Portalul lui Apollo

În Oraşul de Sus

Datoria rămasă neîmplinită aseară ne mână către Acropolis. Potecile line, mulţimea de toate naţiile şi toate limbile care curge prin filtrul profitabil al casei de bilete şi ascensiunea prin poarta cu teatrul antic ne deschid calea către lumina înţelepciunii, bine ferecată aici, pe culmea ateniană de la capătul drumurilor parcurse milenii întregi de procesiunile sacre.  Deşi frizele stau, furate, prin alte ţări eropene, nimic nu poate răpi seninătatea şi forţa nevăzută a acestui loc. Declaraţia de putere făcută de marele templu, şi apoi centrul secret, de unde emană energie şi cunoaştere,

IMG_0724

Erechteionul, Cenuşăreasa locului, cu frumuseţea sa secretă şi cele şase, şase, şase statui. Şase. Trei şi cu trei. Trinitatea în aspectul feminin, trinitatea în aspectul masculin. Fuziunea completă a polarităţii, cu toate laturile ei: potenţialul, creaţia, distrugerea. E atâta cunoaştere, şi înţelepciune, şi lumină ascunsă aici, în pietrele vechi care cântă pentru cine are urechi de auzit…

Dincolo de lucrurile evidente şi de explicaţiile ghizilor de toate limbile Pământului, care abundă în fapte şi cifre fără niciun fel de înţeles final, e Lumina. În Oraşul de Sus ajung cei aleşi, şi meritul este cu atât mai mare cu cât ştiu să absoarbă ceea se se transmite şi se petrece aici.

IMG_0739Coborâm prin spate, după ce am dat roată marilor construcţii şi ne-am alimentat cu cocktailul de putere pe care îl administrează. Oamenii care vin aici cu miile în fiecare zi trebuie că simt ceva, e acel ceva care te aduce aici de la mii de kilometri distanţă, ca un punct obligatoriu de trecere în drumul tău prin Viaţă. Căutând drumul sacru, acela pe care mi-l amintesc dintr-un alt timp, fără poluare şi zgomot, şi mi-l amintesc urcând, nu coborând, ajungem pe lângă semnul leilor bătrâni şi înţelepţi, moştenire a zestrei noastre stelare, pe o potecă pe care întâlnim doar grădinari şi arheologi.paznicii În spate, sub marea stâncă de susţinere a Erechteionului, trei, iar trei peşteri. Noi suntem trei. După ce am avut repetat ideea de patru, iată-ne, trei, o familie de peste vieţi, cercetând ceea ce e ascuns aici, sub straturile succesive de civilizaţie . Marcate cu plăcuţe modeste, peşterile arată urme de construcţii care se sprijineau pe amplele spaţii interioare, dintr-un alt ev, mult mai vechi decât cel al coloanelor de sus, dar aparţinând aceleiaşi energii luminoase, profunde, care face să tremure contururile pietrelor în soarele sclipitor de dimineaţă.

în stratul următor

E, fără îndoială, un loc care medită să te aşezi şi să meditezi. Întregul voiaj capătă sens, punctele se unesc şi devin un desen foarte clar, legată de intuiţia difuză a lui I. despre portalurile lui Apollo. Atena a fost aliata lui. Soră şi aliat. În frăţii care sunt descrise banal, în cronici întrupate, dar care păstrează în spatele poveştilor misterul energiilor înalte, scalate succesiv, până în insectarul dimensiunii fizice, cu care Creatorii au modelat matricea de carne ce va să conţină Spiritul. .

peşterile străvechi, cu urme de locuire Un coborâş abrupt ne duce înapoi, pe drumul sacru. Au apărut multe garduri, e mult mai greu să ţii calea procesiunii de altădată, dar biletele cumpărate sus ne dau acces liber mai jos, către templul lui Hefaistos – de ce tocmai el? de e aici? de ce inginerul şef al zeilor? – şi spre noi amintiri din trecuturi care nu au altă legătură cu acum decât conştiinţa noastră neîntreruptă. REgii locului, agora, viaţa de atunci, şi câmpurile răspândite de construcţiile suple, sprijinite pe coloane. Drumul ne scoate fix înapoi, în străduţa ce conduce la hotel, în faţă la Moma, ofertă pe care nu o putem refuza, aşa că ne aşezăm la o repetare de salate, încununată de data asta cu o prăjitură grecească tipică, de portocale, care ne trimite până în rai pe pârtie de îngheţată de vanilie. Locul ăsta e o binecuvântare. Şi coborâţi încet, în lume, decidem să ne luăm catrafusele şi să o pornim spre Delphi.

Parnasul, capul-compas al călătoriei noastre. Pornirea e un coşmar, cei doi bărbaţi – unul real şi unul digital – sunt în controversă şi între timp mai căutăm şi un loc să ne reparăm aerul condiţionat. E vineri. Grecul nu prea lucrează. Eh. Mergem în munţi, ar trebui să fie răcoare acolo. După ce nu l-am ascultat pe Ghiţă şi în loc să o luăm spre vest am pornit spre nord, intrând pe autostradă, cu sfadă şi ciondăneală asupra traseului optim (evident, nu era optim, dar era autostradă), , ne oprim la o cafea să domolim nervii.

E ciudat, deşi suntem într-o stare onctuoasă, asta nu înseamnă că nu putem avea opinii diferite. locurile parcă răspund stărilorEnergia e mare şi, bag sama, influentă, aşa că mă apuc să lucrez puţin pe compactare şi conţinere, ca să nu mai tulburăm şoferiţa. Cotim la stânga şi intrăm pe drum de poveste, printre dealuri care cresc din ce în ce mai mari, până ajungem la serpentine. A., obsedată de peşteri în voiajul ăsta, găseşte o ruină de turn care păzeşte o peşteră cu acoperişul prăbuşit. Senzaţia de energie grea, stagnantă, a locurilor blestemate e amplificată de urmele negre, ca de păcură, de parcă aici ar fi ars focurile iadului. O binecuvântare, o lumânare, pornim mai departe.  Ghiţă şi harta au opinii identice de data asta, şi plutim lin, în sus, până la un loc minunat,

sus, Portalul.

O terasă micuţă, cuibărită în serpentină, lângă drum, cu copaci bătrâni, fântâniţă şi capcane de viespi făcute din sticle de suc găurite, aşteaptă liniştită să te opreşti la un suc, o cafea… orice… La faţa locului se găsesc o doamnă care operează, probabil, bucătăria şi un chelner-recepţioner-băiat bun la toate care arată ca un călugăr ce tocmai şi-a scos rasa. Barba, codiţa, senzaţia aceea de linişte şi echilibru. Stăm la un suc (aici, când ceri limonadă, capeţi ceva îmbuteliat, cu aspect de Kinley, gust de Sprite şi o tonă de zahăr), o bere, un ceai, poveşti. În sus e un drum care duce la pârtiile de ski, dacă vrei să urci muntele, e o opţiune.

pe malul mării CorintuluiParnasul vibrează amplu, profund, copleşitor. Sărim în maşină, vom petrece noaptea aici, şi plecăm să găsim hotelul pe care l-am rezervat prin TripAdvisor. Genial. Se cheamă Fedriades, managerul a lucrat la Ramada şi pe el se vede trainingul de hotel mare. Camerele dau spre Golful Corintic, promisiune îndepărtată a unei mări captive, şi pe măsură ce se lasă seara simţi din ce în ce mai puternic farmecul locului. Delphi ţi se infiltrează în minte, pătrunde în corp, e ca o licoare magică, făcându-şi treptat efectul. Suntem cu toţii high într-un fel de nedescris, plecăm pe străduţele înguste şi ne pică ochii pe medalioane cu un simbol straniu, pe care îl cunosc de când lumea. Sunt două litere epsilon, puse spate în spate, care alcătuiesc, în acelaşi timp, o cruce şi o formă uşor curbate a unei stele cu opt colţuri.

The Syrius connection. Teoria lui I. cu portalul de descindere pe Pământ începe să capete substanţă. Simbolul,  se spune, era de găsit deasupra stâncii sacre a Pythiei. Cunoaşterea cea veche curge. REcunosc şi aleg simbolul dintr-o grămadă de pandantive de argint din vitrina unui bijutier. Doamna ştie, mă priveşte lung şi mă întreabă de l-am ales. Îi spun, pe pilot automat, că îl ştiu şi pentru el am venit.  Magazinul închide obloanele în urma noastră şi mă simt de parcă suntem într-un fel de falie spaţio-temporală, ca o benzinărie galactică la care am venit să ne facem plinul.  Apoi mai găsim, la alt magazinaş, încă un medalion… şi încă unul… şi lanţurile de care aveam nevoie ca să putem purta simbolul întâlnirii iminente cu ceea ce ne-a atras aici.

ale felinelorÎncă năuci, ne oprim la unul dintre restaurantele prea mari şi prea goale, care reflectă masele de turişti ce poposesc aici în sezon. O pisică apare de niciunde, vine ţintă la tigrul nostru, urmează o repriză de tandreţuri fără seamăn şi o trataţie cu singurul lucru pe care l-ar fi mâncat de pe masa noastră vegetariană: nişte unt. Noi ne bucurăm de bunătăţile greceşti, iar pisica dispare în noaptea din care a ţâşnit. În jurul nostru, noaptea ţese magie, e densă şi aproape materială, aşa că plecăm înapoi, spre camerele de hotel, ca să ne pregătim pentru ceva special. în întâmpinarea Luminii de la Delphi

Deşi suntem obişnuiţi să adormim târziu, să povestim, să ne învelim în culcuş cu aripile nopţii înainte de a porni în călătoriile astrale, de data asta se întâmplă ceva foarte ciudat. Doar ce am deschis spaţiul şi suntem aspiraţi brusc în cea mai nebună paradă de vise, învăţături şi mistere pe care am trăit-o până atunci.  O călătorie fără seamăn, în care simt fuziunea polarităţii, înţeleg de ce acei doi epsiloni, şi ştiu că, alături, A. îşi trăieşte propria ei întâlnire cu cel de-al patrulea. Al patrulea în expediţia asta . Suntem patru în Lumină. Iar altarul şi portalul rămân deschise pentru noi, cel puţin până mâine.  La gât, medalioanele vibrează, culegând din corpuri tot ceea ce nu ne mai trebuie şi descotorosindu-se de semnături vechi, reprogramând, armonizând şi aliniind. Alchimia a început, şi ne-am aruncat în ea cu seninătate, neştiind ce va fi, dar înţelegând că singurul drum e înainte.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s