Centrul Liniştii, spaţiul nostru de creaţie


Fericiţi Făcătorii de Pace. Ca de obicei, textele străvechi au înţelesuri mai adânci decât cele citite la prima privire. Unul dintre ele este capacitatea noastră de a dezvolta conexiuni  adânci când ajungem în „miezul” nostru liniştit. Cel mai adesea, asta se întâmplă în meditaţie, dar uenori stările de linişte avansată apar accidental, neaşteptat, şi ne regăsim, brusc, scufundaţi în acea Pace imensă, în Linişte, în Nimic. Un loc grozav de unde ne putem porni creaţia: gândurile care pornesc din miezul nostru liniştit devin cu uşurinţă realitate.

Dilema se referă la ce manifestăm, fireşte. Iată trei exemple din viaţa reală:

1. Telefonul este în comă, trimis la service, aşa că agenda necopiabilă din el e temporar dispărută. Telefonul de înlocuire, complet ignorant, nu ştie pe cine să sune sau cine sună. Aşa încât, când am nevoie să sun pe cineva, se întâmplă ceva. Persoana la care mă gândesc intens mă sună. Apoi aş vrea să trimit un mesaj de La Mulţi Ani, dar nu am, iarăşi, numărul. Aşa că vine pe Facebook un mesaj de la acea persoană.

2. Vara asta, la business, viteza întâi. Prima întrebare din mintea oricui e „aşa, şi acum ce e de făcut?”. Aşa încât, din locul acela de linişte apar brusc ideile creative. Brus. Strategie. Structură. Un nou punct de început. Singura şmecherie e să le urmezi :), şi lucrurile intră înapoi în flux. Proiecte înainte îngheţate reînvie brusc. Unele noi apar la orizont. La urma urmei, viaţa e tare frumoasă.

3. De la partenerul meu, de peste două continente şi un ocean, vin idei de business din seria „mission impossible”. Bine, i-am zis. O să mă gândesc. N-apuc să aşez un pic de tactici pe documentul nou-nouţ din computer, că sună telefonul. Prima întâlnire pentru misiunea imposibilă e pe ţeavă. Totul e să nu te agiţi…

Toate cele de mai sus sunt relatări la prima mână. Toate s-au întâmplat în câteva ore, azi, printre pricături. Toate, după o meditaţie scurtă despre Pace.

Fericiţi Făcătorii de Pace, căci odată ce reuşim să instalăm şi să radiem starea asta, Graţia curge în vieţile noastre şi ale tuturor celor ce ne înconjoară, cu o abundenţă de daruri dincolo de orice închipuire. Toate felurile de Daruri. Pacea e Sursa noastră, şi noi suntem Pace. Când ne aducem aminte de acest lucru şi trăim din nou liniştea noastră interioară, sacră, suntem, din nou, Creatori, şi creăm, iar şi iar, bucuria.

Până să ajungem la metodele şi instrumentele care ajută la atingerea Păcii interioare, iată o primă alternativă, rapidă şi eficientă: porniţi muzica din link, întindeţi-vă cât mai confortabil şi… lăsaţi lucrurile să se întâmple.

http://www.youtube.com/watch?v=fVoSbHVugYc

Empatia, codată la nivel celular


Filmuleţul alăturat este o briliantă demonstraţie de logică, şi concluziile lui sunt

1. Avem structuri neurale făcute ca să oglindească stările celorlalţi

2. Pe măsură ce progresăm în viaţă, aceste structuri se „trezesc” şi se amplifică din ce în ce mai mult.

http://www.upworthy.com/if-you-thought-someone-couldnt-explain-empathy-with-a-dry-erase-marker-youre-wrong?c=ufb2

Pentru azi, o poveste, care începe în copilărie, cu bunica mea şi sora ei. Bunicii sunt tare buni, nu? Ne lasă să facem tot ce nu ne lasă părinţii… iar ca părinţi ne supărăm pe bunici, fiindcă ne strică „sistemul de educaţie”. De fapt, privesc relaţia cu copiii într-o altă abordare decât părinţii. Părinţii sunt ocupaţi „să facă oameni” din copii, pe când bunicii sunt cablaţi la ansamblul de gânduri şi sentimente ale copilului.

Bunica şi sora ei, care îmi era, de altfel, şi naşă,  îşi spuneau una alteia „baby”. Cutezător, pentru anii ’60-’70. Chiar uşor burghez şi decadent. Dar mă topea fiecare „baby” pe care şi-l adresau, chiar când o dădeau pe franţuzeşte, ca să nu înţelegem noi, copiii, ce vorbesc ele acolo, important şi secret.

Amândouă, blânde, dar în feluri diferite. Bunica, forjată de viaţa cumplită pe care i-a croit-o represiunea stalinistă, sora ei, mai flower power şi crezând, fundamental, în bine. Medicul pediatru care n-a luat niciodată şpagă, de exemplu. Familia râdea de ea pentru că împuşca francu’,  într-o perioadă în care un doctor făcea bani pe bandă rulantă.

Şi noi, fetele cele cucuiete din familie, ne mai îmbolnăveam câte o dată. Fireşte, bunica punea mâna pe telefonul negru, de ebonită, forma cele cinci numere şi o suna pe sora ei, la spital, ca să vină până la noi între vizită şi contravizită. Şi ea venea, cu geanta ei, neagră şi ea, geanta aia ciudată, de doctor, care în secţiune arată ca o căsuţă. Îmi era frică de cutiuţa cu seringi, dar îmi plăcea că de câte ori era nevoie de vreun Polidin, seringile stăteau la fiert douăzeci de minute şi asta era un fel de ocazie socială, căci se făcea cafeluţă fără cofeină (amândouă erau cardiace şi, oricum, mai târziu nu se mai găsea decât Nechezol, cum frumos glumeau românii în privinţa amestecului care conţinea doar vreo zece la sută cafea şi restul nişte lucruri la care nu era sănătos nici măcar să te gândeşti) şi se povestea…

Lucrul cel mai uluitor, însă, era felul în care ne simţeam când Baby intra pe uşă, ca o zână rotofeie şi căruntă, plutind rotund peste covoarele vechi şi printre mobilele care supravieţuiseră sărăciei din anii ’50: parcă venea cu un val invizibil de bine, te făcea să te simţi, instantaneu, mai bine, chiar în cea mai cumplită febră sau durere – fie ea de burtă sau de amigdale.

Baby radia ceva. Avea ştiinţa de a radia Binele, iar noi, copiii, mult mai empaţi decât adulţii, pentru că dresajul nostru social era incomplet, preluam imediat, graţie neuronilor-oglindă, starea de Bine. Se întorcea, de fiecare dată, către bunică-mea, şi îi spunea: „Baby, dar copiii ăştia sunt bine!!” şi chiar aşa şi era. Dar, ştiind în secret că acest Bine i se datorează, nu se supăra că trebuise să ia tramvaiul de la spitalul Filantropia până la noi, în Tei, şi vizita se transforma într-una socială.

De ce am scris toate astea? Ca să îţi aminteşti ce poţi face, dacă ai puterea de a-ţi menţine stabilitatea, când eşti în întâlniri tensionate. Starea ta va fi citită şi oglindită de ceilalţi. Şi invers, pentru cei veşnic nemulţumiţi, morocănoşi, pretenţioşi, iritabili şi neplăcuţi: amintiţi-vă că omul din faţa voastră, anatomic înzestrat pentru empatie, va radia înapoi, ca o oglindă, bumerangul stărilor voastre, pe care nu aţi făcut nici un centimetru de efort să le disciplinaţi.

Bunăvoinţă, i-aş zice, pe româneşte. Vă invit la o săptămână de bunăvoinţă, deci. Să îmi spuneţi cum v-a ieşit… hai să o considerăm săptămâna de antrenament.

http://www.upworthy.com/if-you-thought-someone-couldnt-explain-empathy-with-a-dry-erase-marker-youre-wrong?c=ufb2