… Şi, de fapt, de ce te trezeşti de dimineaţă din cauza unei lumini portocalii, difuze? Ce are atât de special portocaliul ăsta de dincolo de norii de ploaie? Ce ne face să tresărim la semnalele lumii vii din afara noastră?
Și de ce e atât de importantă această conectare?
Neuroscience News publică o știre despre un colectiv de cercetători (nu știm din ce țară, că nu se spune). Oamenii ăștia au studiat niște șoareci în sevraj după consum regulat de alcool sau opioide. În sevraj apar dureri organice îngrozitoare. Toate normale, până aici. Pe săracii șoareci îi doare.
Numai că acești șoareci stau în preajma altor șoricei, care n-au băut și nu au fumat nimic. Și pe șoarecii ăștia îi doare: exact aceleași zone din creier se activează și la ei ca și la șoriceii suferinzi. Straniu, nu?
Într-un fel sau altul, între noi există niște conexiuni pe care știința nu le-a demonstrat încă: ne simțim, mai difuz sau mai clar, dar ne simțim. Această capacitate de a detecta stările celuilalt este antrenabilă. Nu prin minte, care ne face să ne repezim peste altcineva care plânge, să dăm o mână de ajutor, iată, repede, în loc să simțim că e un plâns de bucurie, iar de bucurie nu a murit nimeni. Cu cât validăm, prin întrebări, corespondențele dintre stările reale ale celuilalt și ceea ce percepem, cu atât detecția devine mai fină.
Un mecanism pe care îl avem cu toții, șoareci și oameni. Căruia îi sunt recunoscătoare, pentru că mă ajută enorm în ședințele de coaching.
La fel de recunoscătoare sunt și pentru lumina difuză, portocalie, responsabilă pentru trezirea de azi-dimineață. Da, era devreme 🙂
Pisicka's Book of Life 