compasiune. creier. psihologie socială.

1ce și de ce
Metodele științelor occidentale se concentrează pe desfacerea fenomenelor în  bucățele mici și analiza componentelor până la înțelegerea legăturilor între ele. În schimb, buddhiștii s-au concentrat pe principiile de organizare care fac ca mintea să funcționeze într-un anumit fel.

Ei se ocupă de două teme-cheie: dezvoltarea concentrării și cultivarea compasiunii. Occidentul a început să exploreze  corelațiile și consecințele acestor  metode, primele lucrări serioase (Davidson, Goleman) fiind publicate la începutul anului 2003, însă cu același demers, care nu dă mare atenție felului în care apar aceste stări și impactuui asupra organizării sistemelor noastre fiziologice.

Sistemele de protecție individuale și ca specie oferă infrastructura pentru apariția compasiunii

În anii ’90, MacLean propunea două subdiviziuni ale sistemului limbic: amigdala și septumul, care aveau legătură cu agresiunea și frica (amigdala), respectiv conservarea speciei (circuitele septal și talamocingular). Aspectul din urmă are legătură cu comportamentul matern al mamiferelor, iar părțile mai sus citate nu se regăsesc în creierul reptilian. Comportamentele au legătură cu alăptarea, grija maternă, comunicarea audiovocală pentru menținerea contactului matern cu puii și joaca. Acest sistem de grijă, interacțiune și conștiență a existenței celorlalți oferă un teren fertil pentru rădăcinile compasiunii umane.

Experimentele făcute în anii ’40, care au suspendat funcționalitatea zonelor cincgulare la maimuțe le-au determinat să calce peste colegii de cușcă de parcă aceștia nu ar fi fost vii . De asemenea, funcțiile  materne ca îngrijirea, joaca și legăturile sociale asociate cu partea talamocingulară a creierului se diminuau masiv, ceea ce arată că aceste structuri par să fi favorizat empatia și altruismul la oameni.

O altă structură a creierului pare a fi responsabilă pentru dezvoltarea compasiunii: neocortexul, care ne oferă inteligența, planificarea , rezolvarea de probleme, diferențierea și discriminarea întâmplărilor din mediul exterior ne furnizează un control inhibitor prin modularea reacțiilor reflexe și condiționate. Se crede că neocortexul răspunde de râs și plâns, în special de capacitatea de a lăcrima în legătură cu acte altruiste. Cortexul prefrontal, în special,prin legăturile sale cu sistemul talamocingular, pare să lege percepțiile externe și interne pentru a crea un simț al individualității. Experiența interioară poate fi necesară pentru o înțelegere care să permită grija pentru viitorul celorlalți și cel personal. Conexiunile între cortexul prefrontal și cele ale circuitului talamocingular pot generaliza grija pentru copii și alți membri ai speciei, evoluția psihologică permițând,astfel, o evoluție a simțului de responsabilitate înspre ceea ce numim conștiință.

Conștiința promovează o schimbare către un eu care îi include pe alții, dar depinde de concluziile interioare ale experiențelor. Ambele sunt necesare pentru interconectarea între sine și alții. Compasiunea apare din dezvoltarea neocortexului mărit șidin rolul critic de a îngriji copiii, în special de către mamă. Această porțiune mai dezvoltată apare la toate mamiferele care au comportamente sociale. De asemenea, este legată de importanța liniei matriarhale în menținerea coeziunii sociale și stabilității grupului, în special la primate.

Există păsări și mamifere care par să se poarte etic, arătând milă, atașament, jenă, mândrie dominantă și supunere umilă. Un experiment cu maimuțe rhesus arată că acestea se abțin să tragă de un lanț care le-ar permite accesul la mâncare, dacă lanțul provoacă un șoc electric altei maimuțe. Experimentul făcut în 1966 demonstrează că unele maimuțe nu au mâncat ore întregi sau chiar zile întregi. Efectul se mărește dacă este afectat un animal cu care maimuța este familiară. Familiaritatea este o trăsătură critică a compasiunii,  iar la aceasta vom reveni puțin mai încolo.  Când cortexul prefrontal uman este lezat, nu sunt probleme cu funcția intelectuală, dar rudele persoanelor în cauză au indicat o lipsă de empatie și deciziile pacienților nu erau avantajoase nici pentru ei, nici pentru cei apropiați. Se pare să este blocat comportamentul de cooperare, exprimarea emoțiilor sociale și angajamentului social. Mărimea semnificativă a acestei porțiuni pare să aibă un rol important în efectul asupra reacțiilor patronate de amigdala cerebrală (furia, frica și efectele lor – agresiunea și fuga). Persoanele care comit violențe și acteantisociale la impuls par să aibă un fel de sub-activare a lobilor frontali.

Evoluționist vorbind, amigdala ne-a salvat prin activarea în situații adverse, dar în viața de zi cu zi aceste activări duc la stări negative. În timpul meditației s-a constatat o descreștere a activității amigdalei. Matthieu Ricard scrie într-una dintre lucrările lui David Goleman (2003)

Dacă ne gândim că emoțiile distructive ne restrâng libertatea și ne afectează judecata, pe măsură ce ne eliberăm de ele, ele nu vor mai avea aceeași putere. Înțeleptul care se află complet în pace și eliberat de emoțiile tulburătoare are o sensibilitate și o grijă mult mai mare pentru bucuriile și suferințele celorlalți.

Observațiile lui Ricard s-au confirmat în laborator: doi meditatori experimentați, care au petrecut cel puțin doi ani în retrageri după tradiția tibetană au fost testați pentru identificarea semnalelor faciale ale diferitelor emoții prezentate pentru o fracțiune de secundă. Ambii au înregistrat deviații standard majore față de normă, recunoscând aceste semnale faciale ale emoțiilor foarte repede (Goleman, 2003).

Cercetările despre nervul vag făcute în anii 2000 în căutarea substraturilor neurofiziologice ale experiențelor emoționale și proceselor afective necesare angajării sociale și protejării speciei au arătat că mamiferele au o ramură nou apărută a nervului vag, care contribuie la reglementarea multor comportamente cu semnificație socială: privitul, ascultatul, expresiile faciale și vocale, filtrarea sunetelor de frecvență joasă pentru distingerea vocii umane față de mediu, gesturile capului și ingestia. Atfel, putem interacționa sau ne putem separa rapid de obiecte și indivizi, reglându-ne în fiecare secundă. În situații de amenințar esau când nervul vag nu are o bună reglare se apelează la sistemele nervoase mai vechi, cum este cel simpatic, care limitează incapacitatea angajării sociale. E ca un fel de prevenție, circuite vechi care pot fi apelate de frică și astfel activează sistemul de autoprotecție, precum și negativitatea care însoțește această defensivă. De aceea multe dintre practicile buddhiste  de dizolvare a negativității permite o percepție mai corectă a momentului prezent și apariția compasiunii.

Autoreglarea este o componentă critică a atenției și concentrării, două ingrediente importante pentru cultivarea compasiunii. Depinde de procedeele neuronale care extrag informația relevantă și o ignoră pe cea nefolositoare. Dalai Lama menționează că nu avem sisteme cerebrale fixate irevocabil și că antrenamentul sistematic al minții este posibil datorită însăși naturii și funcției creierului.  Este posibil ca procesul de îndepărtare sistematică a obstacolelor mentale și negativității să ducă la o autoreglare mai ridicată, cu niveluri ridicate de control care se reflectă în activitatea ridicată a nervului vag și variabilitate a pulsului.

Nivelul suplimentar de corelare hormonală

Sistemul de supraviețuire include atât un răspuns activ (amenințare și control) cât și unul pasiv (pierderea controlului) la stimuli intenși. Răspunsul activ include niveluri ridicate de catecolamine, testosteon și mobilizarea sistemului simpatic. Răspunsul pasiv,non-agresiv este corelat cu o reacție de ”înfrângere” care implică niveluri mari de cortizol, catecolamine stabile sau mai scăzute, testosteron mai scăzut și activare parasimpatică. Situațiile depind de provocare.

Cu cât este mai mare pericolul, cu atât mai mare necesitatea de control și cu atât mai mare secreția de hormoni. Cortizolul ridicat are legătură cu depresia, agitația, excitația și vulnerabilitatea. Cu cât se pierde mai tare controlul, cu atât mai mare este cortizolul, dar în cazul pierderii totale a controlului, se poate produce izolarea: disociere, amorțeală emoțională, evitare și negare, însțite de o suprimare compensatorie a nivelului de cortizol. Este ca o apărare primitivă prin închiderea stimulilor emoționali. Criminalii psihopați au un mecanism de suprimare a secreței de cortizol.

Corelarea hormonală a sistemului de conservare a speciei

Oxitocina este atât un neurotransmițător în creier, cât și un hormon implicat în aproape toate aspectele comportamentale materne și legături sociale, cum ar fi sistemul de conservare a speciei, deși la oameni datele referitoarela oxitocină sunt foarte puține. Oxitocina este secretată  în hipotalamus și apoi eliberată în sânge. Experimentele cu rozătoare au arătat că, dacă oxitocina este administrată direct în ventriculii cerebrali ai șobolanilor femele virgine, în câteva minute apare comportamentul matern complet. Tot experimental s-a arătat că întreruperea comportamentului matern nu este condiționată de reducerea oxitocinei, care doar declanșează coportamentele sociale, inclusiv legăturile. Se pare, însă, că rolul dominant, la masculi, este dat de vasopresină.

Comportamentul matern și social este întărit de dopamină și oxitocină. Dacă receptorii pentru aceste substanțe sunt blocați, femelele de rhesus  sau șobolani arată că efectul de recompensă al dopaminei ar putea avea legătură cu emoțiile puternice, pozitive, legate de formarea legăturilor sociale. Oxitocina a fost asociată cu stările pozitive, cum ar fi apropierea, atingrea, comportamentele sociale și ingerarea de mâncare și poate reduce creșterea indusă de stress a cortizolului, precum și comportamentele de evitare. Social vorbind, este important să putem să inițiem comportamente sociale, chiar după reacții de respingere. Dacă avem un nivel de suspiciune sau agresiune, contactul social este mai facil.

Oxitocina joacă un rol important în procesarea informației sociale, în specialrecunoașterea celorlalți ca familiari, dar nu pare importantă în răspunsul la familiaritatea stimulilor non-social. Sentimentul de recunoaștere pozitivă și familiaritate cu alții inhibă comportamentele agresive. Dar dacă alții nu ne sunt familari, nu este relevant că sunt afectați. Un studiu făcut în anii ’80 pe salvatorii germani ai evreilor arată că salvatorii au arătat o înclinație mai mare către atașamentul față de alții încă din copilărie, așa că sentimentul lor de conectare cu alte grupuri era mai mare. În special identificarea asmănării cu evreii (dublă față de non-salvatori) era semnificativ diferit de alte grupuri de creștini.

Multe din practicile de meditație și cele spirituale se referă la perceperea și tratarea celorlalți ca membri de familie, ca pe tine însuți. Iisus spunea să îți iubești aproapele ca pe tine însuți, iar Dalai Lama explică procesul familiarizării ca pe o orientare inclusivă, care nu apare doar la repetarea cuvântului compasiune.

Acesta nu  este procesul de familiarizare. Procesul implică mai degrabă dirijarea fiecărui gând conștient către cultivarea compasiunii, astfel încât orice activitate în care se angajează individul este generată de această orientare.

Matthieu Ricard, celebrul buddhist francez, oferă și mai clar o descriere a acestui comportament:

În sutre se explică în ce fel să faci asta cu fiecare gest. Când te trezești, te gândești: Fie ca eu să mă trezesc pentru a elibera toate ființele simțitoare de suferință. Când îți pui cureaua, te gândești: Fie ca eu să cultiv centura concentrării. Când cobori treptele, Fie ca eu să cobor din nou pentur a scoate ființele din suferință. Când deschizi o ușă: Fie ca ușa eliberării să fie deschisă pentru ființele simțitoare. Când o închizi: Fie ca ușa suferinței să se închidă pentru ființele simțitoare. Astfel, fiecare clipă se umpe cu gândul compasiunii.

Există o meditație tibetană foarte răspândită, care accentuează familiaritatea.

Îți imaginezi toate ființele simțitoare ca fiind mame ale tale, ținând cont că în viețile trecute ele trebuie să fi fost, cu toatele, mame ale tale. Acest lucru se face pentru a trezi un simț al afecțiunii și recunoștenței, prin concentrarea pe persoana care ți-a arătat cea mai mare iubire și compasiune.

Familiaritatea cu proprile gânduri și sentimente este, de asemenea, critică pentru difuzia negativității. Ricard leagă impotanța conceptului de familiaritate cu practica meditației.

Când vorbim de meditație, cuvântul folosit în tibetană înseamnă, de fapt, familiarizare. Avem nevoie să ne familiarizăm noi înșine cu un mod de a trata gândurile ce apar. La început, când apare un gând de furie, dorință, gelozie, nu suntem pregătiți pentru el. Astfel , în câteva secunde, acel gând a dat naștere unui al doilea, al treilea gând – și curând peisajul nostru mental este invadat de gânduri care consolidează furia sau gelozia – și atunci e deja prea târziu… Poate vă întrebați ce fac oamenii în retrageri, șezând în meditație pentru ore pe zi. Exact asta fac: se familiarizează cu un nou mod de a adresa gândurile ce apar. Când începi să te obișnuiești să recunoști gândurile pe măsură ce apar, e ca și când ai recunoaște rapid pe cineva într-o mulțime. Când apare un gând puternic de atracție sau furie, știi că o să ducă la o proliferare a gândului și îl recunoști: ah, vine gândul ăla. E primul pas. Acel pas ajută mult la evitarea gândurilor copleșitoare.

Familiaritatea este o componentă critică în dezvoltarea compasiunii. Dalai Lama spunea, în 2002, că

Toate ființele aparțin, într-un fel, unei singure familii. Avem nevoie să îmbrățișăm unitatea omenirii și să arătăm grijă pentru toți – nu doar familia ta, țara ta, continentul tău. Trebuie să arătăm grijă pentru fiecare ființă, nu doar cele care ni se aseamănă.

Compasiunea se exercită adesea în relație cu cei iubiți, ca o suprapunere între fiziologia afilierii și cea a compasiunii. Totuși,compasiunea se poate exercita și în legătură cu cei pentru care nu avem afecțiune.

Nicio societate nu poate pretinde că are un sistem sănătos de valori atâta vreme cât nu poate adjudeca între fascismul lui Hitler și nonviolența lui Mahatma Gandhi. Eu, unul, cred că natura umană însăși oferă criteriile prin care putem judeca natura etică a diverselor valori. Dacă noi, ca societate, avem înțelegerea sănătoasă a naturii noastre, compasiunea, putem judeca etica unei valori simplu, văzând dacă ea rezonează într-adevăr sau nu cu această natură fundamentală.

Dalai Lama, 2002

În 2003, unii cercetători i-au spus acestei naturi fundamentale conștiință armonizată rezonantă și au spus că

Moralitatea, astfel, este bazată pe relațiile interumane, până la faptul că ne armonizăm unii cu alții pentru a produce stări biologice care influențează ființa noastră: moralitatea derivă atât din biologia, cât și din relațiile noastre.

iar de aici chiar nu mai e nimic de adăugat.

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s