şi noi suntem Pace. Când ne aducem aminte de acest lucru şi trăim din nou liniştea noastră interioară, sacră, suntem, din nou, Creatori, şi creăm, iar şi iar, bucuria.

Până să ajungem la metodele şi instrumentele care ajută la atingerea Păcii interioare, iată o primă alternativă, rapidă şi eficientă: porniţi muzica din link, întindeţi-vă cât mai confortabil şi… lăsaţi lucrurile să se întâmple.

http://www.youtube.com/watch?v=fVoSbHVugYc

Receptivitatea, în şapte exerciţii

Receptivitatea este o trăsătură crucială pe care avem nevoie să o deţinem şi să o cultivăm. Este una dintre calităţile noastre de bază, din care pot izvorî altele, cum ar fi adaptabilitatea, creativitatea, inovaţia şi viziunea.

În plus, receptivitatea este absolut necesară pentru a asculta cum se cuvine, pentru a avea calităţi de contact interpersonal şi de rezolvare a problemelor, lucruri care îi disting pe lideri de marea masă medie.

O însuşire crucială

Dacă nu suntem receptivi, scăpăm ocaziile de a învăţa şi de a ne conecta cu ceilalţi. Aceştia vor începe să fie reţinuţi când vine vorba să îşi împărtăşească ideile şi experienţele, şi la rândul lor vor evita să asculte profund ce spun ceilalţi şi să trăiască bucuriile comunicării reale. În plus, intuiţia, viziunea, creativitatea şi capacitatea de a rezolva optim problemele se bazează pe receptivitate, fiindcă toate acestea necesită un flux sănătos de inspiraţie, informaţie şi idei. Dar mai sunt şi alte consecinţe nefericite ale lipsei de receptivitate: pentru cei cărora le lipseşte receptivitatea, fie din cauza încăpăţânării, fie din cauza lipsei de prezenţă, există riscul unei atitudini închise, fie mental, fie situaţional. Persoana căreia îi lipseşte receptivitatea poate fi lipsită -fără intenţie, desigur – de atenţie faţă de ceilalţi, de recunoştinţă, fiindcă ambele necesită o receptivitate bine înrădăcinată.  Imaginaţi-vă un pârâu limpede, sănătos, care curge bine… apoi imaginaţi-vă acelaşi pârâu, plin de gunoaie şi crăci moarte. Când receptivitatea este limitată, la fel se întâmpă cu toate cele care altfel ar trebui să curgă şi să fie primite în interiorul nostru.

Exerciţii pentru amplificarea receptivităţii

Din fericire, receptivitatea este o calitate, o trăsătură şi un obicei care poate fi cultivat şi stăpânit. Adoptând practicile de receptivitate, veţi câştiga nu doar receptivitate, ci şi posibilitatea de a folosi aceste practici ca parte din dezvoltarea personală sau spirituală. Iată câteva posibilităţi dintre multele opţiuni posibile:

·        Primeşte.

Deşi pare puţin facilă, metoda nu e deloc comună. Gândiţi-vă la receptivitate nu ca o calitate, ci ca la o stare mentală generală: capacitatea de a recepţiona poate fi o practică de amplificare a receptivităţii. De exemplu, dacă ne simţim conştienţi de noi înşine şi ne gândim la cât de conştienţi de sine suntem, ne închidem faţă de primirea semnalelor din exterior.  Dacă suntem concentraţi pe a oferi şi a primi cu graţie – orice, de la frumuseţea unei flori, la căldura soarelui, la aerul pe care îl inspirăm, la un zâmbet, compliment sau dar de la altcineva , atunci devine foarte greu să stăm concentraţi doar pe noi înşine. Nimic greşit în a ne concentra în interior,dar e un timp pentru toate, iar acum ne ocupăm de deschidere.

·        Stai liniştit.

În Tao Te Ching există un exemplu al pârâului murdar, care nu se curăţă niciodată. Pentru a obţine claritate, pentru a auzi sau a vedea prin fenomene şi lucruri şi pentru a primi informaţii, îndrumare, inspiraţie trebuie să stăm liniştiţi suficient de mult ca să permitem minţii hiperactive să se limpezească. Să stai liniştit nu e o pierdere de timp, ci  un timp alocal liniştii: momentele în care pari să nu faci nimic sunt, de fat, momentele în care încep să curgă inspiraţia, ideile, soluţiile. Dacă ne uităm la liderii celebri, la artişti, la inventatori, toţi practică într-un fel sau altul momentele de linişte.  Iată câteva sugestii:

• Cinci-zece minute în parc, fără să faceţi nimic. Doar să priviţi şi să ascultaţi ce este împrejur.
• O plimbare în natură, fie în pădure, fie în mediul urban. Mergeţi încet, opriţi-vă, literalmente, şi mirosiţi trandafirii.
• Prânzul sau cina, fără nimeni altcineva, fără citit, fără emailuri, fără televizor. Concentraţi-vă pe gustul mâncării.
• În avion, aşezaţi-vă în linişte, fără nimic altceva decât un caiet şi un creion pe care să notaţi ideile. Nu cedaţi tentaţiei de a umple timpul cu scrisul. Priviţi, ascultaţi, respiraţi, relaxaţi-vă.

• Meditează.

Asta e, de fapt, meditaţia: cultivarea disciplinei sau capacităţii de a sta liniştit, receptiv la tot ceea este împrejur, când minţile şi urechile nu sunt asediate de zgomot. Fie că durează cinci minute, fie că durează o oră,  practica meditaţiei, printre alte beneficii, ne învaţă cum să ne detaşăm de zgomot, astfel încât să putem vedea şi trăi comorile care se află dincolo de zgomot. Meditaţia ne creează şi un „spaţiu-tampon” care ne permite să fim comunicatori şi observatori mai buni.

•  Observă

Unul dintre exerciţiile cele mai utile pentru atingerea şi extinderea receptivităţii este să observăm toate felurile înc are primim lucruri tangibile sauintangibile, vizibile sau invizibile, într-o zi obişnuită. De la aerul pe care îl respirăm, la apa pe care o bem şi mâncarea pe care o primim, abilitatea de a remarca toate aceste lucruri creează spaţiu ca să punem recunoaşte ce primim şi astfel creăm sau ne întărim capacitatea de a primi.

•  Ascultă. 

Dacă vrei să ajungi să asculţi cu adevărat (şi asta chiar merită, pentru că vei descoperi foarte multe lucruri în spatele cuvintelor pronunţate) învaţă cum să pui întrebări deştepte, sau să repeţi ce ai auzit ca să te asiguri că ai auzit bine.  Ambele necesită capacitatea de a auzi, de a recepta ceea ce împărtăşeşte sau comunică persoana cealaltă.

O metodă excelentă, dacă tot a venit vorba de ascultat, este îţi alegi o muzică bună pe care să lucrezi. Frecvenţele Solfeggio sunt celebre pentru efectele lor. Mai jos am redat, pe repede înainte, o listă a principalelor efecte  pentru fiecare dintre frecvenţe, iar pentru creşterea receptivităţii, cea de 741 hz este excelentă. Pe YouTube se găsesc  multe track-uri frumoase, pe care le poţi pune în playlist şi le poţi lăsa să curgă inclusiv când dormi:

1. DO – 396 Hz – Eliberarea de vină şi frică

2. RE – 417 Hz – Descâlcirea situaţiilor şi facilitarea schimbării

3. MI – 528 Hz – Se mai numeşte şi frecvenţa iubirii. Transformă şi repară, inclusive la nivel celular.

4. FA – 639 Hz – Conectare şi relaţii

5. SOL – 741 Hz – Trezirea intuiţiei. Receptivitatea

6. LA – 852 Hz – Realinierea cu ordinea cosmică naturală

7. SI – 963 Hz – Frecvenţa superioară.  Realinierea cu starea perfectă. Fiindcă activează glanda pineală, care răspunde de percepţiile superioare,

 

•  Întreabă.

   În loc să mai faci iarăşi afirmaţii (mai ales din categoria „trebuie să”…), exersează arta întrebărilor. Aceeaşi practică se poate aplica şi când vine vorba de comunicarea interioară, în acelaşi fel în care interacţionăm cu oamenii.  Obiceiul nostru şi înclinaţia este de a face afirmaţii, de a oferi sfaturi, de a împărtăşi opinii. Le spunem celorlalţi tot felul de lucruri. Asta poate fi grozav, căci, la urma urmei, vorbitul e o parte importantă în conversaţie. Dar asta e tot ce facem: vorbim, afirmăm, spunem. Şi aşa ne privăm singuri de ocazia de a afla ceva nou, de a primi idei, informaţii. Întrebările înseamnă să vrei într-adevăr să asculţi şi să înveţi, iar întrebările puse cu cosnideraţie pot ajuta mult mai mult decât o afirmaţie dură. Întrebările sunt o altă faţă a artei de a asculta, şi pot fi un exerciţiu plăcut şi eficient. Merită încercat.

•  Recapitulează.

  Nu îţi trebuie decât câteva minute de concentrare pe zi, un caiet şi un creion ca să te antrenezi în practica de a fi conştient, şi să recapitulezi care sunt lucrurile pe care le-ai primit în cursul zilei:  de la răsăritul de azi la cafeaua pe care ţi-a adus-o un coleg, sau un compliment pe care l-ai primit.  Refăcând exerciţiul zilnic, poţi trece la conştientizarea recepţiei şi în timpuil zilei. Primeşte natural şi conştient, şi notează ce primeşti. Şi mai bine, extinde-ţi „antrenamentul” şi ţine un jurnal de receptivitate.

Sigur, poţi să te gândeşti la alte opţiuni pentru antrenamentul receptivităţii. Dacă îţi vine vreo idee, lasă un comentariu aici.

Leacul ciorii

Pentru a doua oară la rând, în vizitele mele consecutive în aceeaşi parcare a aceluiaşi client, mă întâlnesc cu o mutriţă deşteaptă de cioară grivă, care şi-a scăpat nuca exact acolo unde am pus piciorul, lângă portiera maşinii proaspăt aliniate în locul înghesuit. Mă descopăr privind cu amuzament cioara, care parcă se uită la mine şi se întreabă: când o să plece asta, ca să îmi iau şi eu nuca?Şi, pentru a doua oară în această secvenţă absurdă, vorbesc cu cioara şi îi spun: stai liniştită, nu îţi fac nimic. Apoi, uluitor sau pur şi simplu obraznic, cioara face paşii de rigoare, vine, culege nuca, mă mai priveşte încă o dată şi pleacă, grăbită să îşi care prada în locul de cuibărit.

Nu m-aş fi apucat să scriu despre aceeaşi aparentă coincidenţă (în fond, s-ar putea să fie aceeaşi cioară, care locuieşte în centrul Bucureştilor, şi care are oră de cules taman când îmi pun eu întâlnirile), dacă cioara nu ar fi apărut, încăpăţânată, cu nuca de rigoare, într-un filmuleţ care mi-a sosit adineauri pe Facebook. A treia apariţie, hai, că e prea de tot.

Şamanii de pretutindeni o iubesc tare mult pe cioară, chiar şi mai mult pe corb, ca Animale de Putere, cum spun ei. În credinţa lor, fiecare animal poartă cu el un fel de leac, iar apariţia lor nu e deloc întâmplătoare, şamanul fiind educat să remarce şi să citească aceste „semne”. Chiar se spune că unii ar avea puterea să îşi schimbe forma, şi că aparenţa de cioară e una preferată.

Simbolismul acestor animale inteligente şi longevive este legat de misterul şi magia vieţii. Pentru că aceste păsări plutesc în aer, cu atenţie maximă asupra pământului, de unde îşi recoltează preaiubitele nuci, totemul ciorii oferă o privire profundă în intenţii şi mijloacele de a sprijini intenţiile. E un semn de noroc, de multe ori asociat cu arhetipul magicianului, care te atenţionează să iei seama la aparenţe. Ca Animal de Putere dezvoltă puterea  de a vedea, de a transforma, şi conectarea cu magia vieţii: o inteligentă alchimie personală ajutată de perspectiva mai largă, lipsa de frică (de acord, cioara de azi a fost extrem de tupeistă), care merg mână în mână cu adaptabilitatea, flexibilitatea şi aspectul poznaş, de păcălici. Nu cred în asocierea cu semnele rele,  moartea şi magia neagră, ci mai degrabă în abilitatea acestei păsări de a purta înţelesurile profetice, aduse din miezul gol al creaţiei.

Întorcându-mă la politica şamanului, întâlnirea mea de azi cu cioara e o ocazie grozavă de a reflecta la următoarele:

– cât de minunat e să fii prezent în tot ceea te înconjoară, pentru că atunci poţi să te bucuri de aspectele delicioase pe care ţi le furnizează complexul de împrejurări prin care navighezi, cu ochii larg deschişi.

– cum poţi struni gândul ca să îl scoţi de pe şanţul cu „vai, ce victimă sunt, ce rău se întâmplă lucrurile” şi să foloseşti leacul ciorii ca să vezi dincolo de aparenţe.

– magia e pretutindeni şi depinde de noi dacă îi lăsăm uşa deschisă sau o blocăm, încuindu-ne pe dinăuntru.

– îmi place mult acest oportunism poznaş, dar smerit al ciorii, care remarcă ocazia şi o valorifică.

– şi mai mult îmi place că mi-a dat posibilitatea de a contempla puţin misterul vieţii, energiile subtile, care se schimbă, în mine şi în ceea ce mă înconjoară. Dincolo de dualitatea bine-rău, sau interior-exterior, important e să vezi de sus nuca pentru a duce acest preaiubit desert la cuibul de sus, din copacii înalţi, unde nu ajung nici intruşii, nici prădătorii… şi unde poţi sta fără nicio frică.

– şi asta mă duce la ultima lecţie administrată de cioara grivă de azi: când eşti în împrejurări adverse, puterea şi exprimarea personală o să facă adevărul tău să se audă mai tare, şi astfel să capeţi ceea ce doreai. 

Aşa că mâine o să ofer păsărilor care vin la hrănitoarea bine camuflată în tufa ţepoasă de trandafir nişte nuci :), mulţumind păsării înţelepte care mi-a schimbat ziua.