Cele mai reuşite călătorii sunt cele trăsnite, care încep ca urmare a unei frânturi de gând, la graniţa dintre vis, amintire şi presimţire. Aşa am ajuns să ne urcăm într-o maşină pe a cărei plăcuţă de înmatriculare scrie VIS, şi să pornim, cu o inspiraţie nu foarte genială şi printr-o aglomeraţie infernală, spre sud, pe centura Bucureştilor.
Drumul e lung, lung, mergem până la Atena, din două bucăţi, şi ca să ne ajute am primit şi un gps împrumut. O cutie vişinie, cu o voce masculină, un soft nu prea prietenos (ne-a trebuit ceva până să îl dibuim, nu găseam Grecia şi Bulgaria…. de fapt, cel mai complicat a fost să îmi dau seama cum se face scroll :). Ghiţă, căci aşa a fost botezat temporar, datorită timbrului testosteronic, avea să aducă sarea şi piperul în călătoria asta SF. O primă oprire bulgărească, la un Shell, pentru un pateu şi un iaurt, se dovedeşte o inspiraţie total nefericită; câteva ore mai târziu, rău, rău, rău. Dacă vedeţi o staţie Shell străjuită de berze, pitici şi alte monstruozităţi de ghips, ocoliţi-o. După experienţa cu pricina, am învăţat că de bază e OMV-ul în Bulgaria… mâncare proaspătă şi ceştile acelea mari, frumoase, cu ceai bun, bun.
Trecem prin vânt, nori, ploaie, petrecem un timp bun, de reflecţie, pe ruta de ocolire a Sofiei (vai, vai, ce clonă perfectă a centurii bucureştene). Drumul e un chin, nimic mai groaznic decât să faci o mega indigestie şi să o legeni pe serpentine. Sunt cu dinţii încleştaţi, respir, respir, respir. A. mă întreabă de la volan dacă mi-e bine. Da, mă încăpăţânez. Mi-e bine. O să îmi fie din ce în ce mai bine. Ştiu că drumurile „mari” au obstacole de genul ăsta, aşa că decretez că sacrificiul acesta mic este preţul plătit pentru miracolele care urmează… Şi chiar asta s-a şi întâmplat.
Bulgaria, după ce treci de Pleven, este un film de călătorie minunat. Chiar cu porţiunile de drum închise şi cu toate ocolirile, munţii şi apusul sunt o minune. Camioanele par să ştie lecţia deturnărilor şi funcţionează ca nişte elefanţi înţelepţi, arătându-ne drumul, spre frustrarea lui Ghiţă, care continuă să ne dea indicaţii despre drumul cel mai scurt şi cel mai închis.
Trecem graniţa pe întuneric, şi Grecia ne întâmpină cu autostradă. Yupiiii! drumul spre Thessaloniki, în ciuda oboselii şi a pre-convalescenţei, curge, curge, şi ne lăsăm pe dreapta, spre Katerini, ca să înnoptăm. Pe întuneric nu vezi mai nimic. Ajungem pe orbeşte, după intuiţie (hai înainte, hai la stânga, hai la dreapta…) la două hoteluri pe plajă şi îl alegem pe cel din dreapta. Aveam să aflăm că şi asta a fost o alegere inspirată.
Drumul infinit se termină. Parcăm lângă corpul principal de clădire, după bungalowuri, primim ultima cameră liberă, nici prin gând nu îmi trece să mă tocmesc, suntem prea obosite, camera e curată, iar balconul dă spre o boltă de viţă plină de struguri gustoşi (A. s-a aplecat, periculos, peste balustradă ca să culeagă bobiţele verde deschis, parfumate şi dulci).
Una în duş, cealaltă în aerul liniştit al nopţii, mirosind a sud şi a mare, şi de alături se aude o voce feminină: Sunteţi români????
Ei bine. Singura româncă din hotel stă lângă noi. Şi, cu toată oboseala, ne aşternem la o palavră despre loc, ce e împrejur, ce e de văzut, cât de aproape e Olimpul… Cu prosoapele în cap şi cu cămăşuţele de noapte, trei femei povestesc, în limba română, pe malul unei Egee mari şi sărate şi tăcute.
Suntem în Grecia, pe dreapta, şi tare e bine.
Pisicka's Book of Life 