Misiunea personală, marele mister


Mulţi dintre cei pe care îi întâlnesc în sesiunile de lucru unu-la-unu mă întreabă: care este misiunea mea personală?

Şi, invariabil, le spun: nu pot să îţi răspund. Dar ceea ce pot face este să ofer indicii, ceea ce mi-am şi propus.

De ce credem că avem o misiune personală? şi ce e misiunea asta personală? Se spune că avem un fel de job pe viaţă, predestinat, că şi că venim pe lume cu un fel de trusă de scule individuală, care să ne permită să ne desfăşurăm în acest job cu succes.  Desigur, putem baleia pe concept: unii îl consideră „misiune”, alţii îl consideră un simplu set de aptitudini. Dar deasupra acestei dileme pluteşte o idee mai mare şi mai generoasă. Că noi, oamenii, suntem natural croiţi ca să ne completăm unii pe alţii. Şi, dacă abandonezi ideea de a munci pe bani şi ca să îţi arăţi o marcă de poşetă sau de maşină ca să îţi demonstrezi valoarea, şi accepţi direcţia asta mai „umană”, că suntem aici ca parte a unui mozaic în care depindem cu toţii unii de alţii şi în care cea mai bună expresie a valorii este să îi sprijini, într-un fel sau altul, pe ceilalţi, atunci lucrurile încep chiar să capete sens. Am putea să îi spunem utilitate socială, fără să fim etichetaţi ca nişte visători de stânga.


Aţi avut vreodată senzaţia că anumite lucruri vă ies „din prima”, fără efort? Sau că există anumite activităţi pe care le faceţi aproape cu plăcere? Şi nu glumim aici, nu vorbim despre confortul fizic, ci despre activităţi adevărate. Dacă da, îndreptaţi-vă atenţia către ele: sunt indicii despre misiune. Urmăriţi-le. Recidivaţi, în sensul bun. Evaluaţi rezultatele. Vedeţi unde e rata maximă de succes. Acela este un indiciu „fierbinte”.

În general, cursul vieţii şi lucrurile pe care le facem sunt decise de o sumă de alegeri. Şi, dacă ne uităm la cum evoluează în timp acest traseu, raportat la „misiune”, o să vedem că dansăm un fel de vals curios cu această misune, apropiindu-ne, îndepărtându-ne, dar tinzând, într-un fel, la traseul pe care ea îl reprezintă.  Să dăm un exemplu: el e licean, adoră româna, dar părinţii îl trimit să facă o facultate mai „bazată”. Intră într-o meserie pe care nu o agreează, 0 continuă în virtutea inerţiei. Începe să colaboreze şi scrie la o revistă, apoi i se deschide apetitul, scrie din ce în ce mai mult, publică o primă carte şi devine cunoscut ca autor. Misunea acestui om, clar, este scrisul. Iar viaţa te aduce acolo, indiferent cât ai derapat, dacă ştii să îţi asculţi inima.

Chiar aşa, cel mai bun instrument de evaluare pentru abaterea de la curs e să lăsăm inima să gândească şi să măsoare: sunt acolo unde trebuie? Ce îmi spune inima că trebuie să urmez? Ne-a înţelepenit atât de tare în mândria stupidă a judecăţilor raţionale pe care credem că le facem, superior şi infailibil, încât ne-am îndepărtat de adevărata noastră natură, care ne conectează emoţional, invizibil, cald şi adevărat la tot ceea ne înconjoară. Coborâţi în inimă, ascultaţi-i ritmul timp de câteva minute şi apoi întrebaţi-vă: ce am de făcut în continuare? Şi, dacă în minte este suficientă linişte, veţi auzi vocea aceea mică-mică, de Jiminy Cricket, care spune: înainte, cu curaj şi credinţă.

Reclame

Karma relaţiilor


Aşa nu se mai poate.  Deja mă întîlnesc cu oameni care îmi spun, cu toţii, acelaşi lucru. Sunt captivi într-un tipar. Poate fi un tipar al partenerului „greşit”, sau un tipar al singurătăţii, sau un tipar al iubirii neîmpărtăşite.

Oricare ar fi tiparul, există, vorba ceea, o explicaţie.

Ea se bazează pe teoria reîncarnării, aşa că, dacă nu credeţi în asta, daţi un click pe dreapta tab-ului şi închideţi site-ul acum.

Dacă, însă, credeţi că sufletul poate migra dintr-un tărâm în altul, dintr-un corp în altul, peste spaţiu şi timp, atunci s-ar putea să găsiţi o explicaţie mulţumitoare a lucrurilor care vă nemulţumesc în viaţa particulară.

Primul lucru de care trebuie să ţinem seama este că ne explorăm o faţetă de relaţie în fiecare viaţă. Cel mai adesea, cei cu care aveţi o relaţie de iubire v-au fost părinţi, copii, maeştri, protectori în vieţile anterioare. Femeia de care te-ai îndrăgostit acum ţi-a fost, poate, fiu data trecută :D.

Asta schimbă fundamental felul în care vedem această relaţie, nu? Venim cu un capital de iubire pe care l-am uitat, intrăm în viaţa asta mărşăluind cu bocancii peste sufletele celor cu care ne întâlnim, apoi ne mirăm că nu suntem iubiţi, apreciaţi, ocrotiţi şi înţeleşi. De multe ori, relaţia în care intrăm este o oglindă perfectă a ceea ce am oferit noi până acum- fie în întâlnirile precedente, fie în episoadele pe care le-am trăit în această întrupare.

Dacă am părăsit data trecută, ne putem aştepta să fim părăsiţi.  Dacă am trădat data trecută, ne putem aştepta să fim trădaţi.

Un alt lucru important este că aceste episoade au tendinţa să se repete întocmai. Bărbaţi care îşi aleg acelaşi tip de femeie, doar cu alt chip, în relaţii succesive. Femei prizoniere ale unui model repetitiv de bărbat care, de obicei, nu este cel ideal. Aici, trebuie să înţelegem că lfiecare dintre aceşti oameni prezenţi în viaţa noastră este o lecţie, un prilej de perfecţionare. Dacă nu înţelegem lecţia, o mai primim încă o dată. Şi încă o dată. Şi iar. Şi iar. Până trecem examenul.

Cum poţi înţelege o lecţie? E simplu. Să te uiţi obiectiv la ce se întâmplă. Obiectiv nu înseamnă „celălalt e de vină şi eu nu am greşit cu nimic”. Obiectiv înseamnă să înţelegi care e natura problemei. Ce anume din comportamentul tău o favorizează. Apoi îţi sufleci mânecile şi te apuci să lucrezi la acel comportament.  Iei frumos pila şi îţi şlefuieşti asperităţile, umpli cu iubire toate „găurile”, într-un cuvânt, te dezvolţi. Pot da exemple de oameni cu care am lucrat în felul acesta şi care, după un an, vin şi spun: „mi s-a schimbat viaţa.”, aşa că mai e loc de speranţă 😀

La nivel convenţional, trebuie să fim lucizi când ne îndrăgostim. Sau când intrăm într-o relaţie socială cu cineva. Este acel cineva un cineva care mă apreciază? Care mă face să mă simt o fiinţă specială, deosebită, minunată? Cu care mă simt în largul meu? De la care am ce învăţa? Dacă da, luaţi loc în bancă şi primiţi-vă lecţiile. Dacă nu, nu vă mai plângeţi că tiparele se repetă.

Amintiţi-vă că aceşti oameni ne sunt oglinzi… de aceea, cea mai importantă lecţie este:

Să ne amintim să emitem douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru acele sentimente, senzaţii şi gânduri pe care vrem să le simţim din partea celor care ne înconjoară.

„frecvenţa” înaltă a stărilor emoţionale şi mentale pozitivă va tria, de la sine, partenerii profesionali, sociali şi intimi care nu sunt potriviţi stării noastre de armonie… şi iată cea mai importantă lecţie. Eşti ceea ce gândeşti.

O perspectivă asupra morţii


ImageAm avut o săptămână ciudată, ciudată, presărată cu despărţiri şi întâlniri şi promisiuni de reîntâlnire. Ieri, pe drumul de întoarcere de la un seminar, din inima ţării, m-am oprit la Şinca Veche – un loc magic –  să aprind lumină pentru Maestrul meu de reiki, plecat de aici de foarte puţin timp, şi cu care am petrecut acolo câteva zile de graţie. Am meditat mult la motivele plecării lui şi m-am gândit intens la această fiinţă extraordinară, căreia îi datorez o  (altă) schimbare majoră în viaţă.

Şi, ciudat, l-am simţit feicit, bucuros, ca un copil care are o jucările nouă. Apoi senzaţiile s-au modificat treptat, de la bucurie la o linişte şi o centrare extraordinară, cuvântul Lumină fiind cel care descrie cel mai bine ceea ce simţeam că mi se transmite. Sigur, sunt impresii personale şi nu am niciun motiv obiectiv ca să susţin că asta este ceea ce se întâmplă „cu adevărat”.

Dar e un prilej bun pentru o reflecţie asupra evenimentului de care ne temem şi care ne traumatizează cel mai mult: trecerea dincolo. Eu, personal, cred că dincolo e ceva. Mă bazez pe relatările celor trecuţi prin moartea clinică, şi pe învăţătura tradiţiilor spirituale ale celor pe care deja îi considerăm experţi în alte tărâmuri. Tibetanii, şamanii, hinduşii – toţi vorbesc despre un alt ciclu de existenţă, în afara corpului.  Când omul moare, greutatea corpului scade fix cu 21 de grame. Ceea nu se poate explica prin cantitatea de oxigen expirat la ultima suflare. Se spune că aceasta este greutatea sufletului.

Una peste alta, cred cu tărie că ne continuăm călătoria şi în afara corpului fizic, pe care îl lăsăm, ca pe o haină veche şi inutilă, să redevină alcătuirea de elemente din care a provenit. Iar durerea şi trauma celor care rămân aici, pe Pământ, în corpurile lor de carne, prizonieri ai unui stagiu pe care cel mai adesea nu îl înţeleg, ar trebui reconsiderată, pentru că se datorează, în primul rând, inabilităţii noastre de a ne conecta cu cei „plecaţi” şi după ce se pornesc în Marea Călătorie. 

Nu îi mai simţim aici, deşi ei sunt, într-un fel, în continuare cu noi. Plângem ca nişte copii care şi-au pierdut jucăria preferată. Vă amintiţi de daci, care sărbătoreau Trecerea în loc să o deplângă? „Vom muri şi vom fi liberi”, spuneau ei.  Acest sfârşit de stagiu ar trebui să fie un moment în care cei apropiaţi să îşi aducă aminte ce am făcut bun. Ce urmă pozitivă am lăsat în vieţile altora. Căci despre asta e vorba în această etapă a vieţii în corp: să ne învăţăm lecţia şi să dăruim altora lucrurile pentru care, la rândul nostru, am primit Daruri, cu care am venit în viaţa asta aşa cum un meşter umblă cu o trusă de scule. Mi-aş dori ca, atunci când voi muri, cei pentru care contează asta să se îmbrace de haine în toate culorile curcubeului şi să sărbătorească această trecere plantând ceva sau adoptând un animal fără viitor. Pentru că, în fond, ar trebui să ne bucurăm de depăşirea acestei trepte în marea scară a existenţei. 

Gândiţi-vă la Darurile voastre şi împrăştiaţi-le către toţi cei pe care îi atingeţi în călătoria pe Pământ, pentru că timpul e scurt şi avem, cu toţii, atât de mult de făcut. Dacă aţi muri mâine, care ar fi acel lucru important, foarte important pe care trebuie să îl faceţi azi, când există o ultimă şansă?

Apoi aprindeţi o Lumină pentru toţi cei care vă privesc de dincolo şi trimiteţi-le toată iubirea – e cea mai mare recompensă pe care le-o putem oferi. Dacă avem noroc, îi vom visa sau simţi în noaptea ce urmează.

pălăria mea albastră cu picăţele roşii


Ar trebui să mulţumesc, încă o dată, unei persoane geniale, care se numeşte Penny Kavanagh, şi care, pe vremuri, a fost vicepreşedinte de resurse umane la Connex.

Penny a pariat pe o strategie de HR care presupunea să recrutezi oameni tineri şi să îi formezi, mai degrabă decât să aduni o gaşcă de profesionişti acriţi, din genul acela care le ştiu ei pe toate şi comunică prost din cauza asta.

Sunt unul dintre beneficiarii acelui program, iar unul dintre cursurile care mă ajută, în continuare, enorm este Six Thinking Hats, al lui de Bono, tatăl regândirii gândirii creative în business. Six Thinking Hats e un proces simplu care împarte în bucăţi întâlnire dificile, emoţionale, tensionate, astfel încât să ai şi structură, şi capacitatea de a le organiza fără accidente atomice majore. Nu o să descriu astăzi metoda – pentru asta există cursul – dar subiectul care mi-a lunecat, ca un avion de hârtie, pe masă este facilitarea întâlnirilor.

Am clienţi care mă invită la meetinguri pentru că le facilitez bine, iar uneori le facilitez foarte bine, de aceea m-am gândit la toate acele instanţe când vă aflaţi într-o întâlnire pe care organizatorul a scăpat-o, evident, din mână, şi în care trebuie să îşi asume cineva rolul de mediator…. Rolul celui care conduce întâlnirea este identificat prin „pălăria albastră”. O port cu plăcere, deşi uneori eşti aşa antrenat în discuţie, încât e greu să nu o iei şi să o arunci cât colo.

Citesc Emotionomics, din nou, şi redescopăr lucruri pe care le-am ignorat la lectura precedentă.  Unele ţin de tehnici, dar principalul lucru este cel de fond. Trăim într-o lume a emoţiilor. Pălăria pentru emoţii în setul lui de Bono este cea roşie, care dă drumul supapei cu frustrări, cel mai adesea, şi aduce puţină lumină asupra efectului întregului proces la nivel individual.

şi mă gândesc că, în afara obsesiei pentru proces, pe care un facilitator şi un project manager o trăiesc în fiecare secundă a vieţii lor profesionale, dacă vrei să o scoţi cu bine la capăt trebuie să schimbi de multe ori pălăria albastră cu cea roşie, sau să alegi o variantă intermediară cu picăţele 😀

Să îţi impui timp ca să citeşti toate expresiile faciale şi corporale. Să le decriptezi. Să ignori tot ceea ce se spune, mai ales când ceea ce se spune este politically correct. Pentru că una zice gura şi alta simte inima.

Cred cu îndârjire în consens ca punct bun de plecare al acţiunilor reuşite. Iar consensul, în asemenea întâlniri, nu vine decât dacă ţi-ai stropit bine cu buline roşii pălăria ta albastră.

Încercaţi. Cereţi permisiunea să recapitulaţi, să clarificaţi, să întrebaţi. O veţi primi, şi cu ea vin şi redresările de proces, chiar dacă nu sunteţi conducătorul oficial al discuţiei. Ceilalţi nu îşi vor da neapărat seama ce anume a făcut ca întâlnirea aceasta să fie mai uşoară… cert este că veţi ajunge cu mult mai multă uşurinţă la rezultatele pe care, de fapt, toată lumea le aşteaptă, doar că fiecare cu proiectul lui de cale pentru a atinge aceste rezultate.

gândesc cu inima


Uneori, ai senzaţia că tot Universul s-a oprit. Că nimic nu mai respiră. Că bobul de rouă rămâne lipit de frunza pe care s-a condensat. Că totul în viaţa ta a căpătat viteză zero şi, orice ai face, eşti ca o buburuză căzută într-un iaz, care se zbate pe loc, ameninţată de înecul iminent.

Şi totul conspiră la starea de entropie zero: cade internetul, telefonul şade, mut, de parcă s-a zidit un perete de sticlă între tine şi lume, gândurile şi creativitatea se prăbuşesc la zero Kelvin, în nemişcare, şi timpul devine, şi el, vâscos şi lipicios, ca un caramel bine legat.

 

Instinctul (sau, mai bine zis, dresajul) te împinge să forţezi. Să apeşi tare, tare, pe porţile ferecate ale posibilităţilor, să îţi juleşti coatele şi genunchii în uşile astea grele.

Dar nu.

Nici aici nu merge, de fapt, cu acţiune şi reacţiune.

Primul lucru de făcut e să punem căluş minţii. Nu pentru totdeauna, ci doar pentru câteva ore, ca să se poată auzi acea voce mititică a intuiţiei, care revine în plin blocaj cu un flux  din ce în ce mai mare de inspiraţie.


Pluteşti pe acest val, care se ridică. La început, e nespectaculos. Dar dacă îl asculţi şi ieşi din orice activitate raţională, vezi cum coama valului se curbează, prinde viteză şi în final călăreşti un „berbec” cu creastă de spumă, care te saltă mult, mult peste blocajul iniţial.

Cum se face, practic, lucrul ăsta, care pare atât de împotriva tuturor procedurilor pe care am fost învăţaţi să le aplicăm?

Simplu.

Mai întâi, te alimentezi cu energie. În orice fel ştii tu. De la o cafea până la a privi ierburile şi frunzele mişcate de vânt şi a-ţi închipui că acea forţă intră şi se stochează în tine cu fiecare inspiraţie.


Apoi începi să creezi mental situaţiile. Le vezi în derularea normală, nu în faza curentă, înţepenită. Aproape că le poţi atinge. Poţi vedea situaţii similare cu ceea ce vrei să porneşti sau să deblochezi. Şi poţi trimite o binecuvântare tăcută. Subconştientul tău a ieşit din blocaj şi acum creează. Dă-i putere spunându-i, cu cuvinte, ce vrei să facă. Exprimă verbal viziunea pe care o ai. Elibereaz-o în lumea asta 3D, ca să cutreiere, să îşi adune potenţialul din energiile tale şi cele de aiurea, şi să îţi apară în faţa ochilor.

E timpul să te întorci în realizare. Să faci ceva care seamănă cu începutul realităţii pe care o re-croieşti, pe care o re-setezi. Ceva concret. Dacă  ai pierdut legătura cu cineva, scrie un email pe care o să i-l trimiţi curând. Restabileşte legătura. Dacă te-ai poticnit în lipsa de resurse, cheltuieşte ceva. Şi tot aşa.Poţi consolida starea de încredere în această nouă realitate cu ceva creat, desenat, construit, produs de tine.

Apoi mergi şi culcă-te în mare pace, căci Universul conspiră să facă ceea ce tu ai proiectat. Mie, azi, mi-au fost suficiente douăsprezece ore de la intenţie până la rezultat. Uşile ferecate s-au deschis. Păşesc în filmul pe care l-am conceput azi, cu instrumentele pe care le aveam la îndemână: câteva cristale, un pic de vis, încredere şi credinţă, plus disciplina obligatorie a mutării în stare de gândire pozitivă. Am lăsat inima să ia deciziile şi i-am pus amortizor minţii.

Încerci?

pe sârmă


De ceva vreme încoace „munca” mea se împarte în două jumătăţi clare: cea de business, cu cifre şi termene şi planuri şi urmărire şi analiză,  şi partea cealaltă, în care lucrez cu oameni şi cu proiecte de creaţie. Imagine, intuiţie, sentimente, gânduri, comportamente, conectare. Schizofrenie totală, nu?

Nu.

Pentru că avem un creier făcut să funcţioneze ca o autostradă cu două sensuri şi multe, multe, multe benzi.

Ieri, cantonată într-o producţie de document de strategie, scriam, scriam, scriam şi la un moment jumătatea cealaltă a creierului mă trăgea de mânecă, strigându-şi dreptul la existenţă.  Sigur, eu sunt de „dreapta”, în sensul că activităţile mele favorite sunt cele care ţin de creaţie, de intuiţie, de sentimente. Supradozele de analiză şi de gândire raţională mă dau peste cap. Şi atunci am „spart” cursa de douăsprezece ore în bucăţi. un pic de scris. Un pic de pauză. Iar un pic de scris.

Şi aşa, Yin-ul şi Yang-ul din creierul meu au găsit o metodă de convieţui într-un fel de armonie, ca un sandvici din care, fireşte, îţi place mai mult miezul decât pâinea înconjurătoare 😀

Lăsând la o parte gluma, ador vizualul de la Mercedes referitor la cele două emisfere. Publicitari buni, ce mai, dar, lăsând la o parte imaginea ademenitoare, ei au un produs care cheamă atât inteligenţa german-carteziană, cât şi plăcerea şi bucuria senzorială de emisferă dreaptă. Marketingul senzorial a explodat în ultimii ani: nu mai vezi marcă serioasă de îmbrăcăminte care să nu aibă muzică în magazine. Cercetarea arată că muzica măreşte cu 20 – 40%, în medie, coşul de cumpărături.

Aşa că acum, cuibărită în draga mea emisferă dreaptă, emit o judecată referitoare la tricoul pe care îl port. E un Tom Tailors, dar nu asta e important. E albastru, şi ultima dată când l-am îmbrăcat, am dansat, în Amazon, cu acest tricou până l-am transpirat leoarcă. Şi acum, îmbrăcându-l, retrăiesc bucuria de atunci. Probabil că această amintire va sta ataşată de tricoul cel albastru până când îl voi zdrenţui. E albastrul meu, acela regal, intens, victorios, curat şi penetrant.

Bonus pentru cei care au avut răbdare să parcurgă încolăceala de gânduri de mai sus, o listă (ne-exhaustivă, dar bunicică) pentru a identifica spre ce parte de creier tinde fiecare… Bifaţi din listă ce vă caracterizează cel mai bine, şi apoi evaluaţi câte comportamente aveţi „pe partea stângă” a creierului şi câte „de dreapta”.  Sigur, lucrurile astea au un scop: după ce identificaţi tipul predominant, gândiţi-vă la ce mediu profesional aveţi, zi de zi. Cât e de compatibil cu tipul de abordare conform emisferei dominante. Poate vă vin idei de îmbunătăţire… sau de schimbare 😀