o chestiune de alegere

Vineri dimineaţă, liber, absolut neaşteptat. Profit de ocazie şi mă apuc de listuţa de corvezi pe care trebuie să le rezolv. Acele treburi care sunt legate de casă şi pe care veşnic le amâni, pentru că există ceva mai important, un client cu o urgenţă, o propunere de făcut, cineva de ajutat.

Plouă cu găleata, şi puştiul soră-mii e încuiat în casă, răcit şi singur. Ea munceşte ca să plătească facturile la electricitate şi apă şi coşul de mâncare de la supermarket. De ce nu, îmi zic. Sun, îl cer în arendă două zile pe micul mucos şi promit să îl iau imediat după ce fac pana. Acum fix zece zile mi s-a rupt ventilul de la roată, e al doilea incident după cel de anul trecut: franţuzoaicei mele i-a cam îmbătrânit portţigaretul în şase ani de umblat. Ajung la service-ul de roţi… nu au valva, e ventil din ăla deştept, de îl citeşte computerul…. dar colegii lor din Glucoza pot rezolva chestiunea. Cealaltă roată de pe spate dă şi ea semne că e dezumflată.

Ajung „dincolo”, îl caut pe nenea indicat, îl găsesc şi se duce în magazie să caute valva. O au. Yeeeeey. Zic: mă duc să iau un copil şi revin în 30 minute, dar am roata de pe dreapta spate puţin dezumflată. Puteţi să puneţi puţină presiune?… şi omul rămâne cu al treilea ventil rupt în ultimele 12 luni, mulţumesc, Peugeot, iar roata se turteşte fâsâind dramatic. Ei. Acum sunt două de făcut, nu mai putem pleca. Şi, să vezi drăcie cu pălărie, aici nu au decât o valvă.

Opţiunile mele în momentul respectiv erau

1. să disper şi să mă dau de ceasul morţii că nu pot pleca să iau copilul şi cine ştie cât o să stea maşina în service până fac ei rost, vinerea, de a doua valvă

2. să îmi iau un suc şi să mă aşez, liniştită, pentru că iată o jumătate de oră liberă, şi au şi wi-fi, şi pot să mă joc, pentru prima dată de muultă vreme, bejeweled pe blackberry. Îmi citesc mesajele, scriu pe facebook, mă uit la posterul lor cu Misiunea şi Viziunea şi zău dacă văd vreun cusur.

Intră un nene good looking, deşi bine copt, atletic şi cu atitudinea aia deschisă care se citeşte din limbajul corpului şi felul în care priveşte. Vrea să îşi schimbe cauciucurile la motor. Cauciucurile sunt în maşină… motorul e acasă. Una dintre fete găseşte soluţia. Se depozitează cauciucurile aici, veniţi mâine cu motorul şi le montăm. Toată chestia pare destul de scumpă pentru portofelul lui, aşa că i se face cât ai clipi şi o reducere, ca să îl aducă aici şi nu la alt atelier de roţi. Oamenii ăştia sunt ori bine recrutaţi, ori bine instruiţi, ori amândouă.

Între timp, cineva a plecat la cealaltă magazie, unde au şi a doua valvă, roţile se repară, se montează, şi în patruzeci şi cinci de minute sunt gata cu totul. Plecăm, culegem copilul nerăbdător, cumpărăm bunătăţi, gătim bunătăţi… în bucătăria mea suntem, din nou, trei la masă şi numărul ăsta mă face să mă simt foarte bine. Puştiul e vesel şi ca atare răceala se tratează cu bucurie… şi cu o baie cu uleiuri eterice diseară, pentru că l-am obţinut în custodie până mâine :D.

Ce vreau să spun cu povestioara asta mititică şi potenţial sordidă e că un şir de ghinioane poate deveni unul de şanse. Depinde cum priveşti problema. Şi în ce ape se scaldă mintea ta. Urmează încă o ploaie, iar grădina mea tropăie de bucurie. Gazonul creşte văzând cu ochii… şi la fel şi mazărea… şi undeva, adânc, cred cu tărie că grădina mea creşte atât de repede pentru că îmi citeşte intenţiile, şi că potenţialul ghinion (cum ar fi fost să rămân cu ventilul în mână pe stradă, când rezerva e deja montată în locul roţii deja defecte?) e de fapt o binecuvântare… aşa că nu îmi rămâne decât să comut de pe wi fi-ul mort de acasă pe net-ul de rezervă (uite cine a lucrat la contingency plans) şi să mă bucur de o după amiază de vineri, în fine, tihnită. Unii i-ar spune stare de graţie. Cred că şi eu.

deblochează-te experimentând

Un citat şi zece reguli care ar trebui să te scoată din orice blocaj:

Definiţia nebuniei este să continui să faci acelaşi lucru şi să aştepţi să se schimbe ceva.

1. Deschide ochii. Larg. Concentrează-ţi atenţia pe ceea ce funcţionează. Rămâi acolo şi dacă mintea vine înapoi să te bată la cap cu ce nu merge, trimite-o la colţ.

2. Încearcă în fiecare zi ceva nou. Mintea încuiată în energia ei cea veche ca o fantomă într-o casă seculară o să reînveţe să creeze.

3.  Uită-te împrejur şi ignoră tot ce nu merge. Cu cât te concentrezi mai mult pe blocajul tău, cu atât îi dai mai mare putere să se manifeste.

4. Creează deliberat ceva. Pictează. Desenează.  Cântă, scrie, cumpără-ţi plastilină, decorează-ţi cta cea veche de ceai cu carioca permanentă şi dă cu lac pe deasupra ca să nu se şteargă imediat.

5. Intră în contact cu pământul şi ceea ce e verde. Plantează un morcov sau o ceapă în ghiveci şi admiră-le florile.  Plantează-ţi seminţe pentru germeni, recoltează şi adaugă la salată. Pune un

sâmbure de avocado într-un vas cu pământ şi aşteaptă să ţâşnească de acolo copacul.

6. Ia-ţi vacanţă când toţi ceilalţi muncesc. Munceşte când toţi ceilalţi sunt în vacanţă.

7. Joacă-te când munceşti. Nu te lua prea în serios. Dacă nu îţi place ceea ce faci, caută-ţi o slujbă nouă.

8. Poartă haine colorate, în fiecare zi de altă culoare.

9. Mută mobila în casă şi dă o petrecere de re-inaugurare.

10. visează cu ochii deschişi, obligatoriu, zilnic, măcar 10 minute.

Aplică-le consecvent pe cele de mai sus, sau inventează-ţi propriul mod de a re-experimenta viaţa fără teamă că greşeşti. Cine nu greşeşte nu învaţă.

Suntem suma schimbărilor, mari şi mici, pe care le facem conştient în noi, zi de zi. Un om care nu mai învaţă nimic, care nu mai schimbă nimic, care ştie tot îşi poate plăti deja în rate coşciugul la Pompe Funebre, pentru că viaţa sa s-a încheiat.

Elasticitatea este secretul reuşitei. Cine e elastic se poate lega la şireturi fără să îl doară spatele şi se poate adapta pe loc oricărei ocazii apărute… Iar ocaziile se văd doar dacă aplici regula nr.1. Să fii aici, acum, cu ochii larg deschişi ca să îţi poţi crea viaţa în cel mai bun mod posibil în fiecare secundă.

iubirea, dincolo de clişeu

Prin mediile celea, electronice, de comunicare văd zilnic zeci de citate despre iubire şi mă întreb cât din ce se predică prin zicerile cu pricina se şi practică de către sârguincioşii postaci.

Nu s-o descrii. S-o faci, la toate nivelurile.

Zilele şi nopţile care curg în luna asta agitată, de mai, ca un fel de avanpremieră la ridicări mari de văluri de pe minte, tot atâtea prilejuri să înveţi şi să reînveţi faţetele substantivului acestuia atât de tăvălit prin praf, sirop şi lacrimi şi atât de nou, de fiecare dată când descoperi câte o faţetă nouă.

Femeia care suspină după un bărbat, atras şi înspăimântat de ea în aceeaşi măsură. Incapabili să exploreze alte posibilităţi decât cea clasică, obligatoriu compusă din prezervative şi inel.

Toate acele zile şi nopţi şi cuvinte şi glume şi tachinări afectuoase, discuţiile aprinse despre lucruri care ne pasionează în aceeaşi măsură, planurile şi visurile şi dorinţele. Respectul faţă de tăcerea celuilalt şi detaşarea faţă de ceea ce nu posedăm, nu controlăm, ci doar alimentăm.

Animăluţul care, în fine, s-a vindecat după luni de răni cronice, venind să mulţumească şi să ceară încă o cuibăreală şi o mângâiere. Cu blăniţa proaspăt curăţată, se lipeşte de tine şi îţi oferă o porţie de iubire necondiţionată.

Cuplul cu păr alb, care se plimbă de mână în parc, cu toate semafoarele pasiunii stinse şi cel al iubirii strălucind, verde, după ani de praguri şi încercări.

Inima care plânge şi râde de cât de departe şi cât de aproape suntem de cei pe care îi iubim: pentru că tot ceea ce contează nu e ce primeşti, ci ceea ce oferi. Conştiinţa că există iubire dincolo de moarte, de distanţe, de catastrofe şi despărţiri, ca în desenul ăla animat frumos dintr-un clip drag sufletului meu, când jumătăţile se caută şi se re-caută o viaţă întreagă, chiar dacă nu se mai văd.

Iubirea, cu I mare, pe care o descoperi atunci când îţi vine să îndrepţi o şuviţă căzută de pe fruntea unei femei care plânge. Când ai vrea să strângi în braţe omul acela, rănit de propria lui vulnerabilitate, care vorbeşte cu tine şi din fiecare cuvânt ţâşneşte durerea.

Iubirea nesfârşită pe care o simţi faţă de fiinţa uriaşă şi caldă şi blândă pe care o numim Planetă, şi faţă de toţi copiii ei, cu frunze sau fără, cu solzi, cu pene, cu două sau patru picioare. Copiii piatră, copiii plantă. Mugurii de lumină care plutesc în aer, ca nişte invizibile ozn-uri fermecate.  Iubirea care te învăluie când stai într-unul dintre acele locuri, din ce în ce mai puţine, în care natura e încă neîntinată de gheata grosolană a „civilizaţiei”.

Şi, în fine… dar nu în cele din urmă, înţelegerea profundă a legăturii iubitoare cu tot ceea ce există, animată de forţa uriaşă a unui sentiment care  e mecanica întregului univers, şi revelaţia că practicarea activă a acestui sentiment e cea care îţi pune benzină în motorul vieţii. Şi apoi, Liniştea. Şi apoi, Bucuria.

E ca un exerciţiu de fitness, mintea se formează, treptat, şi învaţă să iubească, într-adevăr, necondiţionat, pe toate şi toţi. Şi, ca orice exerciţiu, trebuie practicat, constant, indiferent că azi eşti trist, disperat, gelos, furios. Practicat ca o praştie care te aruncă înapoi în natura noastră inerentă, de Oameni: bunătatea iubitoare.

Poţi reîncepe de mâine, dacă azi l-ai uitat. Zâmbeşte primului om pe care îl întâlneşti de dimineaţă şi vezi ce zi plină de miracole vei avea.

mindfulness: esenţa reprogramării pozitive

Azi dimineaţă, la patru şi jumătate, sună telefonul. De obicei, telefoanele primite la o asemenea oră sunt induse de o oarecare urgenţă. Număr privat, zicea ecranul  lui Blackberry. Hmmm. Cineva care s-a apucat de poante nesărate, mi-am spus, m-am dus jos, în living, mi-am pus un pahar de ceai rece şi m-am reîntors în pat. Somnul fugise. Mă duc la baie, îmi curăţ faţa şi  tocmai când decisesem că e timpul să încerc să mai dorm, telefonul sună din nou. NUmărul, de data asta, vizibil. Este mama unui fost coleg de şcoală al fiului meu, disperată că tânărul a raportat ora de întoarcere două şi încă nu ajunsese acasă. Aceşti „copii” au douăzeci şi unu de ani. După criteriile din toată lumea sunt adulţi. 

În loc să demit pe loc intenţia agitată şi îngrijorată a telefonului, simt cum starea acestei femei începe să mă contamineze, ca un val de burniţă gri. Băieţii erau în oraş, prin cluburi. Oare e totul în regulă? Pulsul îmi creşte. Eiii, asta-i bună. Îmi iau telefonul, somnul fugise definitiv, şi, pentru prima oară în trei luni de zile, mă joc pe ecranul colorat. Metoda funcţionează şi după ce câştig trei top score-uri, ameţeala revine: plonjez la loc în vis. Şi tot ca prin vis, aud la cinci clopoţeii de la uşă. Clubberul s-a întors 😀

M-am trezit tulburată de impactul agitaţiei acestei femei, şi îndurerată de suferinţa pe care singură şi-o induce. La momentul „periuţă de dinţi” am decis să o sun ca să vorbesc serios cu ea. Nu pentru că mi-a alterat singura noapte liniştită din săptămâna asta, ci pentru că simt că are nevoie de ajutor. Obsesia ei referitoare la acest tânăr, de altfel frumos şi deştept, atinge ca o plagă sufletul acestui băiat tânăr, care are nevoie să experimenteze şi să cunoască. Apoi m-am gândit ce aş face în terapie cu această femeie. Un psiholog ar încerca să îi arate ce mecanisme şi rotiţe sunt defecte, ca să o reîntoarcă la o logică normală de abordare a relaţiei ei cu fiul. Mi-a venit în minte altceva.

Mindfulness  îi spune în engleză, şi nu găsesc în română un echivalent care să mă mulţumească. Sati în Pali,  smṛti în sanscrită, se găseşte ca noţiune de la Upanishade încoace şi  e una dintre părţile fundamentale ale scripturilor Hindu şi ale învăţăturii buddhiste.

Atenţia concentrată asupra realităţii, dar în special asupra momentului prezent devine o reală putere când se combină cu înţelegerea clară asupra a ceea ce se petrece.  Prezenţă  e un cuvânt care mi se pare foarte potrivit, pentru că îmbină atenţia concentrată pe acum cu posibila racordare la un registru energetic superior, pe care îl numim Sine, Divin şi câte şi mai câte. 

Buddha predica despre atingerea prezenţei prin  exersarea continuă a unei conştienţe calme asupra corpului, sentimentelor, minţii şi a stărilor noastre. Practicarea  constantă  duce la înţelepciune. Departe de a te transforma în victima împrejurării, prezenţa trebuie combinată cu discernământul (a nu se citi judecată).

Şi gândul mi-a fugit la toţi cei pe care i-am întâlnit în săptămâna care a trecut. O mare parte dintre ei, sub imperiul agitaţiei. Ceva rău s-a întâmplat la serviciu, m-a părăsit iubita, prietena mea nu are job, nu ştiu ce se întâmplă cu mine – deşi e minunat, mi-e frică… şi tot aşa.

Pe terasa grădinii mele, transformată sub imperiul energiei de tanc a sufletului meu pereche, care a ţinut să schimbe faţa locului de meditaţie pe vară, ca să îmi lase amprenta lui aici, în România, cât e el departe, pe pernele verzi şi moi proaspăt aşezate în colţul cel mai umbros, reflectez la toţi aceşti oameni. Fugiţi în ieri şi în mâine, cu tristeţi, regrete şi frici. Veniţi înapoi, aici, acum. Regăsiţi-vă prezenţa şi trăiţi sentimentul uluitor de frumos al existenţei în formă umană. NU există ieri şi mâine, ci doar acest moment, în care cerul e albastru şi trandafirii miros năucitor. Permiteţi-vă această secundă de linişte personală înainte de a vă resorbi, iar, în vârtejul fricii şi al suferinţei. Apoi comparaţi cele două stări şi decideţi dacă merită să începeţi să vă antrenaţi mintea.

Şi dacă răspunsul e da, începeţi de azi, cu zece minute de mindfulness. Dacă mintea fuge la ieri, aduceţi-o înapoi, în acum. Dacă fuge în mâine, aduceţi-o înapoi, în acum. Şi după zece minute, examinaţi cum vă simţiţi, în comparaţie cu momentul în care aţi început antrenamentul zilnic.

Un biceps frumos se face la sală în două luni. Când antrenezi mintea, simţi efectul din punctul iniţial, şi ce e minunat e că muşchiul ăsta nu face niciodată febră de la supraîncărcare.

Prizonieratul liber consimţit

După o săptămână – maraton, nu pot să mă abţin (ca de obicei) pentru că văd, în întâlnirile pe care le-am avut, o temă comună care merită puţină reflecţie: autolimitarea.

După ce că, social, ne-am umplut de programări stupide ca vulpea de purici, gen „o femeie care nu e căsătorită, la casa ei şi cu copii e nerealizată” sau „eu, ca bărbat, dacă iubesc, sunt un fraier”, ne mai construim şi propriile programe, ca să ne încuiem cu încă două lacăte în cuşcuţa bine alcătuită de dresajul de până acum.

Oameni care petrec inexplicabil de mult timp construindu-şi un fel de tunel personal în care să se bage şi să se gândească la greşelile pe care le-au făcut. Sau la eşecuri.

Văd din ce în ce mai multe discuţii despre Karma. Oameni care caută cauze karmice. E ok, karma e un program şi ea. Orice program, o să vă spună toţi softiştii, are un override. Poţi alege să ciclezi în el sau să ieşi. E o chestie de iniţiativă personală.

Şi apoi, Marele Nor Negru, gen „aoleu, ce mă fac dacă îmi schimb jobul ăsta de două parale? dacă dincolo o să fie mai rău?” şi omul respectiv rămâne la jobul de două parale, care îl face să se ducă luni dimineaţa cu greaţă la serviciu, iar pe termen lung îi produce ori pietre la bilă, ori gastrită.

Mă uit, năucită, cum ne proiectăm propriile închisori mentale. Mintea, drăguţa de ea. Cum încearcă ea să ne protejeze de eşecuri ulterioare… şi scoate de acolo, din bibliotecă, înregistrări vechi, şi dă drumul la emoţii, ca să se asigure că e bine ce face. Şi ajungi să fugi mâncând pământul, nu de ocazii, nici de pericole, ci de Tine. Îţi pui tot felul de bariere, gen „trebuie să mă rog dimineaţa” sau „dacă nu m-am dus la sală, sunt o grasă leneşă” şi îţi creezi mai multe ocazii ca să te autocondamni, iar, iar, şi iar.  Cazi pradă formei şi uiţi de fond.

Iar cel mai uluitor şi deconcertant lucru din câte facem este că punem în cutia aceea mică expresia noastră ce mai minunată, expresia noastră superioară, de fiinţe creatoare, ca să ne împiedicăm în funiile cu care ne-am legat de picioare, aşa cum sunt legaţi caii care nu trebuie să fugă prea departe de casă.

Singurul animal care se simte bine  într-o cutie e pisica, pentru că se joacă în ea. O vreme. Apoi se întinde cât e de lungă pe porţiunea cea mai răcoroasă a podelei, dacă e cald, sau pe calorifer, dacă e iarnă. Poate ar fi bine ca în fiecare casă să avem câte o pisică, fiindcă avem ce învăţa de la creaturile astea fascinante.

Dar ce vreau, de fapt, să spun, e că a venit timpul să ne recucerim Libertatea de a fi, de a visa, de a face ceea ce ne place. Acum este Timpul. Ce vei face, mâine, altfel, aşa încât să îţi bucuri inima? Nu ce trebuie. Ci ce vrei tu.