Suntem interconectaţi


Image result for orange sunrise light… Şi, de fapt, de ce te trezeşti de dimineaţă din cauza unei lumini portocalii, difuze? Ce are atât de special portocaliul ăsta de dincolo de norii de ploaie? Ce ne face să tresărim la semnalele lumii vii din afara noastră?

Și de ce e atât de importantă această conectare?

Neuroscience News publică o știre despre un colectiv de cercetători (nu știm din ce țară, că nu se spune). Oamenii ăștia au studiat niște șoareci în sevraj după consum regulat de alcool sau opioide. În sevraj apar dureri organice îngrozitoare. Toate normale, până aici. Pe săracii șoareci îi doare.

Numai că acești șoareci stau în preajma altor șoricei, care n-au băut și nu au fumat nimic. Și pe șoarecii ăștia îi doare: exact aceleași zone din creier se activează și la ei ca și la șoriceii suferinzi. Straniu, nu?

Image result for interconnectednessÎntr-un fel sau altul, între noi există niște conexiuni pe care știința nu le-a demonstrat încă: ne simțim, mai difuz sau mai clar, dar ne simțim. Această capacitate de a detecta stările celuilalt este antrenabilă. Nu prin minte, care ne face să ne repezim peste altcineva care plânge, să dăm o mână de ajutor, iată, repede, în loc să simțim că e un plâns de bucurie, iar de bucurie nu a murit nimeni. Cu cât validăm, prin întrebări, corespondențele dintre stările reale ale celuilalt și ceea ce percepem, cu atât detecția devine mai fină.

Un mecanism pe care îl avem cu toții, șoareci și oameni. Căruia îi sunt recunoscătoare, pentru că mă ajută enorm în ședințele de coaching.

La fel de recunoscătoare sunt și pentru lumina difuză, portocalie, responsabilă pentru trezirea de azi-dimineață. Da, era devreme 🙂

 

 

 

 

Anunțuri

Empatia, codată la nivel celular


Filmuleţul alăturat este o briliantă demonstraţie de logică, şi concluziile lui sunt

1. Avem structuri neurale făcute ca să oglindească stările celorlalţi

2. Pe măsură ce progresăm în viaţă, aceste structuri se „trezesc” şi se amplifică din ce în ce mai mult.

http://www.upworthy.com/if-you-thought-someone-couldnt-explain-empathy-with-a-dry-erase-marker-youre-wrong?c=ufb2

Pentru azi, o poveste, care începe în copilărie, cu bunica mea şi sora ei. Bunicii sunt tare buni, nu? Ne lasă să facem tot ce nu ne lasă părinţii… iar ca părinţi ne supărăm pe bunici, fiindcă ne strică „sistemul de educaţie”. De fapt, privesc relaţia cu copiii într-o altă abordare decât părinţii. Părinţii sunt ocupaţi „să facă oameni” din copii, pe când bunicii sunt cablaţi la ansamblul de gânduri şi sentimente ale copilului.

Bunica şi sora ei, care îmi era, de altfel, şi naşă,  îşi spuneau una alteia „baby”. Cutezător, pentru anii ’60-’70. Chiar uşor burghez şi decadent. Dar mă topea fiecare „baby” pe care şi-l adresau, chiar când o dădeau pe franţuzeşte, ca să nu înţelegem noi, copiii, ce vorbesc ele acolo, important şi secret.

Amândouă, blânde, dar în feluri diferite. Bunica, forjată de viaţa cumplită pe care i-a croit-o represiunea stalinistă, sora ei, mai flower power şi crezând, fundamental, în bine. Medicul pediatru care n-a luat niciodată şpagă, de exemplu. Familia râdea de ea pentru că împuşca francu’,  într-o perioadă în care un doctor făcea bani pe bandă rulantă.

Şi noi, fetele cele cucuiete din familie, ne mai îmbolnăveam câte o dată. Fireşte, bunica punea mâna pe telefonul negru, de ebonită, forma cele cinci numere şi o suna pe sora ei, la spital, ca să vină până la noi între vizită şi contravizită. Şi ea venea, cu geanta ei, neagră şi ea, geanta aia ciudată, de doctor, care în secţiune arată ca o căsuţă. Îmi era frică de cutiuţa cu seringi, dar îmi plăcea că de câte ori era nevoie de vreun Polidin, seringile stăteau la fiert douăzeci de minute şi asta era un fel de ocazie socială, căci se făcea cafeluţă fără cofeină (amândouă erau cardiace şi, oricum, mai târziu nu se mai găsea decât Nechezol, cum frumos glumeau românii în privinţa amestecului care conţinea doar vreo zece la sută cafea şi restul nişte lucruri la care nu era sănătos nici măcar să te gândeşti) şi se povestea…

Lucrul cel mai uluitor, însă, era felul în care ne simţeam când Baby intra pe uşă, ca o zână rotofeie şi căruntă, plutind rotund peste covoarele vechi şi printre mobilele care supravieţuiseră sărăciei din anii ’50: parcă venea cu un val invizibil de bine, te făcea să te simţi, instantaneu, mai bine, chiar în cea mai cumplită febră sau durere – fie ea de burtă sau de amigdale.

Baby radia ceva. Avea ştiinţa de a radia Binele, iar noi, copiii, mult mai empaţi decât adulţii, pentru că dresajul nostru social era incomplet, preluam imediat, graţie neuronilor-oglindă, starea de Bine. Se întorcea, de fiecare dată, către bunică-mea, şi îi spunea: „Baby, dar copiii ăştia sunt bine!!” şi chiar aşa şi era. Dar, ştiind în secret că acest Bine i se datorează, nu se supăra că trebuise să ia tramvaiul de la spitalul Filantropia până la noi, în Tei, şi vizita se transforma într-una socială.

De ce am scris toate astea? Ca să îţi aminteşti ce poţi face, dacă ai puterea de a-ţi menţine stabilitatea, când eşti în întâlniri tensionate. Starea ta va fi citită şi oglindită de ceilalţi. Şi invers, pentru cei veşnic nemulţumiţi, morocănoşi, pretenţioşi, iritabili şi neplăcuţi: amintiţi-vă că omul din faţa voastră, anatomic înzestrat pentru empatie, va radia înapoi, ca o oglindă, bumerangul stărilor voastre, pe care nu aţi făcut nici un centimetru de efort să le disciplinaţi.

Bunăvoinţă, i-aş zice, pe româneşte. Vă invit la o săptămână de bunăvoinţă, deci. Să îmi spuneţi cum v-a ieşit… hai să o considerăm săptămâna de antrenament.

http://www.upworthy.com/if-you-thought-someone-couldnt-explain-empathy-with-a-dry-erase-marker-youre-wrong?c=ufb2

de ce e importantă poziţionarea…


Dacă îţi plac blondele, slabe şanse să te uiţi la o brunetă. Dacă vrei să te distrezi, cel mai probabil vei ieşi în club cu o puştoaică destupată, căreia nu îi sună ceasul biologic ca să se mărite şi să facă repede un copil. Dacă îţi plac maşinile mici, de oraş, nu o să îţi iei niciodată un automobil de familie.

Deşi exemplele par stupide, nu sunt, pentru că aceeaşi mecanică simplă scapă complet din mână când vorbim de clienţi şi de marketing. Mă uit cu jale de nişte luni de zile la punerea în practică a unei strategii stranii, dacă de strategie o fi vorba. Un retailer care excela prin sortiment, specialităţi şi tot aşa vine brusc cu un outdoor în care îmi spune că am cel mai bun preţ la o marcă necunoscută de lapte. Apoi lucrurile continuă până o iau complet razna.

Dacă cercetăm puţin ce spune chiar acest brand despre sine însuşi, găsim o seamă de promisiuni. Două le-am găsit încălcate grosolan. Preţul nu e cel mai bun (nu ştiu cum verifică ei), iar sortimentul e într-un declin evident. Nu mai găsesc coriandru verde. Başca, o altă promisiune e varză: am cumpărat creveţi prefierţi, şi când am deschis ambalajul scump, vidat, miroseau a stricat. Aştept să prindă puţin oxigen, ştiu de la un fost coleg, specialist în cărnuri, că păstrarea în condiţii anaerobe poate altera mirosul cărnii şi că e bine să o laşi să se reoxigeneze înainte de a decide că e bună au ba. Ardeii pe care i-am luat ca să îi umplu sunt ofiliţi şi amari.  Nu am scris pe formularul corporate de feedback, pentru că începe veşnica discuţie care necesită bonul.  Am spălat creveţii cu apă. Făcea nişte spume de ziceai că e Dero. Aplic testul final – cel cu pisica. Pisica e înnebunită după creveţi. Când mâncăm sushi trebuie să îi dăm codiţele ca să înceteze imnul creveţilor.  S-a uitat cu scârbă, s-a întors pe călcâie şi a plecat.  Garanţia prospeţimii şi a calităţii.

Dar, de fapt, ce e mai grav e că toate astea sunt simptome.  Sunt simptome ale unei amnezii bruşte. Brandul ăsta era unul de calitate. Nu value for money. Nu everyday low price. Îşi făcuse un public clar. Nu ştiu ce rapoarte pe număr de bonuri şi evoluţie de valoare medie pe bon au discutat ei cu agenţia care le-a făcut campania.  Dar e ca în exemplul cu brunetele şi blondele. Targetul tău e tot acolo. Apreciază diversitatea şi calitatea. Aveai o poziţie unică în piaţă. Pentru ce, Doamne-iartă-mă, să te duci exact acolo unde e tot plutonul de retaileri?

Ai o problemă de percepţie de preţ? Comunică intens pe preţurile bune. La raft. Am ajuns să văd clone de Carrefour la tot pasul. Singurul lucru care face distincţie între billboarduri e execuţia grafică. Numai că majoritatea nu înţeleg ce face Carrefour, care cântăreşte atent marginea în promoţie cu marginea restului de articole şi comunică preţ, preţ, preţ, când de fapt nu e cel mai ieftin. Demonstrabil cu analiză de preţuri pe coş de bază versus concurenţă.

Jocul cu maimuţele.  Suntem atât de obsedaţi şi disperaţi încât uităm insight-urile valoroase de client. Şi, cu concentrarea pe preţ, te trezeşti că nu mai găseşti sos de soia decât scump, la raftul de bio (asta cum se potriveşte cu politica de EDLP?),  fiindcă pe celălalt l-am delistat, nu era în sortimentul comun şi ieftin; şi că adesea nu mai e de găsit nici ceaiul verde pe care îl cumpărai de la ei… şi exemplele pot continua până închidem cercul cu crevetele stricat.

Morala: dacă vrei să tinzi la un model de mare retailer, întâi execută operaţional, şi abia apoi comunică. Mai ales dacă faci parte dintr-un grup internaţional. Cine nu mă crede, să intre în Delhaize în Belgia . Deşi se aude pe acolo că se cam închid locaţii, lucru care poate fi corelat cu downgradingul pe care l-au încasat în august anul trecut, din cauza evoluţiei pe pieţele americane. Dar din America până în Belgia şi apoi până în România e cale lungă.

Nu ştiu cine face strategia pe acolo, dar ar fi bine să mai deschidă un Kotler din când în când, ca să îşi amintească treaba cu poziţionarea.  Dacă nu vă place Kotler, mai sunt şi alţii, mai proaspeţi decât creveţii de la raft.  Până una-alta, mă duc la Kaufland. Acolo nu e nimic stricat, deşi nu găsesc specialităţi. Dar măcar asta au spus că sunt, de la bun început, şi asta continuă să fie. Ah, şi au şi excelenţă operaţională.

cifre pe care noi, marketerii, le folosim


Audienţa unui post de radio. Ne frecăm mânuţele de bucurie, în sfârşit avem date de media planning sau nu.

Recunosc şi nu îmi e ruşine: aproape în fiecare dimineaţă îi ascult pe Dobrovolschi şi Craioveanu. Îmi place stilul macho misogin. Azi vorbeau de sondaje, audienţe şi, de la un moment dat, am ciulit urechea. Pentru că explicau că interviul se face face to face şi că numărul cel mai mare de interviuri e completat la prânz, când ştim cine stă acasă, iar pentru un post ca Guerilla e clar că rezultatele vor fi complet nerelevante. Ceea duce la vânzări mici de publicitate. Ceea ce duce la capacitate redusă de a susţine programele bune. Mă bucur că, atunci când am ales Guerilla, am făcut-o mai degrabă datorită profilului decât a audienţei. Mă gândesc că metodele de evaluare sunt antediluviene.

Băieţi şi fete, ce ar fi să ne gândim, cu toţii, la o alternativă soft, pe net? Completează omul când poate. Se aplică pentru radiourile care demonstrează, în structura audienţei, apetit pentru canalul ăsta. Pentru Guerilla, despre care sunt sigură că se poate spune  „postul ai cărui ascultători intră cel puţin o dată pe zi pe net”, deplin aplicabil.

Un pic de rafinament, e timpul. Şi le mulţumesc domnilor care dovedesc judecăţi ascuţite de profil, nu numai iuţeală de minte şi cuvânt sau glume de autobază. Cu drag, Pisicka.

marketing. o profesie care (se) schimbă.


La CEEMS, unul dintre subiectele interesante se referea la unde e şi unde se duce profesia pe care o iubim atât de mult.

Chiar dacă pornirea e cam aceeaşi, adică marketing e departamentul ăla care face un poster pe care scrie ce zic eu, producţia, sau vânzările, sau operaţiunile, perioada asta de criză a determinat consiliile de conducere să ridice ochii din rapoartele de vânzări şi să îl întrebe pe omul ăla care trebuia să tipărească afişe ce se întâmplă.

O criză providenţială, aş zice, pentru că că a adus înapoi în focus clientul şi strategia. Ce i se întâmplă clientului când dă de tine.  Ce vrei tu, de fapt, pe termen lung.  Researcherul şi strategu capătă din nou credit în jurul meselor de consiliu. Sunt ascultaţi, întrebaţi, consultaţi.

S-a vorbit despre câini şi pisici, dar şi despre fermieri şi vânători. A cere unui marketer să îţi facă încă un afiş de discount e ca şi cum ai pune fermierului arcul şi săgeţile în mână. Te va detesta, mai ales că , excitat de acţiune, ai călcat pe proaspăt plantatele legume de primăvară.

E împotriva naturii umane să faci dintr-un builder un reaper. Din păcate, în multe ţări din Europa centrală şi de răsărit, şi România nu face excepţie, obsesia nebună a cifrelor duce exact la tipul ăsta de schizofrenie. Zicea Ramakrishna într-una dintre parabolele care mi-au luminat stagiatura că suntem ca peştii prinşi în năvod. Mântuiţi nu sunt cei care se zbat, pentru că aceia ajung în tigaie. Scapă doar cei care realizează că trebuie să sară peste marginea năvodului.

În contextul ăsta plin de frustrare şi speranţă, am avut plăcerea să văd oameni care au mai povestit pe la aceleaşi conferinţe la care am fost invitată să vorbesc, am cumpărat minuni, ca de fiecare dată la Cărtureşti, şi am băut un ceai Sencha miiinuuunaaat, ascultând o prezentare destul de plată despre o organizaţie destul de plină de resurse. O comunitate de 15.000 de marketeri se adună sub patru litere: IABC. Profesional, interesant.

Member Job Responsibilities

good talks, same business:what I have learned


My key learnings from the Marketing Summit in Budapest are shown below. I have met people who made me realise the world is still there and that my professional beliefs are correct. That marketeers are real, charming, warm people.  Both Mihaly Nagy, the organizer, and Paul Garrison, the Chairman, were focused, knowledgeable, approachable and welcoming.

So.

Crisis is good because it makes us create, if we have the balls, and brings the marketing back into light. God help us.

o piaţă în care lucrurile se schimbă


Slide1

În ultimele zile, m-am văzut cu oameni care se trezesc fie într-un modus operandi diferit de ceea ce ştiu ei, fie într-un context care nu le mai permite să facă lucrurile aşa cum li s-ar părea normal.

desigur, situaţiile par foarte simple când stai pe margine, dar pentru toţi cei care se Slide2recunosc în descrierea de mai sus, mi-am permis să pun cap la cap (iertare, dragi brand makeri pentru repetiţie, dar unii  o aud pentru prima oară) câteva direcţii.

Important în toată economia jocului e să îţi iei tema în serios, să îţi iei câteva foi de hârtie şi să încerci să completezi imaginea Slide3pe care o vezi.

După ce ţi-ai stabilit modul în care vrei să lansezi noile idei, trebuie să devii ceva mai practic.

Trebuie să te gândeşti la detalii. Iar după, abia DUPĂ ce îţi este foarte, foarte clar cum vrei să faci, şi ai completat ambele tabele, Slide4începi să te gândeşti cum ar trebui să îţi schimbi şi tu modul de operare. Suntem într-o piaţă care a venit până acum la noi. E momentul în care trebuie să atacăm, în stil ghepard. Cu un plan bun, ca să prinzi antilopa până nu se îndepărtează. Asta presupune, înainte de toate, o resetare personală.

Slide5Apoi, foarte, foarte important, e bine de căutat un partener cu care să faci câte o recapitulare periodică. Dacă nu e consultantul tău de business sau de imagine, un prieten bun. Soţul, soţia, iubitul, iubita, copilul tău adolescent.

Absolut capital să te urmărească altcineva, Slide6ca să fii motivat suplimentar.

Apoi… lucrurile ar trebui să meargă de la sine. Adică mai departe, mai adânc, ca să explorezi ceea ce a mai rămas de explorat. Apoi să o iei de la capăt, adică să reinventezi ceea ce ai lansat. Cu puţină disciplină, merge. Am ataşat şi un mic exemplu. Mă bucur că, după fix un an, am ajuns să verific în practică ceea ce am proiectat atunci.

zece erori in cercetare


M-am enervat teribil azi, urmărind, probabil, cea mai stupidă temă de cercetare, preluată, rapace, de reporteraşii tv aflaţi în criză de subiecte şi obişnuiţi să  li se livreze pe tavă lucrurile pentru care profesioniştii sapă, muncesc, construiesc. Nu ştiu nici cui foloseşte, nici cine este spălătorul de bani care a putut finanţa o asemenea idee. Să vezi cu cine seamănă politicienii. În afara lipsei evidente a unor personaje socotite de institutziunea repectivă ca fiind deasupra unor asemenea calificări, tentaţia de a lista prostiile pe care le întâlnesc frecvent este prea mare ca să nu îi dau curs.

Iată, deci, ce am întâlnit, până acum, pe meleaguri autohtone şi străine, în materie de aşa nu.

  1. avem buget de cercetare, deci trebuie să îl cheltuim, chiar dacă nu avem pe ce. 
  2. nu ne e clar ce problemă vrem să rezolvăm, dar îi spunem foarte ritos agenţiei ce are de făcut.
  3. agenţia nu are răbdare nici să citească brieful cum trebuie, nici să asculte în debriefing, dorind cu tot dinadinsul să demonstreze ce aptitudini, calificare şi metodologie minunată are.
  4. ştim de la început ce răspuns vrem, aşa că ne construim cercetarea ca să îl valideze
  5. dacă rezultatul nu seamănă cu ce ne aşteptam, respingem cercetarea ca imprecisă şi potenţial eronată
  6. să facem repede un exit survey cu un chestionar scris de mânuţa noastră, după care trântim nişte pie chart-uri şi demonstrăm ce fundamentate ne sunt deciziile.
  7. timp pierdut la infinit pe chestionar în detrimentul scopului şi sensului, sau a descrierii detaliate a businessului din care mai pot ieşi ceva insight-uri
  8. ne grăbim să sumarizăm parţial pentru a arăta executivilor ce buni suntem şi uităm să rumegăm cum trebuie amănuntele
  9. o calitativă ajunge, ce ne trebuie cantitativă? – sau reversul, ştiu eu ce trebuie să măsor la cantitativă, ce îmi mai trebuie calitativă?
  10. cercetarea e treaba ălora de la marketing, ce mă interesează pe mine rezultatele când îmi fac bugetul pe anul viitor?

Şi iac-aşa, toate cele de mai sus te deturnează de la ce ar trebui să facă, în primul şi în primul rând un marketer: să ştie încotro merge piaţa, ca să întrebe apoi în context clienţii ce vor şi ce nu. Ptiu, ce simplu e. Dar întotdeauna se găseşte unul care ştie el mai bine. Din acelaşi ciclu cu billboardul pus pe drumul şefului spre serviciu – de acasă, de la aeroport sau lângă birou. ca să vadă că facem treabă bună 😀

D