În vizită la Dr. Elf

În interiorul plasei sunt trei ţânţari ghiftuiţi. Mâinile şi picioarele mele sunt ciuruite. „Bite management” e o glumă. Dau cu disperare cu lavandă, care e cea mai eficientă, cu soluţii alcoolice, apă şi tot mă scarpin ca un câine râios.

Dorm din ce în ce miai bine, azi m-am trezit cu foarte puţin înaintea clopoţelului care anunţă adunarea pentru ceremoniile de ora şase de la templu. Corpul se transformă şi el, mă dezumflu văzând cu ochii. Muşcăturile de ţânţar devin un preţ acceptabil pentru cura de slăbire 😀

Trăim într-un loc unde visul şi viaţa se împletesc. Invocaţiile de dimineaţă coboară Iubirea, Lumina, Pacea, Voia, Puterea şi Forţa divină în cercul mic din clădirea de lemn. Demonii sunt puternici şi se fac simţit. Flacăra Roz împachetează totul în amor. Lumina estului arată calea. Shinki  creşte coeficientul personal de lumină. În pădure trăieşte un elf, despre care se spune că ar fi doctor şi păzeşte această parte a junglei. Vom merge să vizităm acest elf… Doamne, am înnebunit de tot? Ca să fim primiţi, trebuie să ducem ofrande.

În curte, oamenii adună frunzele căzute peste noapte şi tund iarba cu maceta. precizia cu care aceşti băieţi foarte musculoşi şi aspectuoşi, în ciuda înălţimii reduse, manevrează lamele tăioase bate orice cosaş experimentat.

La Dr. Elf plecăm cu cizme, două perechi de şosete ca să nu facem băşici de la cizmă, rucsaci, apă de băut şi aparate de fotografiat.. Prima parte a călătoriei se întâmplă pe apă: o jumătate de oră cu barca în amonte. Cealaltă barcă este cu Funi, în iquitos. Apoi trecem într-o barcă mai mică, şi cu ea ajungem în două ture pe malul de unde avem de mers o jumătate de oră prin pădure. Barca mică e chiar mică, scobită într-un trunchi de copac, muchia pluteşte la doar câţiva centimetri de luciul apei, pe care aleargă gândacii aceia simpatici care ştiu să profite de tensiunea superficială. Vâsla e în formă de frunză şi înaintăm printr-un culoar minunat, în care trebuie să dăm la o parte plantele cu mâna pentru a putea luneca înainte încă un metru.  După ce ne lasă, bărcuţa face cale întoarsă la malul cu flori galbene pentru a prelua cealaltă jumătate de echipă. Îi aşteptăm sus, într-un luminiş cu iarbă înaltă unde plantele parcă luminează, atât sunt de frumoase.

Cu noi, doi băieţi cu macete şi unul cu puşcă. Nu zic nimic de siguranţa plimbării… Traseul e de o frumuseţe sălbatică şi copleşitoare şi caldă şi uimitoare. Peste tot, fructe uriaşe şi frunze uriaşe, care putrezesc. Zeci de insecte şi fluturi coloraţi. Flori nemaivăzute. Suntem în ţara de la capătul curcubeului.

Totul creşte, se coace, cade şi se dizolvă în pământul gras al junglei cu o viteză fantastică. Parcă natura ar avea un ciclu accelerat. Uităm de pericole, de mercenarii împotriva cărora suntem înarmaţi cu o puşcă şi două macete (bine, şi briceagul meu ) şi navigăm prin ceva mai puţin noroi decât ne aşteptam după ploaia torenţială de ieri.  Azi cerul e doar parţial acoperit, iar bucăţile vizibile de cer sunt incredibil de albastre.

Ajungem la un copac uriaş, ciudat, cu rădăcini uriaşe, lamelare, şi în faţă cu un fel de totem din pământ, pe care cineva a lăsat ofranda – două frunze de coca. Punem şi noi beţişoarele, pietrele, celelalte „cadouri şi invocăm elful. Ceva ciudat se întâmplă la un moment dat, după ce toţi şi-au făcut fotografii şi au cântat şi au bântuit pe acolo. Am rămas cu Zâna, aşa i se spune blondei eterice, hipnotizate, amândouă, de copac. Un fel de val transparent, străveziu, care îmi pătrunde în corp şi în minte instantaneu şi, brusc, această energie fără formă şi culoare mă cuprinde şi mă ridică instantaneu. Elful există, eu sunt high.

Lângă copac, un portal vegetal dintr-un arbore perfect curbat deschide canaturile violet, străjuite de gardieni de culoarea lavandei, către o lume cu lumină interioară verde-smarald.

Încep să apară semnele:  păsări colibri, un brotăcel minuscul, maro, fluturele morpho uriaş, albastru electric. Jungla miroase a verde şi a pământ ud şi a ciuperci. Sunt cu sutele. Locul lui dr. Elf, păzitorul acestei uriaşe întinderi de pădure în care creşte saracura, e sacru Plecăm de la arborele lui, salutat cu lovituri de bâtă la sosire şi cu sfială la plecare, înapoi spre barcă. Drumul trece prin alt sătuc, întâlnim un localnic cu un mare sac în spate, purtat cum poartă femeile nepaleze greutăţile – cu bretea pe frunte – şi contemplăm acest pueblo sărac, mult mai sărac decât cel care a avut norocul finanţării prin cele trei expediţii Avatar.  Cele 20 de familii se îndepărtează şi sunt înghiţite de junglă pe măsură ce barca pluteşte din nou, spre casă, sub ploaia subţire de vară din Amazon. De fapt, aici e toamnă.

Barca trage lângă podişca pe care trupa shipibo a construit-o pentru noi.  Dăm fuga şi luăm costumele de baie – avem douăzeci de minute până la masă, tocmai bine pentru o despăduchere post-junglă, cu şamponul la râu.

La prânz, omletă cu roşii şi, mmmm, ceapă! Yuca e prăjită, parcă sunt bucăţi enorme de cartof wedges, dar fără sare. Orez, roşii, castraveţi. Apoi, pauză până la trei, când revenim la reparaţiile transformatoare. Plâng, mă doare capul, respir, urlu. Imagini vechi revin în minte. Suntem un grup de oameni care şontâcăie, plini de cicatrici, în noua paradigmă, către iluminare.

Apoi totul curge şi se stinge, ne jucăm cu semnele angelice, lumea le îndrăgeşte mai mult parcă decât pe kotodame.

Cina e, ca de obicei, light: pâine, banane, miere. După repriza dulce, ne întoarcem într-o meditaţie a Soarelui central, care mă retrimite pe orbita din ceremonia trecută. MÂine dimineaţă am nevoie de o conversaţie „wireless”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s