Far pe vreme de furtună


IMG-20130420-00224De câteva zile reflectez la abilitatea liderilor de a inspira. Pe de o parte, pentru că predau un curs de leadership, pe de altă parte, pentru că întâlnesc, într-adevăr, oameni care mă inspiră.

Toată lumea continuă să vorbescă despre criză, în condiţiile în care, în ţările care au ieşit din cleşte, cei care lucrează în mediul de business au avut parte de încă un duş rece: ieşirea din criză nu schimbă fundamental lucrurile. După ani de zile de atenţie maximă la cât cheltuiesc şi cât de productivi sunt, clienţii au rămas centraţi pe aceste comportamente. În loc de lux, puţin răsfăţ. În loc de recompense personale, ceva pentru familie. Iar în firme comportamentul cumpănit rămâne pe primul loc. Deci, anotimpul iubirii nu se întoarce :), şi dacă nu rămâi competitiv în produse sau servicii, ai pus-o.

Treceam ieri cu maşina pe lângă farul nou din Constanţa, şi mă gândeam ce sentiment de siguranţă îţi dă această construcţie ciudată. Mă gândeam că paznicul farului trebuie să aibă cel puţin o rezervă din becurile fenomenale care proiectează lumina pe mare, şi un generator care să intre în funcţiune când pică voltajul pe linia electrică.

Rolul leaderului, într-un mediu dominat de competiţie, nesiguranţă, restructurări şi replanificări neaşteptate e să lumineze. Să aibă puterea de a transmite, în fiecare zi, pasiune. Să aibă baterii suficiente ca lumina să nu se stingă.

Şi asta  nu se poate face decât dacă TU eşti animat de optimism, şi dacă faci, în fiecare zi, ceea ce te pasionează. Munca nu e muncă, e ceea ce îţi place. Aştepţi să se facă luni. Mai faci ceva duminică seara, nu pentru că ai termen, ci pentru că vrei.

Scriu asta pentru că întâlnesc, iar şi iar, oameni care îmi demonstrează că e singurul model posibil. Şi dacă nu simţi că te animă pasiunea şi energia, atunci e timpul să te gândeşti ce e în neregulă cu jobul tău.

69 şi cartofi prăjiţi


Circula mai demult un banc cam tâmpiţel, dar plin de substanţă:  care e poziţia tantrică nr. 70? Răspuns: 69 şi cartofi prăjiţi.

Şi aşa şi este 😀

Mă învârt, din weekend încoace, printre discuţii referitoare la cupluri şi sex. M-am izbit de ele la seminarul cu copleşitor de multe femei în comparaţie cu puţinteii bărbaţi, apoi la cursul pe care îl predau începând de azi, şi problemele sunt tot timpul aceleaşi.

Ce vrea celălalt? Chiar aşa, ce vrea de fapt, şi ce pot eu să îi ofer? Răspunsul cel mare e afecţiune, iar formele sub care se livrează nu sunt totdeauna siropoase şi pupăcioase.

Uneori, poate fi „trezeşte-mă mâine dimineaţă, înainte să pleci”, doar ca să te conducă până la uşă şi să îţi spună Darling, să ai o zi bună. Adu bani acasă, eu am treburi de făcut pe aici.

Alteori poate fi un masaj pe un spate obosit… sau, când vii de la serviciu, o întrebare diafană : vrei ceva bun de băut? Desigur, fetelor, nu vă supăraţi dacă pe lângă bere vă cere şi telecomanda. Bărbaţii îşi spală creierul de chestiile de la serviciu alergând printre canale şi urlând la nenii care aleargă pe iarba verde după o minge.

Prietenul meu îmi spune că îi plac băuturile româneşti, cele făcute în casă, pentru că au gust de dragoste.

Şi, la urma urmei, despre asta vorbim, nu? Vorbim despre semnele mici, dar sigure. Când sare să îţi aducă telefonul mobil care sună şi face încă un ceai şi pentru tine.

Despre atunci când ai suficientă înţelepciune să îi dai spaţiu când are nevoie de el. Să plece cu prietenii, să se ducă şi să se arunce cu paraşuta sau să se scufunde într-un film până adoarme.

Iar apoi poţi să îi pregăteşti ce îi place cel mai mult. Cartofii prăjiţi. Şi restul. Fiindcă iubirea e peste tot şi trece prin toate locurile… inclusiv prin stomac 😀

Şi cercul se închide.


aterizăm, sub aripa ploii, în Delhi De la aeroportul intern, taxiul pre-plătit (175 de rupii în loc de 300, cât îţi cere unul „normal”) mă duce în camera aşa-zis executivă pe care am rezervat-o în hotelul ales şi plătit electronic, din fundul Himalayei, de la Ravangla 😀 îmi revin cu un room service delicios: ceai masala, lemon soda şi îmi trag pe mine canadiana, pentru că… plouă. ÎN Delhi , în plin sezon uscat, plouă. Am nevoie să fac ultimele cumpărături… Toate hainele sunt murdare, îmi trebuie o pereche de pantaloni mai groşi, pentru zbor, şi o bluză cu mânecă lungă. Le găsesc, la Reebok, la un preţ cum n-am visat, 40 de dolari pentru amândouă. Moi, lipicioase, învăluitoare, cum îmi plac mie hainele.

hotelurile se înşiră unul după altulMahipalpur e o suburbie care serveşte călătorii aflaţi în tranzit. La nici 15 minute de aeroport, îţi oferă aceeaşi aglomeraţie, acelaşi balamuc şi un şirag de zeci de hoteluri, agrementate cu  magazine de haine, ceva tarabe cu mâncare. Dintr-un canal mă priveşte, calm, un şobolan negru, cu blana lucioasă. Nu apuc să scot aparatul ca să îl fotografiez, remarcă mişcarea şi dispare într-o fracţiune de secundă. Mă oresc într-un magazin ayurvedic, pentru cadouri. Cu plasa plină, revin la wi-fi-ul din hotel, cam îndoielnic de felul lui, ca să mă reconectez, încet. Pălăvrăgesc cu lumea pe chat, îmi scriu încă o zi de memorii şi aştept să se încălzească apa de la boiler ca să fac un duş. Adorm târziu, spre miezul nopţii, ceea ce nu e rău, doar trebuie să mă dau cu trei ore şi jumătate înapoi. Sar din pat la şase, fără răbdare, după o serie de vise negative şi tulburătoare.

un Buddha mă salută din geamCel mai răscolitor dintre ele este cel în care îl văd pe I. la uşa fostului meu apartament, cu Mason, bătut, prăfuit, însângerand, plângâ  nd şi spunându-mi că a fost jefuit. Mai sunt şi altele, la fel de violente. Hotelul are o vibraţie ciudată, nu m-am gândit să fac ceva curăţenie în amprentele de aici înainte de a adormi.

Împachetez. Totul încape, miraculos, în valiză. aranjamentul de HoliSar peste breakfast, direct în maşina care mă duce, în ultima dimineaţă indiană din acest drum atât de aiurit şi de complex. În aeroportul care mai poartă, încă, decoraţiunile de Holi, trec prin toate formalităţile, fac iar turul de formulare şi ştampile (acum mai trebuie completate şi hârtiile dcumpăr ceva muzică de medite trecut graniţa) şi mă plimb prin  magazinele scumpe. aţie pe care nu o aveam…  şi suveniruri :D. Hainele de pe mine mă îmbrăţişează, elastice şi confortabile. De dormit, o să dorm în avion.

taraba cu sucuriMă opresc la un restaurant care oferă breakfast bufet. Nu pot rezista, în continuare, la ideea de mic dejun indian, cu tocăniţa picantă de cartofi, pâinica făcută pe plită, murăturile  obraznice nevoie mare şi chutney de roşii, completate cu un ceai masala… Simfoniile de gusturi şi arome sunt specialitatea indienilor, care se joacă, nu glumă cu ele. Nu e un Mozart, ci un Beethoven.

patiserul din stradăUltimul magazin înainte de a porni spre poarta de îmbarcare e impecabil croit, cu atmosfera aceea meditativă care îmi place atât de mult. Elefănţei, ţestoase de suport pentru beţişoarele aromatice, clopoţeii de meditaţie.

E timpul să mă duc spre poartă, iar pe aleea prelungă, care mă duce într-acolo, şi curg pe drumul lent, mochetele moi, întrebându-mă ce o fi însemnat şirul de vise de azi noapte.

un model grozav de raft în magazin

Zborul cel lung între Asia şi Europa începe, curge şi se apropie cu viteză de final. La fel şi Atlasul Norilor. Am vozut, în cursa asta, două filme pe care mi le doream cu ardoare de mult. Nu ştiu dacă e o coincidenţă, dar după Viaţa lui Pi şi ATlasul Norilor, picurate pe finalul unui drum spiritual, mă întâlnesc cu două moduri diferite de expresie ale aceleiaşi idei: suntem, cu toţii, conectaţi într-un fel misterios, unii la alţii. Conexiuni care curg de dinainte de a ne naşte, după ce murim, şi ne urmăresc în jocul de oglinzi continuu, în care unul devine proiecţia conştiinţei celuilalt, o materializare în formă a gândului emis de celelalte faţete. Sau de Conştiinţa unificată însăşi.  În adâncul cerului, înainte de a coborî în frigul de două grade din Munchen, îmi murmur mantra cea nouă.

OM TARE TUTTARE TURE MAMA AYUR PUNE GYANA PUNTIN SOHA.

Şi simt cum Darurile nevăzute coboară, odată cu mine, în aerul iernatic al Germaniei.

Holi, army şi ştampile


Ganesha păzeşte recepţia

Dorm aiurea şi mă trezesc la 4.44.Senzaţia de inflamaţie în gât continuă. I. s-a zvârcolit toată noaptea… după ce ieri a tuşit, azi îl doare urechea. N-o să îi spun acum că e din cauză co nu ascultă. O să îi spun când o să fie pregătit să audă asta :D. Aseară l-am văzut atacând peitntru a-şi conserva poziţia şi l-am demontat cu deflectorul,  îmi dau seama că am eviat discuţia de bază. O să o avem când vom fi, amândoi, calmi.

De dimineaţă, restaurantul hotelului e prilej de circ maxim. La micul dejun ne serveşte un chelner care nu prea înţelege,  engleza, iar bucătăria e  în viteza zero. După comandă, trec cam cinci minute şi apare prima farfurie cu ochiuri. Despre pâine nici poveste. Băuturile au venit şi ele, din dulapul frigorific aflat la cinci metri de noi, înceeeeet, înceeeet…. Micul dejun indian pe care l-am comandat lipseşte. I. se înfoaie şi se propteşte direct în manager, la recepţie. Nu ştiu ce i-a spus, dar miracolul se întâmplă: pe masă aterizează o pâinică dosa, umplută cu legume, un bhaji, găluşte cu sos indescifrabil şi iaurtul. Ochiurile nefăcute, returnate la bucătărie, revin, mai decente. Şi apare şi pâinea prăjită. Din fericire, căci copiii devin chiar groaznici când vine vorba de mâncare, şi, în fine, putem spune că am mâncat decent.

Bagdogra, din fugăLăsăm puştimea în cameră, sunt geloşi şi frustraţi când dispărem: aseară, când am fugit de ei pentru patruzeci şi cinci de minute, am intrat în interogatorii – unde am fost, de ce am lipsit aşa mult. Găsim un tuk-tuk – cu greu, pentru că e a doua zi de Holi – şi mergem până la staţia de tren, care se cheamă New Jaipalguri, ca să cumpărăm biletele de Patna. Mă uit, cu melancolie, cum, de data asta, sunt doar trei paşapoarte şi trei bilete. Ştiu că Bodhgaya şi Varanasi vor fi speciale şi pot să îi urmez doar cu gândul. Ochiul care mi-a plâns toată noaptea – ce ciudat, de câte ori ne despărţim un ochi începe să plângă de la sine – face mai bine după picăturile cu antibiotic. Desigur, e o conjunctivită de Siliguri.

mic templu tăcutVisele de azi noapte au fost ciudate, ciudate. Am visat că eram însărcinată şi foarte stressată, pentru că ştiam că I. nu mai vrea copii, şi totul devine şi mai ciudat, când, în intimitatea tuk-tuk-ului, mă întreabă: mai vrei fete? Da, aş vrea una, dar nu ştiu dacă mai apucăm :D.

Pe drum e plin de pulbere colorată, majoritar roz: indienilor le place, de bună seamă, fuchsia. Roz e şi pe motoclişti, roz sunt şi vacile sfinte. Magazinele, în majoritate cu storurile trase, folosesc drept decor pentru găştile adunate la o palavră în zi de sărbătoare. Pe stradă se vând, în continuare, pulberile colorate. Apar şi cetele de băieţi pătaţi şi vopsiţi. Unii dansează, aud şi incntaţii însoţite de tobele mari. Ritmul inconfundabil şi ţopăiala fericită par ingrediente obligatorii pentru Holi. Chiar şi în aeroport, în spatele urechilor şi unghiilor atent spălate se văd urmele bătăilor colorate de ieri.

plec din ţara plantaţiilor de ceaiDe la hotel ne-au dat o singură maşină, care îi va duce întâi pe .ei la gară, apoi pe mine la aeroport.

Cozile la gară sunt mari, dar merită:  biletul de vagon de dormit clasa I, cu aer condiţionat, pentru toţi trei, este 1700 de rupii, adică 34 de dolari până la Patna. Vor face optsprezece ore până acolo, pleacă după prânz şi ajung mâine dimineaţă. Vor vedea Bodhi tree fără mine… şi apoi Gangele… Completăm veşnicul formular, iar gaşca va trebui să revină la 12 pentru definitivarea locurilor. Voi decola când ei abia au plecat.

socializare de HOli

Tuk-tuk-ul ne duce înapoi, la hotel, şi îşi primeşte plata cea grasă. Sunt patruzeci şi cinci de minute dus, tot atâta întors, şi ne-a aşteptat mai bine de o jumătate de oră.  Mai e foarte puţin timp, împachetăm rapid, apoi îi urc în taxi şi mă reîntorc în cameră. Se inst lează liniştea. Pe email vine, în fine, şi confirmarea hotelului din Delhi, mi-am luat cameră deluxe :D, vreau un duş ca lumea şi un somn fără colegi de pat care monopolizează spaţiul. Taxiul se reîntoarce după ce a lăsat la gară o parte din inima mea.

Maşina e plină de ţânţari, şi în timpce defilăm spre aeroport şi contemplăm puzderia de unităţi militare de tot felul, prind minusculele năpaste, una câte una. În Sikkim sunt masate forţe impresionante, camioanele sunt cu sutele.

am primit explicaţia pentru VVIPProcesul de îmbarcare în aeroportul din Bagdogra e la fel de dezorganizat ca tot ce e prin India: întâi te duci cu valiza la scanat, primeşti eticheta de securitate, apoi cu ea securizată te duci la check in, unde se verifică, religios, eticheta albastră. Urmează o prelungă coadă la securitate, sunt linii separate pentru femei şi bărbaţi, şi am timp să citesc, de pe posterul mare de lângă uşa fermecată, ce înseamnă acel VVIP pe care l-am văzut pe etichetele de parcare de la Ravangla. Preşedinţi şi Dalai Lama şi din astea. La control, rămân fără apă, dar îmi lasă sticla de Limca, nu mai înţeleg nimic. Primesc o ştampilă pe cuponul de îmbarcare şi câte o etichetă pe geantă şi rucsac. Toate trei vor fi controlate la îmbarcare. Fără ele, trebuie să te întorci la linia de security check şi să o iei de la capăt.

Am coborât înapoi, în linişte, în echilibru: excursia asta a fost ca o tornadă şi aş vrea să petrec puţin timp meditând la tot ce s-a întâmplat, tot ce a rămas neabsorbit până acum. Ei vor merge la locurile sacre, spre disperarea plozilor, care voiau ocean şi piscină şi cinci stele :)), iar eu voi pregăti ceea ce urmează.

Coborârea în lume


plutim în jos

După iniţierea de ieri, nu sunt prea multe cuvinte de spus. Ceea ce e, cu adevărat, de spus stă în Tăcere.  Cu toate că l-am ascultat pe Dalai Lama în tibetană, tradus în nepali, sensul profund a ajuns până la noi. Ni se pare aproape ciudat că azi trebuie să încărcăm bagajele în maşina pentru care şoferul care cere prea mult, pentru că ne conduce jos, în vale, în prima zi de Holi, când toată lumea stă acasă, cântă, dansează şi se împroaşcă într-o veselie cu vopsea. Ieri, pe la patru, oraşul a vâjâit de zecile de jeepuri, cu steaguri buddhiste, care au încărcat până la refuz echipele de pelerini şi s-au pornit la vale, aşa că aseară şi azi dimineaţă am plutit într-o linişte nefirească – probabil, atmosfera normală din Ravangla.

apariţie inedită
Camera „occidentală” în care am dormit toţi patru în două paturi duble mi-a oferit şansa să devin sandvici între copii, care cotropeau, continuu, spaţiul de dormit.

la baraj

Ultimul mic-dejun de la tanti a noastră,, a curs lin, de-acum oamenii ne ştiau gusturile. Pe drumul de întoarcere, mergem în lungul ţevilor zincate care nu sunt nici măcar îngropate în pământ, ci curg de-a lungul străzii, în mănunchiuri. Şi când spun „curg” nu e o metaforă. Legate foarte provizoriu, cu manşoane, segmentele de ţevi se desprind adesea şi casa respectivă rămâne fără apă. Mason găseşte o asemenea ţeavă, iar o familie ar trebui să îi mulţumească azi pentru reconectare :). În ianuarie, apa îngheaţă aici, iar oamenii nu mai pot folosi micile ţevi, linii frânte pe lângă stradă, care se fac bocnă.

decor insolit în pădurile de bambusValizele cele mai mari (adică ale noastre, ale fetelor) sunt legate cu sfoară pe portbagaj, deasupra maşini, restul intră în spaţiul mic, din spatele scaunelor… spaţiul e mic fiindcă omul şi-a făcut sound system în suzuki-ul alb. Beneficiu suplimentar, pentru că primim muzici evergreen şi putem să le fredonăm în timp ce ne învârtim în jos, ca titirezul, pe serpentinele care coboară din înălţimi pe vale. Călătoria pe timp de zi e puţin stânjenită de ceaţă, dar asta nu ne împiedică să ne bucurăm de priveliştile cu  pante povârnite abrupt, păduri de mambus şi maimuţe.

HoliCoborâm prin oraşele pictate de Holi, prăvăliile sunt închise, lumea stă la palavre sau ascultă tobele sau dansează, culori din cap până în picioare.

Mă simt tare însingurată, aşa, deodată, brusc, în maşina asta aşa plină, şi meditez asupra egoismului. Oameni care vin şi îşi iau ce vreau, fac doar ce cred ei, ignoră existenţa, dorinţele, opiniilor celorlalţi. Sunt tentată să mă retrag, apoi îmi dau seama că nu ăsta e drumul. Îmi amintesc de pilda mărului care stă cu fructele la drum, pentru oricine vrea să le culeagă. Drumul presupune să dai mai departe şi să nu aştepţi nimic în schimb.

siliguri sunsetE ultima seară, am ajuns în Siliguri, la un hotel decent, în fine, e marcat de simbolul solar en-so (ce coincidenţă…) şi avem parte de paturi ca lumea, duş ca lumea, o toaletă pe care te poţi aşeza. Cu acestea, soseşte şi sentimentul ciudat pe care îl am de câte ori ne urcăm în avioane. Mâine plec.

Pleacă şi ei, mai departe, spre Patna, ca să vadă Bodhgaya. ne ducă dus-întors de la hotel la gară.

ultimul apus împreună

Am în mână o foaie printată, un bilet de avion care mă va duce mâine, la prânz, la New Delhi. Nu îmi vine să cred că au trecut două săptămâni. India e ca un fel de gaură în timp, totul curge aici altfel, săptămânile par zile, ar trebui ani întregi ca să poţi digera ţinutul ăsta plin de minuni.

Între caprele legate la stâlpul măcelăriei, aşteptându-şi soarta inevitabilă, şi pasărea care zboară peste palmieri în apus, simt că am prins ceva din esenţa nemiloasă, crud de frumoasă şi nespus de înaltă a acestui tărâm neasemuit.

copiii dolmei


locul cât un stadion e plinSuntem în ziua dublului cadou: camera „europeană” şi iniţierea de viaţă lungă cu Dalai Lama.  Prima parte vine repede, de dimineaţă, înainte să pornim spre Manokamona şi micul său dejun deja consacrat. Ne mişcăm repede, într-un urcuş forţat, pentru că iniţierile încep la 9 şi vrem să fim acolo la 8.30. Ei bine, ne-am făcut şi fitness-ul de dimineaţă.

Mă aştept la mai multă lume, ceea ce se şi întâmplă, dar tibetanii au venit devreme, cu căţel, cu purcel, cu copii şi pleduri, cu sufertaşe şi termosuri. Pe drum, am cumpărat un pleduleţ din spumă, lucru care se dovedeşte foarte inspirat, căci, dup’ă ce trecem de aceaşi control la poartă, cu paşapoarte şi permis de liberă trecere, găsim loc în marele amfiteatru de piatră şi ne aşezăm cu toţii, confortabil. Muţimea e uriaşă şi rugăciunile preliminare au început, probabil, de la opt.

Dalai Lama oficiază, secondat de traducătorCălugării s-au mutat pe deluşorul de lângă pavilionul oficial, zona pe care o ocupau ieri este acum plină de un morman imns de alimente – biscuiţi, dulciuri, fructe, lucrurile pe care de obicei le vezi binecuvântate prin ceremoniile tibetane.

Începe iniţierea, Dalai Lama vorbeşte în tibetană şi e tradus…. în nepali :(. Desluşesc pe ici, pe colo, câte un cuvânt şi îmi dau seama despre ce vorbeşte. Iniţierea curge cu altfel de mantre şi îmi dau seama că este diferită de ceea ce am experimentat în Kathmandu… şi aşa şi e. În loc de Buddha Amitayus, aici iniţierea este cu Tara albă, una din cele 21 de manifestări ale Tarei, entitatea fundamental feminină din panteonul buddhist tibetan.

călugării s-au mutatCu copiii noştri, occidentali răsfăţaţi, jucători pe telefoanele mobile şi veşnic având nevoie de ceva, se întâmplă lucruri  interesante. Ea rămâne cu ochii ţintuiţi pe oficiantul ritualului, iar el adoarme buştean. Între explicaţii şi curgerea propriu-zisă a ritualului şi mantrelor, mulţimea ascultă, răspunde, primeşte.

Finalul e marcat de migrarea călugărilor, cu coşuri imense, prin mulţime. Mai întâi se împart mâncarea şi băutura conscarate – o biluţă de tsampa şi un pic de suc – împreună cu brăţările de viaţă lungă, şnururi de mătase purtând triplul nod care semnifică unitatea dintre înţelepciunea vidului şi compasiunea universală, apoi începe marele ospăţ. Pufuleţi, ronţăieli, bomboane, biscuiţi. mulţimea începe să se mişteEntuziasmul e aşa mare, încât renunţăm să încercăm să ajungem la ofrande (sunt bune de dus acasă, aşa cum noi folosim anafura, pentru cei bolnavi, istoviţi sau blocaţi). Dar ajung ele la noi. Tibetani necunoscuţi, care ne văd că ne sfiim să participăm la îmbulzeala fericită, ne dau care un biscuit, care o pungă de pufuleţi, iar la un moment dat, pe panta abruptă încep să se rostogolească mandarine către noi :D. Deşi distribuţia mâncării e extrem de entropică, nu poţi să nu simţi avântul şi bucuria cu care se face. Oamenii pleacă acasă cu sacoşe de bunătăţi, e ca un Moş Crăciun în Himalaya.

templul e minunatÎn zona pavilioanelor de suport, caut un loc în care să las donaţii şi nu găsesc. În schimb, primesc ceaiul tibetan, cu unt, şi orez cu stafide.

Ne ducem spre templul central, acum deschis, şi  stăm într-o coadă strânsă ca să intrăm. În îmbulzeală, pierd un şal tare drag, primit de la prieteni, din lână roz. Îl trec la capitolul „ofrande” şi las o sumă generoasă lângă statuia înconjurată de eşarfele ceremoniale khata, din mătase albă. Statuia este înconjurată de micile stupe cu relicve, iar pereţii pictaţi din jurul ei sunt absolut minunaţi.

buddha Ieşind din templu, cu sacul sufletului plin de lumină, învârtim sutele de roţi de rugăciune aşezate în jurul templului. Noi-nouţe, încă nu se învârt perfect, iar pe perimetrul spiralat mai e încă loc pentru câteva zeci de roţi, care nu au fost încă instalate. Facem parte din lungul şir de oameni care se concentrează, se roagă, învârt roţi.

statuile Buddha din alveole au culori şi mudre diferite… ar trebui să mă mai documentez puţin, să îi învăţ pe toţi cei  28 buddha primordiali…

Cu mine au călătorit bileţelele cu intenţiile celor din ţară, fiecare roată se întoarce, cuzecile ei de mii de mantre, pentru toţi aceştia şi toate fiinţele simţitoare din acest Univers şi din toate celelalte. Trecem pe lângă steagul tibetan, care flutură, îndârjit, rezistenţa anti chineză…

buddhaCoborâm încet din înălţimea Tathagata Tsal şi din vibraţia iniţierilor cu Dalai Lama, şi ne oprim le celebrul „cum bar”, bieţii indieni, cineva ar trebui să le spună de gafa asta lingvistică, latina şi engleza curentă nu fac casă bună deloc. Încă un lunch cu American chow sau chow mein sau ce o fi chestia aia, despre care ownerul zice să nu ne mai uităm în meniu, că ştie ce vrem, şi apoi plutim, lent, mai jos, mai jos, până la hotel. cu noi e o sticlă de coniac cu o albinuţă pe ea,  bună pentru frigul înconjurător. Mă strecor în pat, să diger ce am primit. Mason e peste mine, îmbrăţişându-mă şi cuibărindu-se cu aceeaşi nevoie de tandreţe pe care o are un copil mic. Reuşesc totuşi să adorm, şi când mă trezesc aterizez în plină petrecere. E târziu, nu mai ne arde să ieşi să mâncăm, aşa că pătrundem, autorizat, în bucătăria infamă şi facem un orez cu legume la wok, distrându-ne în gaşca stoned.Buddha În tigaia mare, rotundă şi neagră a aterizat tot ce am găsit în bucătărie:) – conopidă, bob, vinete, morcovi, ceapă, usturoi, şi mirodeniile găsite cotrobăind prin borcane.  Muzica porneşte din nou, dansăm, proprietarul şi-a chemat toţi prietenii, se pozează, se filmează şi sticla de coniac e suptă ca vântul de participanţii euforici. Când adolescenta noastră devine centrul atenţiei, dau stingerea şi plecăm la somn. Există o limită cu găştile astea de bărbaţi.

*                 *

*

Pentru cei care doresc să ştie mai mult despre Tara, iată un minuscul digest. Rog buddhiştii să îl trateze cu clemenţă 😀

Fiecare dintre cele 21 de forme are o culoare şi o postură diferită, precum şi calităţi diferite. Numele Tarei în tibetană este Dolma, iar cel al Tarei Albe, Dolkar, e forma scurtă din Dolma Karpo, care înseamnă Dolma Albă.

Tara albă este invocată pentru sănătate, vindecare şi longevitate.  Ea închide rănile, fie că e vorba de corp sau minte,  iar iniţierea îndepărtează obstacolele care pot produce moartea prematură. 

Tara albă este extrem de puternică şi foarte apropiată de fiinţele simţitoare, ca o mamă de copiii săi. IMplineşte iute dorinţele şi ne oferă bucurie şi viaţă lungă, ajutându-ne să ne mărim înţelepciunea.  

Strâns legată de Chenresig (Avalokiteshvara), Bodhisattva al compasiunii, se spune că s-a născut din lacrimile acestuia. Se mai crede că ar fi manifestarea feminină a lui Chenresig, sau consoarta sa. Dintre toate cele 21 de manifestări ale Tarei, Tara albă este cea mai legată de această natură esenţială a compasiunii.

Culoarea albă, poziţia de meditaţie şi cei şapte ochi arată şi ele compasiunea şi vigilenţa faţă de suferinţa din lume.  

Mantra Tarei Albe este OM TARE TUTTARE TURE MAMA AYUR PUNE GYANA PUNTIN KURU SOHA, ceea ce înseamnă, în traducere liberă, Mă plec eliberatoarei, Mamă a tuturor celor Victorioşi, cerând pentru mine ca viaţa lungă, meritele şi înţelepciunea să se amplifice. Aşa să faci, binecuvântări.

sufletul Indiei


lângă noi se aşează, liniştit, un OM
M-am întors în ţară de o săptămână. Lumea mă tot întreabă cum a fost India şi, trecând de experienţele strict mundane, am început să meditez din ce în ce mai profund la care e lecţia acestui ţinut miraculos.

Cred că spiritul acestui tărâm se revelează pentru fiecare prin căile potrivite. La fel cum a început călătoria, tot aşa s-a şi întâmplat descoperirea sufletului acestei ţări incredibile. Prin oameni. O să povestesc despre ei aşa cum vin imaginile la mână, şi o să încep cu bătrânul care s-a aşezat, liniştit, alături de noi pe peron, în aşteptarea trenului de Jaipur. Întâi m-a intrigat, apoi mi s-a părut că e o parte cuvenită din călătoria noastră de inimă. Parcă venea să ne întregească. S-a ridicat, liniştit, când a venit trenul şi a pierit pentru totdeauna din viaţa noastră.

saddhu

Următorul tablou este, poate, unul dintre cele mai tulburătoare. Este înţeleptul de la Charan Mandir. Ne-a întâmpinat, zâmbind, şi ne-a privit, pe rând, de sus până jos, insistând într-un fel blând asupra lui I. şi a mea. Ochii lui aurii au rămas ficşi în jurul meu, citind, parcă informaţiile din jurul corpului. Am decis să intru în comunicare, şi mi-am deschis câmpurile, dezvelindu-mă şi spunându-i în gând de ce suntem aici. Zâmbetul a pierit, saddhu a devenit foarte serios, şi în timp ce făcea asta, am simţit cum între inima lui şi a mea se crea o conductă luminoasă, transparentă, racordată ca o pâlnie de trompetă la cele două capete – el şi eu – şi i-am simţit Sufletul. Mare, liniştit, plin de o bucurie adâncă. Nu pot spune cât a durat momentul de graţie, dar am înţeles într-o frântură de clipă ce înseamnă să fii saddhu, şi ce înţelepciune îţi oferă viaţa călătoare, cu niciun avut în afară de pânza portocalie cu care te îmbraci. Copiii au fost, şi ei, vrăjiţi. Mason, după ce a stat cu el cât am urcat noi în turn, întrebat ce a simţit, m-a privit în ochi şi mi-a spus, simplu: Happiness. Iar Rowan s-a oprit la întoarcere să facă o fotografie cu el, din acelaşi impuls de a păstra cumva ceva din vibraţia acestor minute de graţie. Ei îi datorez această fotografie.

la o îngheţată pe băţ

Apoi, veselia băieţilor adunaţi, de Holi, într-o benzinărie cuibărită în munte, cu motocicletele lor, mâncând îngheţată.

Holi crowdCeata de bărbaţi şi băieţi mânjiţi cu vopsele, cu pistoalele de apă în mâini (au găsit cum să fixeze mai bine pulberile colorate), cântând şi dansând cu o veselie care trecea cu mult de sărăcia fiecărei zile pe care o trăiesc.

băieţii cu ricşa, în New Delhi

Băieţii cu ricşa, care ne-au arătat în New Delhi colţurile neştiute ale bazarului, magazinul subteran şi cârciuma la care era să mor de iuţeala thali-ului indian gătit la standardele normale.

Tigrul şi îmblânzitorul de şerpi

Îmblânzitorul de şerpi de la poalele marii moschei din New Delhi, oferindu-i cobra lui I. de parcă ar fi avut un hamster în coşuleţ.

indienii îmi fac loc la ghişeul de bileteNenumăraţii anonimi care mi-au oferit, curtenitor, prioritate la ghişeele imposibile ale căilor ferate şi m-au ajutat cu birocraţia.

omul care mi-a împachetat, minunat, cadourileOmul care lucra în atelierul de marmură în Agra, care mi-a împachetat, cu mare grijă, cadourile luate pentru acasă.

croitorul mi-a făcut pantalonii în doi timpi şi trei mişcăriCroitorul din magazinul de textile a schimbat pe loc o pereche de şalvari într-una de pantaloni normali, uşori, din mătase, pentru vremea toridă din Triunghiul de aur.

IUbirea şade pe marginea căii ferate

Anonimii surprinşi de Mason, în călătoria între Agra şi Jaipur. Unii nu se sinchisesc de tren, celălalt ne zâmbeşte, fericit că îl fotografiem.

necunoscutul care ne zâmbeşte pentru pozăKhaif a spus: nu mă uitaţi.Khaif, conducătorul de tuk tuk care ne-a arătat elefanţii şi atelierele de textile şi adevărurile vieţii din mahalalele Jaipurului, şi de la care Rowan a învăţat să conducă un „elicopter”.

mahutul îşi conduce elefantul cu inimaMahutul, omul care îşi conduce elefantul fără niciun frâu, nicio zăbală, nici un băţ, vorbind uşor la ureche cu tânăra de 23 de ani, care râde când el o alintă. Legătura acestor două fiinţe este incredibilă, iar blândeţea şi iubirea care curg între ele ar trebui să fie un exemplu pentru felul în care se poate ca un om să interacţioneze semnificativ cu un animal.

vânzătorul de fructe

Vânzătorul anonim de fructe, care şi-a aranjat cu mare grijă căruciorul şi străbate cartierul sărac ca să facă un bănuţ din ceea ce are de oferit.

meşterul de pânză imprimată

Vânzătorul de textile din Jaipur, care ne arată şi ne explică pe îndelete cum se imprimă, ştampilă cu ştampilă, pânzeturile vopsite, tradiţional, în degradeuri neregulate.

coboară, cu graţie, colina

Femeile indiene, minunate, mlădioase în sari-urile colorate puternic, cărându-şi greutăţile pe cap. the monkey whispererOmul care vorbeşte cu maimuţele, care ne-a desluşit ierarhia secretă a tribului de la Templul Soarelui în timp ce hrănea cu un cartof o mică maimuţică.

ofrande pentru templu

Vânzătorul anonim de ofrande pentru templul mititel de la Fortul Tigrilor.

la croitor, în Ravangla

Croitorul din Ravangla, care a peticit, cu răbdare, genunchii pantalonilor lui Mason de mult rupţi şi îndelung neglijaţi, cu aşa o iscusinţă, că nu se mai vedea aproape nimic, în timp ce toată lumea se uita la ciudaul copil alb, înfăşurat în şalul meu pe post de fustiţă, care înlocuia pantalonii în curs de reparaţie.

dansatori îmbrăcaţi tradiţional

sufletul lor e brodat pe haine

Tibetanii sosiţi de pretutindeni ca să îşi întâlnească liderul lor spiritual, îmbrăcaţi cu ce aveau ei mai bun, haine păstrate în lăzi de zestre, mijlocul lor de rezistenţă culturală: un spirit pe care chinezii nu îl pot înfrânge nici în 100 de ani de ocupaţie.

Frumuseţea sufletului lor se reflectă, parcă în hainele viu colorate brodate cu motive pe care le găseşti din Arizona până în Oltenia şi purtând, neîncetat, şiragul mala, căci fiecare pas e o rugăciune.

salută. cu iubire. cu smerenie.Dalai Lama. Omul care mi-a schimbat viaţa. Pe a mea şi a altor mii şi mii de oameni. Care nu încetează să spună ce inportant e să iubeşti necondiţionat pe toţi şi totul. Care, de la înălţimea realizării spirituale, nu încetează să se plece în faţa celor pe care îi slujeşte şi să îi binecuvânteze, constant, cu aceeaşi Iubire pe care o predică. Neobosit, plin de umor, profund, simplu şi smerit, este exemplul de lider pe care îl ofer de fiecare dată când trebuie să vorbesc despre subiectul leadership. Serios când e de treabă, relaxat şi glumind cu el însuşi şi tot ce îl înconjoară, ca un copil, când e liber sau se plictiseşte.  Sufletul său uriaş se simte de la kilometri şi kilometri depărtare, iar în după amiaza iniţierii din Himalaya am primit cadou, de la acest Mare Maestru, Liniştea.

the marble gameCopiii tibetani, care joacă jocul cu bilele de sticlă. NImic din ce se petrece împrejur nu contează, ci doar jocul lor.

omagiu tuturor buddhas şi bodhisattvasContinuitatea şi intensitatea credinţei acestui popor, pe care  ar trebui să îl onorăm pentru că a păstrat, îndârjit, comorile de înţelepciune pe care le revelează, treptat, lumii moderne, cufundate în uitare, ca să le reînveţe şi să le refolosească.

harta lui Riyaz

Nu au încăput în aceste rânduri fotografiile unor oameni pe care nu am avut inspiraţia să îi păstrez în memoria aparatului meu mic şi albastru. Primul se numeşte Ser Singh, este managerul hotelului Nahargarh Haveli şi, fără el, nu am fi ajuns în Ravangla. Într-un oraş fără internet, a sunat la toate agenţiile şi, de la prânz până seara, a reuşit să ne facă rost de bilete de avion înainte de HOli, sărbătoarea pentru care toată lumea se duce acasă, când trenurile şi avioanele sunt arhipline. A urcat să vadă cum sunt copiii când au bolit. Şi a venit să ne salute în ultima seară, rugându-mă să îi dau o binecuvântare. Trei zile mai târziu, ne-a scris, ca să vadă cum suntem. Un om extraordinar.

Despre al doilea am vorbit deja, Riyaz, cu caieţelul şi harta lui făcută de mânuţă. Iar al treilea este un anonim şofer de tuk-tuk, care ne-a plimbat în ziua în care am ieşit în Jaipur cu copiii şi, văzând cum tuşesc, s-a dus la farmacie şi mi-a luat, din banii lui, sirop de tuse. Apoi, tot din banii lui, a cumpărat roşii pentru maimuţe. Introvertit şi calm, ne-a oferit o zi de o seninătate şi curgerea lină între destinaţiile aflate la capetele opuse ale uriaşei metropole fierbinţi, prăfoase şi aglomerate.

Oglinzi, cu miile. Cioburi de imagini ale unei conştiinţe uriaşe, liniştite, care toarce, lin, la brâul Pământului, aşteptându-te să te conectezi la ea, ca să vezi Bucuria, Lumina, Iubirea. Urcă-te în avion şi fugi până în India, o să găseşti acolo şi sufletul tău, dacă l-ai pierdut, sau măcar bucăţelele care îţi lipsesc.

can’t buy a healthy mind in a supermarket


căsuţă frumoasă în Ravangla

Căsuţele din Ravangla sunt, uneori, de o frumuseţe surprinzătoare. Privesc, de dimineaţă, de pe terasa din spatele hotelului (da, camera de serviciu are terasă), în timp ce îmi savurez cele două căni de ceai masala, că una nu e de ajuns, şi văd cum tibetanul din clădirea de alături fredonează după muzica din restaurant, curăţând şi frecând şi reorganizând camerele de la etajul superior al casei. Muzica se schimbă şi aud un Peter Gabriel, dragul de el, aşa că iată-mă pe o terasă din Himalaya indiană, aşteptând să înceapă minunea cu Dalai Lama şi dansând.

steaguri animate de spiritul copiilorLumea face ochi, după experienţa de aseară cu mâncarea decidem că ne întoarcem tot la Manokamona pentru micul dejun.  Proprietara lipseşte – aşa că ajung la bucătărie, să fac training cu bucătarul care nu prea o rupe pe engleză, prăjesc ochiurile comme il faut, explic chestia cu pâinea prăjită şi ketchup-ul şi ajung la timp ca să îi prind pe Rowan şi I. veniţi în urma noastră, gâfâind – au mutat lucrurile în camera indiană…. foarte frumos din partea lor.

Ne asigurăm de apă şi plecăm în lunga plimbare în sus, pe deal, la Tathagata Tsal. Cuvântul   Tathagata se poate traduce drept „cel care este astfel plecat” sau „astfel venit” sau „astfel devenit perfect”. De asemenea, dacă îl despărţim în  Tatha (adevăr) şi Agata (venit sau sosit), putem să îl traducem drept „cel ce a găsit adevărul”. E un termen care desemnează un buddha, sau cel ce a realizat iluminarea.

la tathagata tsal

Este termenul pe care Buddha însuşi îl folosea când vorbea de alţi buddha.

Pe de altă parte, în învăţăturile despre natura minţii,  tsal se referă la un potenţial inerent al minţii de a se exprima. Se poate traduce ca putere,potenţă, capacitate, creativitate, energie, şi – ca rezultat al acestui potenţial creator – poate fi definit ca  manifestare sau exprimare. Ajung, deci, să înţeleg că menirea locului este de a aduce în acest plan manifestarea divină. Înţeleg de ce ieri, la ceremonia de consacrare a sitului, nu au avut acces decât călugării. right word rtsal1 TsalÎnţeleg de ce era aşa important să ajungem aici. Dalai Lama, da, iniţierea de viaţă lungă, da, dar astea sunt tentaţiile umane. Atracţia superioară este pentru conectarea cu acest portal de manifestare pe care, azi, îl deschide Dalai Lama împreună cu sutele de călugări veniţi din toată Asia… de aceea şi relicvele, de aceea, de aceea. Mintea mea omenească se simte mult mai bine, odată ce a înţeles, iar importanţa actului de participare se desfăşoară, covârşitoare, împreună cu misiunea de a duce mai departe o bucăţică din această energie.

buddhism modern

Ajungem pe deal, la porţile de control sunt codiţe. Suntem căutaţi în rucsaci, I. pierde bricheta şi ţigările, şi găsim dealul plin… ne aşezăm pe o bordură, unde se pare că nu ar trebui să stăm, aşa că unul dintre voluntarii însărcinaţi cu organizarea ne aşează în câmpul destinat călugărilor. De aici, pavilionul oficial se vede bine, poţi să îl priveşti direct pe Dalai Lama.

Cuvântările oficialilor curg, din fericire pentru canadienii mei, în engleză. Urmează Dalai Lama, tot în engleză. IMG_5404Vorbeşte despre faptul că o minte sănătoasă e o minte aflată în pace… că acea minte nu se găseşte de cumpărat la supermarket, şi că singura soluţie pentru a o obţine este să lucrezi cu ea până purifici emoţiile negative şi ajungi în echilibru cu celelalte. Uşor de zis… În spatele nostru, călugăraşii mici se foiesc, se joacă, se bucură de fiecare ofrandă (primim orez dulce, cu lapte şi unt şi stafide, servit aşa cum făceau la mănăstire, în Kathmandu, direct în mână), pâinea şi ceaiul s-au servit exact când ajungeam la faţa locului, după târşâiala picioruşelor copiilor, care se întrebau dacă nu putem lua un taxi până pe deal 😀

food, lodging şi restul nu mai spunemCoborâm după încheierea întregului şir de ziceri, cu mâinile prin pantele ce mărginesc drumul, literalmente pline de fragi cu flori şi fructe. I. nu vrea să stăm la cele 37 de practici ale unui Bodhisattva, spiritul lui de Tigru respinge orice regulă… oricum, nu cred că e interesant fără traducere, aşa că plonjăm în primul restaurant. Care are o firmă foarte interesantă. Înăuntru, un fel de paste groase, cu sos chinezesc şi chestii, fac deliciul. American chow, cică.

Plutim în jos, pe deal, e deschis la internet cafe, aşa că apuc să îmi fac biletul de avion pentru întoarcerea la Delhi, realizând că în câteva zile voi fi înapoi, în ţară. Nu îmi vine să cred, în colţul ăsta de lume mă simt atât de izolată, şi de apărată, de parcă ar fi altă planetă, nu doar alt continent.

Coborâm mai departe, căutând vata de zahăr care ne face cu ochiul, roz, din mâinile copiilor tibetani, şi găsim vinovatul, parcurgând o străduţă laterală, care dă într-un fel de piaţă interioară, şi adăposteşte bazarul.

fragiVesel şi animat, dar mult mai curat şi colorat decât varianta din piaţa din Delhi, bazarul ne oferă deliciul mult căutat…. coborâm, coborâm, la propriu şi la figurat, ajungem în cameră să ne odihnim, copiii se înţeapă iar, îşi spun lucruri urâte şi iar trebuie separaţi şi administraţi lateral.

Mă bucur că am unul singur…. şi bine crescut… Pe pitic îl iau la o plimbare de oboseală pe pantele abrupte din Ravangla, să nu mai aibă energie pentru contrele cu soră-sa, şi ne plimbăm până la o biserică pe care o zărisem de pe terasa camerei de serviciu, apoi urcăm tot drumul până sus, ieşind înapoi, în stradă.

???????????????????????????????

Mason ia aparatul de fotografiat şi se amuză. Ceea ce alege să pozeze combină sublimul cu grotescul, copilul chiar are stil. Plimbarea are tot felul de opriri. Una, în dreptul unei capre fioroase de pe potecă. Iată puştiul de Vancouver în confruntarea cu prima capră vie în libertate din viaţa lui… apoi dăm de un fel de platou pe care e amenajat un teren de fotbal, şi stăm să ne uităm la puştii care joacă…. iar povestea cu fotbalul continuă imediat ce ajungem la hotel, căci puştii tibetani îl întreabă pe Mason dacă e fată sau băiat, lucru logic având în vedere părul lui lung. Mason le demonstrează imediat că e băiat, uimindu-i cu câteva trucuri cu mingea. Pe terasa de travertin se încinge o partidă în toată regula. Mingea e o sărăcie, puştii sunt în papuci, dar joacă bine.

patru farfurii, patru scobitoriPlecăm la deal, să găsim acel „cum bar”, meniul şi comanda se aiuresc, şi deşi am comandat acelaşi lucru ca la prânz, primim altceva, iar discuţiile cu proprietarul nu mai contenesc, unde mai pui că nu duc nicăieri. Finis coronat opus: am comandat cartofi prăjiţi… suntem serviţi ceremonios cu patru farfurii goale, cu câte o scobitoare fiecare, şi abia după cinci minute ne revenim din năuceală, când vine şi farfuria „centrală” cu cartofii prăjiţi…. băieţii ăşita sunt de balamuc, zău aşa.

pregătiri de HoliDupă cina cu multe făinoase, care hrănesc burtici, dar şi alimentează glicemia pentru emoţii pozitive, drumul spre hotel ne rezervă ultima surpriză pe ziua de azi. Oraşul e decorat cu beculeţe de parcă ar veni Crăciunul. Se apropie Holi, sărbătoarea aceea în care se bat cu culori.

Două probleme am: suntem albi, o să fim ţinte…. şi ar trebui ca de Holi să coborâm spre siliguri, o să fie interesant de tot cu maşina. Dar nu rămânem noi de izbelişte în orăşelul ăsta din vârful vârfului munţilor, sigur o să ajungem cu bine acolo unde trebuie să ajungem.

cu foehnul sub pătură


Ravangla se pregăteşte

Manokamona a avut o cameră, pentru o noapte. Azi trebuie să găsim un loc în care să dormim. I. se trezeşte la şase dimineaţa şi pleacă la „arat”. O oră mai târziu, vine cu soluţia: la două sute de metri mai jos, un hotel ar avea ceva camere. Îi spun: eu dorm oriunde, şi pe jos, dacă e vorba de Dalai Lama. Se uită la mine, ochii îi râd: „nici nu ştii câtă dreptate ai.”

Schema e aşa: azi oraşul e plin cu oficialităţi, pelerini, vizitatori, nu e nicio cameră liberă. Aşa că primim un meritoriu loc într-o cameră de serviciu. Ştiind cum e camera-cameră în India, mă gândesc la camera de serviciu şi ştiu că în cort ar fi mai bine. :D. Noaptea următoare, primim o cameră indiană. Apoi, camera europeană… Finis coronat pus. Nu prea avem de ales, aşa că decidem că da (I. plătise deja avansul pentru a securiza camera, mă citeşte ca pe o carte deschisă) şi plecăm într-un prim tur de recunoaştere. de sărbătoareMicul orăşel e imaculat, curat, vopsit, plin de steaguri budiste şi de rugăciune,  florile s-au repezit la marginea balcoanelor şi pe trotuare, prin urbe circulă o maşină cu megafon, spunând ceva pre limba lor, credem că le cere să nu parcheze nicio maşină pe traseul oficial.  Probabil e cel mai mare eveniment pe care Ravangla îl trăieşte în ultima sută de ani. Suntem în căutarea unui ATM, pe care îl găsim. În localitate e un singur cafe internet, închis la ora asta, iar pe blackberry-ul meu nu merg datele, ci doar GSM-ul (măcar fac economie).  În „centru”, aflat la zece minute de hotel, e plin de magazine, steaguri, armată şi poliţie. Aflăm de la o doamnă în uniformă, foarte arătoasă şi mândră, că His Holiness vine la două. Bună informaţie. Avem timp… Şi, pentru că e aşa aiurea şi frig şi nu vom avea baie diseară, I. decide să plonjeze în necunoscut şi să folosească serviciile unei frizerii. the barber's shopLocul are nişte standarde despre care pot spune doar că sunt foarte diferite de ale noastre :)), dar i se acordă tratament special la ras şi frezat… un prosop curat, de pildă. Din vitrina în care se ţin obiectele de cult gen after shave axe, deschisă cu pioşenie, sosesc minunile occidentale, trataţie specială pentru omul alb care vrea servicii complete. Tunsul din foarfecă e foarte iute şi iscusit, cei trei băieţi tineri se mişcă foarte bine. Frizeria e plină de tibetani care vor să arate bine pentru eveniment. Bacşişul îl lasă mască pe băiat şi plecăm, amuzaţi şi fericiţi, să trezim copiii şi să producem relocarea înainte de marele eveniment. Ne-a plăcut cum a avut grijă de noi doamna de la Manokamona, aşa că luăm şi micul dejun aici. Începe un circ incredibil, cu Mason încercând să explice cum vrea el un ou ochi bine făcut, între două felii de pâine prăjită unse cu ketchup. PÂnă la urmă, reuşim să ne înţelegem, şi elementele ciudatului sandwich aterizează în farfurie, ca să le asamblăm noi. Patroana se uită cu ochii mari, n-a mai văzut aşa ceva în viaţa ei, şi se minunează continuu, râzând. Noi ne savurăm ceaiul masala, delicios, duă micul dejun indian, cu roti si dal subji iute, iute, şi luăm copiii miorţăiţi ca să împachetăm şi să ne mutăm. Bagajul lui Rowan, devenit şi mai greu şi uriaş după achiziţia minunatei cuverturi cu elefant şi a altor porcării, coboară cu dificultate pe treptele de marmură.

Scopul...După ce târâm valizele până la celălalt hotel, primim cheia de la camera de serviciu. Un munte de cutii de bere, o altă cutie mare pe care e improvizat un pat dintr-o saltea subţiiiiire şi o plapumă cu o istorie îndelungată, la care  nu vreau să cuget mai mult, alte saltele pe cimentul rece (aici sunt trei, o să le punem dublu ca să nu tragă curentul – pe una o îndoim şi pe cealaltă o suprapunem), cu acelaşi tip de plapumă şi cu pernele de mătase completează peisajul. Măcar nu e mizerie. Toaleta e fie la etaj, în restaurant, fie în căsuţa de afară. Civilizat, curat, cu organizare turcească :D, inclusiv furtunul de spălat.

Eh. Se putea şi mai rău, adică fără cameră. Împachetăm trusa de primă necesitate – apă pentru copii, multă hârtie igienică (e uluitor cât consumă) , ceva de ronţăit, medicamentele de urgenţă… şi tot aşa… şi plecăm la deal, să îl întâlnim pe Dalai Lama. Mersul prin oraş e o aliniere la o mare procesiune, care merge spre Buddha Park, un ansamblu construit pe o cuşmă de deal, culminând cu o statuie uriaşă a lui Buddah, sub care se află templul conţinând o altă statuie, mai mică şi mai preţioasă, înconjurată de nouă mini-stupe ce conţin relicve aduse şi donate de pelerinii din Thailanda.  Chestia e uriaşă, statuia are 130 de picioare înălţime iar zona amenajată împrejur e cât Parcul Circului. http://www.tathagatatsal.com/

peleriniParcurgem lent orăşelul, cu încă o oprire de „brunch” la o crâşmă chinezească. Nu mi-e foame, dar copiii, care – din fericire – sunt antrenaţi din Canada cu chow mein, devorează pastele cu te miri ce. Purcedem mai departe, cu mulţimea ce curge lent, în sus, spre deal. Tibetani îmbrăcaţi de ceremonie, călugări, băgători de seamă. Drumul până sus ţine aproape o oră, ne mai oprim să mai căscăm gura pe ici, pe colo… m-am oprit să cumpăr eşarfele khata şi elementele de brăţări, pentru că nu ştiu dacă ei vor distribui în iniţierea de viaţă lungă care urmează să se petreacă poimâine.

Sus, situl e închis azi, se poate intra doar cu legitimaţie… Doar azi. Mâine o să fie ok, acces public, dar I. e foarte frustrat.

În mulţime mai vedem câteva perechi de albi, una căuta cameră şi i-am trimis la hotelul la care stăm, mai aveau o odaie de servitori :))

participanţiPe la unu începe un fel de freamăt, mulţimea s-a adunat la marginea trotuarului, iar poliţia a masat trupele ca să controleze gloata.  Totuşi, gradul de civilizaţie şi răbdare  e uluitor. În grămadă, am timp să remarc fotografii profesionişti, micii călugări care primesc bomboane de la oamenii mari, bebeluşii alăptaţi pe marginea drumului de mamele tibetane.  Grămezile enorme de cetină de răşinoase, descărcate inexplicabil în dimineaţa asta pe tot drumul care face legătura între centru şi Tathagata Tsal, sunt aprinse, şi îmi amintesc imediat: ăsta e fumul cu care, în Nepal, erau aşteptaţi marii maeştri invitaţi la mănăstire, doar că ingredientele erau uscate şi măcinate până dincolo de putinţa de a le recunoaşte. Încep să sosească zecile de maşini guvernamentale, jeepuri albe, Mahindra în general, dar şi Tata, cu ecusoane oficiale, din care coboară funcţionarii şi familiile lor.  Nimeni nu vrea să rateze evenimentul.  Cu toţii sunt îmbrăcaţi la patru ace. Dincolo de marea poartă, se aliniază dansatorii, purtătorii de tobe, călugări şi călugăriţe. Rugăciunile şi consacrarea statuii se vor face în cerc restrâns.

pregătiri de primireApoi se simte valul acela specific de energie, ştiu că Dalai Lama e aproape – le spun şi lor că în zece – cincisprezece minute va fi acolo, şi aşa se şi întâmplă. Rowan e mai norocoasă decât mine şi apucă să îl fotografieze, eu sunt în uimire şi bucurie :D. Maşina curge lent, la deal, Dalai Lama binecuvântează, şi binecuvântează, şi binecuvântează, cu bucuria concentrată a Maestrului.

Trâmbiţele sună, tobele duduie, clopoţeii curăţă aerul deja limpede, de la poale de Kanchendjonga. Apoi marea umbrelă galbenă, de mătase, însemnul puterii, pluteşte pe deasupra lui Dalai Lama, arătându-ne încotro se îndreaptă, şi mulţimea se disipă, lăsând ca secretul ceremoniei călugărilor să se poată desfăşura în linişte.

din parcarerevenim în Camera Minunată, după ce mai cumpărăm nişte hârtie igienică pentru micii devoratori de celuloză şi o sticlă de rom pentru noi – aici e foarte, foarte frig şi fără un pic de ajutor e şi uşor deprimant. Aşa că ne punem pe poveşti şi coniac în  sălaşul provizoriu, iar proprietarul ne invită la cină tocmai când începuse să ni se facă foame. Drept compensaţie pentru lipsa de confort, suntem trataţi cu muzică de dans indo-nepali, se pornesc laserele şi generatorul de fum. Mâncarea le ia cam o oră (un nenorocit de orez pentru noi şi pui pentru copchilul mic), pentru că, după impresia mea, toţi băieţii de aici – nu e nicio fată în staff – au fumat ceva. Mult. Sunt, însă foarte, foarte amabili pe chestia asta.

Aşteptând la infinit omleta şi orezul, intru, după toată ziua asta de azi, într-o stare de incredibilă claritate. E ca atunci când eşti într-o apă limpede şi liniştită. I. se îngrijorează şi mă întreabă dacă mi s-a întâmplat ceva. Da, mi s-a întâmplat ceva minunat. Sunt în acea stare pe care buddhiştii o numesc equanimity, în care te obiectivezi şi dezataşezi faţă de tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Locuri, oameni, situaţii. Contemplu, deci, cu amuzament felul în care marijuana a deschis percepţiile proprietarului hotelului, care citeşte în palmă cu precizie uluitoare, şi ascult povestea călugărilor care au ajuns şi ei aseară, târziu, şi care, făcând necesara pauză de ajustare, s-au întâlnit cu leopardul. Suntem la o aruncătură de băţ de Bengal, ţinutul tigrilor, dar în munte locuiesc fraţii lor, mai mici şi mai agili. Nicio surpriză că maimuţele fac atâţia pui, la felul în care, probabil, sunt consumate de marele prădător.

Ne întoarcem în cameră, băieţii au ajuns primii şi au cucerit locul de pe ladă 😦 aşa că nu ne rămâne decât să ne băgăm în culcuşul proaspăt reamenajat ca să fie salteaua mai groasă şi să nu mai simţim răcoarea cimentului, cu două perechi de pantaloni şi nenumărate pulovere, bluze, şaluri. Pentru prima dată în această excursie, bagajul imens al lui Rowan devine util, căci foehnul, alimentat de la priza din dreptul capului, intră sub pătură şi ne oferă puţin confort. Adorm cu gândul la ziua de mâine.

Trains, planes and automobiles


iată ce ne-a chemat

Atracţia ideii de a da un adevărat start copiilor cu un prim Maestru ne-a împins să cumpărăm bilete scumpe de avion şi să organizăm o nebunie întreagă, menită să ne traverseze India până în cel mai ascuns cotlon al ei, şi să ne urce de la câmpiile dogoritoare în înălţimile îngheţate de Himalaya, la poale de Kanchendjonga, într-o singură zi. Nebunia necesită trezirea foarte devreme, căci trenul de Delhi pleacă la 2 dimineaţa. Orele astea îngrozitoare au înţeles când te gândeşti la vagoanele acelea, fără geamuri şi aer condiţionat, în care omul fără dare de mână călătoreşte claie peste grămadă. Arşiţa zilei e de nesuportat în asemenea condiţii… aşa că trenul pleacă mult înainte de zori, e planificat să ajungă dimineaţa, la şapte, în Delhi. Este douăzeci şi trei martie, mâine Dalai Lama soseşte în Sikkim.

peste juma' de continentSuntem complet nebuni, străbatem o jumătate de subcontinent, din arşiţa Rajasthanului până în zăpezile enclavei prinse între Tibetul invadat de chinezi, Bhutan şi Nepal.

Lunga călătorie începe cu o surpriză foarte plăcută. Deşi nu am găsit locuri împreună şi ne-am împărţit între două vagoane – fiecare copil cu un adult – ne cuibărim tare bine, în pătuţurile pe care găsim plicul maro, mare, cu aşternuturile scrobite şi imaculate. Dorm în cuşeta de sus, copilul şi-a asignat-o imediat pe cea de jos :D, sunt foarte aproape de ventilator şi de sursa de aer condiţionat, ceea ce nu se împacă grozav cu tusea mea care abia începuse să dea semne de îmbunătăţire. Înfăşăm pernuţa şi păturica, ne băgăm în pat, cu rucsacii şi banii la cap, şi adormim buştean până pe la cinci dimineaţa, când trenul e oprit şi e aşa o linişte că mă apucă panica – dacă am ajuns şi au coborât toţi? Nu, nu e cazul. Toată lumea doarme.

pe drum între Bagdoghra şi RavanglaOricum, controlorul ştie exact cine, unde doarme şi la ce staţie trebuie să coboare, aşa că trece şi îi trezeşte, încetişor, pe cei care nu trebuie să piardă oprirea aceea atât de esenţială.

Cele câteva ore de somn au fost providenţiale. Ne urcăm direct într-un taxi, după ce am negociat preţul, şi ajungem la aeroportul intern, frumos, modern, arătos. Putem scăpa rapid de valize şi ne ducem la un mic dejun binemeritat şi, spre bucuria copiilor, occidental 🙂

Eu, totuşi, nu rezist şi tot un wrap vegetal îmi iau. MÂncarea e bună, bună, bem care o cafea, care un ceai, din minunatele păhăruţe de unică folosinţă şi ne pregătim de zborul spre Darjeeling. Aeroportul e într-un  mic orăşel, numit Bagdogra. Aterizăm între plantaţiile de ceai, după un zbor cu o escală şi cu sandviciuri şi sucuri pe bani. Spice Jet e low cost (puah, la trei sute de dolari biletul nu prea mi se pare), iar sticluţele cu suc au un brand care seamănă izbitor cu WTF…. asta nu mai contează, după ce pe toţi pereţii din Delhi am văzut reclamă la STD :)).

drumul urcă, ameţitor, la propriu.În aeroport, încercăm să găsim o maşină de Ravangla. Găsim doar până la Siliguri, unde trebuie să ne oprim pentru formalităţi. Sikkimul e o enclavă supra păzită, e atâta armată aici cât nici cu gândul nu gândeşti, camioane militare şi unităţi câtă frunză şi iarbă. La Siliguri treci prin nişte formalităţi prelungi, care necesită paşapoarte, copii după paşapoarte, poze şi înfinal primeşti un permis de liberă trecere, pentru şapte zile, care va fi multiplu verificat ca înn toate punctele de pază. Mă simt de parcă aş face parte din scenariul de la 007. Pierdem mai bine de o oră  şi jumătate. În oficiul guvernamental mai sunt doi călugări thailandezi care trec prin aceleaşi tribulaţii, zâmbind molcom. Funcţionarii sunt foarte emoţionaţi, îl aşteaptă mâine pe Dalai Lama aici. Vorbim despre acest personaj formidabil şi mă simt învăluită de ceva foarte deosebit de ceea ce simţi, de obicei, într-un punct de reprezentare a autorităţii guvernamentale. Da, e birocraţie, dar oamenii ăştia sunt calzi, şi buni, ca un şerbet de trandafiri, şi când aud că suntem pe drum de la două dimineaţa, iar acum e aproape patru, ne oferă un ceai dulce, întru redresare.

o destinaţie mult dorităCu foaia lungă, lungă, şi plină de informaţii, după ce s-au completat cereri, registre şi formulare, plecăm în parcarea plină de jeepuri, să negociem o maşină care să ne cocoaţe sus, în Ravangla. O negociem la trei mii de rupii, adică şaizeci de dolari. Sunt doi şoferi, pentru că drumul e de patru-cinci ore, e prea greu pentru unul singur să vină înapoi pe noapte după ce a condus pe seară. Îl împachetăm pe Mason cu brăţările anti rău de maşină de la Nature et Decouvertes, cumpărate de la Paris, într-o altă viaţă, şi pornim în sus, cu muzică locală şi conversaţii în Nepali. Rowan e lată  de oboseală, îşi face loc în portbagajul deschis, între valize, şi adoarme acolo.

păduri de steaguri plantate pe tulpini de bambusDrumul e uluitor, pleacă din patul râului şi ajunge până dincolo de nori, trecând prin împărăţia maimuţelor, a tigrilor şi prin pădurile de bambus înainte să ajungă la răşinoasele ciudate, asemănătoare cu zada de la noi.  Traficul e chinuitor, pe drumul minuscul, spart şi plin de gropi se strecoară autobuze, camioane… şi noi. Praf, dopuri, claxoane, treizeci la oră, în general. Ne oprim în Melli, unde suntem controlaţi, I. mai completează nişte formulare şi se mai scriu nişte date  în nişte registre… Defilăm pe lângă pereţi de rocă cristalină, care vibrează ca un diapazon, alternând cu porţiuni sedimentare şi pământ roşu, roşu. Ici şi colo, în peretele săpat cu îndârjire în munte vezi mici reprezentări sacre ale zeităţilor protectoare. Noaptea cade repede, I. s-a mutat în faţă, iar Mason doarme, retezat de convalescenţă şi oboseală, la mine în braţe. Adorm şi eu, şi sunt trezită cu blândeţe: I. îmi spune că am ajuns, afară e frig bocnă şi suntem într-un peisaj demn de un film horror, cu fantome. ManokamonaClădirile cu aspect tibetan sunt ferecate, se pare că totul e plin. O luăm la vale, încet, până găsim o cameră într-un hotel…. nici nu mai are importanţă ce şi cum. Pentru treizeci de dolari pe noapte, primim două paturi duble, păturici şi plăpumi, baie cu duş (doar că toaleta e turcească, să-i văd pe canadieni) şi cel puţin până mâine suntem bine. Proprietara hotelului Manokamona e o femeie bună ca pâinea caldă. E zece seara, întrebăm dacă mai are ceva de mâncare, şi ne face de o cină, cu mâncărică de cartofi, lipii, ouă. Totul e portocaliu aici, farfuriile, culoarea pereţilor, feţele de masă. Camerele sunt pline cu călugări. Mulţumim pentru cina caldă şi mergem să ne cuibărim, I. doarme între copii, iar Mason se asigură că ocupă poziţia strategică dintre mine şi el :D. Dar e atât de radiant şi de lipicios, că nu te poţi supăra.

Adorm buştean, întrebându-mă cum vom putea coborî din acest cuib de vulturi în care am ajuns după douăzeci de ore de trenuri, avioane şi automobile.