Nopti de Sanziene

au inceput noptile nebune, de dupa maci si tei, noptile in care explodeaza maciuliile mov ale ciulinilor, si mercurul din termometre, in care norii iau luna la goana si te trezesti, cu pupilele cat irisul, la trei dimineata, asteptand sa vezi cerurile deschise si hora ielelor la marginea padurii de langa campul din fata ferestrei.

au scris altii, mai destepti decat mine, dar nu pot decat sa constat ca, pe masura ce crestem la minte si la suflet, se deschid porti nestiute, care duc, toate, in acelasi loc. E o vibratie aproape palpabila, pe care o simti zumzaind in cele mai profunde inlauntruri ale tale, un bondar cosmic, auriu, care tipa noaptea a soare si a vraja, alunga somnul si cheama imaginatia sa incalece pe calul alb, cu coame zburand fuior pe langa el, si sa tasneasca adanc, inalt, in intunericul cu stele.

imi amintesc de o excursie, demult, parca in alta viata, cand incercam sa demonstram Lumea Veche lumii noi. soarta e jucausa si, la volanul unui aro din alt veac, urcand prin exploatarile forestiere ale Maramuresului ca sa culturalizam cel mai maretz popor din lume, statea un student la teologie. Aceleasi nopti fierbinti, transmutate in inclestarile ideologice si filosofice de la trei dimineata, imi amintesc ca studia la greco-catolici…

Ne-am mai scris cateva luni dupa aceea, dar farmecul Sanzienelor disparuse, iar logodnica devenise (absolut stupid si inutil) nervoasa in legatura cu nivelul corespondentei. Nu asta voiam sa spun, ci faptul ca exista o scanteioara acolo, in miezul de noapte, care licareste si te indeamna, zglobie, sa iesi din patratul mare, cenusiu, cu laturi drepte in care iti traiesti liniar viata si care te re-inventeaza – vai – pentru doar cateva nopti magice pe an.

Sau marea fosforescenta si facliile si rasariturile perfecte, cand nimeni nu spunea nimic, taceri lungi si semnificative, iar ochii tuturor stateau pe linia orizontului, nu asteptand soarele, ci regretand ca s-a stins inca o noapte. Nisipul rece si facliile pe duca.
Exista momente perfecte in care tu, ca fiinta umana solitara, iti gasesti implinirea in ceva care transcende, transmuta, completeaza si finalizeaza. Ca apoi, cu ochii arsi de oboseala, sa o iei de la capat si sa astepti noaptea de Sanziene sa iti momeasca din nou fantasmele si sa te invite la hora zanelor. Imbratisand ceva care nu exista, pierzandu-te in cineva infinit si intorcandu-te, iar si iar, la ceea ce, de fapt, esti si uitasesi de anul trecut pana acum.

cu atat mai paradoxal pare ce face Eliade, care toarna toata erotica in noptile astea si te taraste intr-un maelstrom din care nu ai nicio optiune de scapare. Dar, la fel de paradoxal, asta nu te duce inapoi la robia carnii, e altceva.
e denigrator sa incerci sa vorbesti despre asta. mai bine tac si ma scufund, la loc, in noaptea asta dulce si profunda, si las ecourile de gand sa fuga pana departe si sa se intoarca.