O masă bună începe cu desertul

Au trecut trei săptămâni de la întoarcerea din Peru. După toate regulile, o bună perioadă de digestie. De aceea, vă invitla șiragul de povești despre ce ni s-a întâmplat acolo, începând, ca în Ayurveda, cu Dulcele, ca să deschid apetitul. În fotografie este ceea ce se vedea din avion, la decolarea din București. Un fel de curcubeu extins pe toată înălțimea spațiului în care urcam. Care a fost dublat, la ieșrea din junglă și mai apoi, din Valea Sacră, ca un fel de validare a unui acces ocult în structura Luminii însăși, un semn că s-a făcut ceea ce era de făcut.

Amazonul este un spațiu magic, în care tot ceea ce sădești crește. Că e încredere, că e aspirație, că e frică sau negativitate – toate încolțesc și scot capul parcă pentru a-ți arăta că singurele tale responsabilități – prezența și acțiunea conștientă – sunt esențiale pentru a croi o experiență așa cum o vrei… sau cum nu. Uneori, avem nevoie de cineva care să ne arate încotro întoarcem ”the blind eye” – ochiul care nu vede, ca să ne văicărim, mai apoi, că nu merge, că nu putem, că n-avem.

Am ales, deci, să încep cu sfârșitul, cu un fel de digest al întregii experiențe. Fiecare călătorie mă uimește, pentru că e altfel. Poate că detaliile fizice sunt asemănătoare, deși ai și acolo surprize… dar experiența este complet diferită, pentru ochiul care privește, urechea care ascultă și mintea care știe să stea liniștită.

Elementul esențial, care dă curs, ca o coloană vertebrală, experienței este (pentru mine) contactul cu șamanii. Învăț de la oamenii ăștia, care au școala supraviețurii și a conectării, un soi de înțelepciune care trece de ceremonie și intră în interacțiune cu lumea.

Așadar, cele mai importante lucruri pe care le-am învățat sau mi le-am reamintit de la ei, maștri în arta de a fi, de data asta, sunt următoarele:

  1. Atenția. Îi vezi că privesc în gol, dar privesc dincolo de evidență, contemplă activ, conectându-se cu aspectele subtile ale lucrurilor pe care par să le contemple. Aici, Juni, maestru al plantelor, este într-o conectare directă cu ceea ce pare un copac, dar este un loc care a fost investit cu energia a mii de rugăciuni și ofrande (găsești acolo fructe, lumânări, frunze de coca, bilețele, tot ceea eiconsideră sacru și meritoriu). În jurul copacului se simte ceva special. Cei bolnavi intră, uneori, în stări de amețeală și greață, sau dureri de cap, de parcă toată neregula s-ar îmbulzi către o ieșire misterioasă, pe care doar șamanii o cunosc și o pot deschide.
  2. Blândețea. Nu o să auzi niciodată spunându-se lucrui negative. Ei comentează puțin și co diplomație de nedescris, față de care noi părem niște sălbatici din epoca preistorică. Deși îți îndreaptă, discret, atenția spre aspectul pe care l-au remarcat, e nevoie și de atenția plus intenția ta, ca să poți înțelege că aluzia fină este despre ceva prioritar, care necesită adresare aici și acum.
  3. Conectarea. Dincolo de disciplina pe care o au, de a fi atenți la acel și numai acel lucru care este în focus într-un anumit moment, ei trăiesc într-o stare naturală de interconectare, despre care am auzit în mai multe tradiții spirituale, dar pe care ți-o demonstrează pe viu. Asta le-a și permis să știe când să nu meargă în junglă, căci corelează prezența animalelor cu vremea, sau când să nu plece cu barca, spunând că vine ploaia (cerul albastru, fără pată) sau să decidă, privind la grup, o măsură de rigoare alimentară. Ei mi-au povestit despre aceste legături, pe care le țin în setul de informații de bază pentru un șaman, cu mult înainte ca știința occidentală să descopere că, de fapt, copacii comunică, iar metafora Eywa din Avatar arată că și alții au înțeles această învățătură a interconectării. Noi, în civilizația de tip occidental, am redus această comunicare la derizoriu, stăm cu orele pe telefoanele inteligente și proiectăm despre noi imagini ale unei realități pe care mai degrabă o dorim decât o trăim.
  4. Tradiția ca axă a creșterii în viață: lucrul x se face în felul y. Asta a permis conservarea învățăturii și perpetuarea ei în vremuri de restriște. Unul dintre proiectele pe care Juni le enunța în 2012, când l-am întâlnit, este să poată aduna triburile de pe o rază mai mare…. să își adune costumele, cântecele, penele și amintirea colectivă. Anul ăsta a acceptat să transfere informație către câțiva membri ai grupului, pe care îi chema la învățătură cam o dată la două-trei zile. Am fost uimită să constat cu câtă rigoare le preda tehnicile, astfel încât i-am recunoscut procedurile în ceea ce făceau ucenicii.
  5. Respectul, manifestat în felul lor, nu al nostru. Respectul față de tot ce e viu – care nu exclude posibilitatea să mănânci peștii, maimuțele, broasca țestoasă și capibara, dacă le-ai prins… Ei trăiesc într-un fel integrat cu tot ceea ce îi înconjoară. Asta înseamnă că nu e neapărat conștient. Că aruncă plastic la gunoi. Că mănâncă ce pot prinde. Dar o fac cu un fel de bucurie și recunoștință care te împiedică să îi mai judeci.
  6. Sunt blânzi unii cu alții, nu i-am auzit niciodată strigând, cu foarte puține excepții, care presupuneau situații de tipul ”acum”, ”urgent”.
  7. Familia este importantă. Au grijă unii de alții într-un fel care, prin comparație, ne poate califica drept absenți.
  8. Bucuria cu care plonjează în orice motiv mărunt: că e o bere pe care au primit-o cadou… că e o hăinuță pentru un copil… sau un sfat și o pilulă pentru cei bolnavi (asistența medicală e cvasi-inexistentă, iar anul ăsta medicul din grup a văzut o grămadă de afecțiuni de plămâni, care nu trec cu remedii tradiționale) sau, în fine, plăcerea cu care dansau cu noi sau ne ascultau cântând, ne priveau gătind ori făcând terapii: iată o știință a fericirii pe care noi am înțepenit-o între nemulțumirile continue și centrarea pe valorile materiale. Bucuria care doboară ceea ce e rău, trist, insuficient…
  9. Mă opresc aici, pentru că lista ar putea continua, la ultimul și cel mai important atribut vizibil în comportamentul lor: iubirea. Să te trezești de dimineață, să te duci să îți faci un ceai și să îți iei una dintre bananele mici, dulci, crescute în copac și nu pe vapor, iar fiecare Shipibo pe care îl întâlnești pe drum te salută și te strânge în brațe ca și cum ai fi un membru al familiei: iată o practică grozavă. Când cineva nu se simte bine, sunt cel puțin 3-4 oameni gata să ajute. I-am văzut transportând în junglă, cu un hamac pus pe un copăcel, pe cei care nu puteau merge. Ai nevoie de buruiana x pentru un ceai sau o saună? Se face. Acum.

Acum e timpul pentru noi toți. O schimbare sau măcare o reflecție. Acum.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s