Prizonieratul liber consimţit

fiecare dintre noi, minunat.

După o săptămână – maraton, nu pot să mă abţin (ca de obicei) pentru că văd, în întâlnirile pe care le-am avut, o temă comună care merită puţină reflecţie: autolimitarea.

După ce că, social, ne-am umplut de programări stupide ca vulpea de purici, gen „o femeie care nu e căsătorită, la casa ei şi cu copii e nerealizată” sau „eu, ca bărbat, dacă iubesc, sunt un fraier”, ne mai construim şi propriile programe, ca să ne încuiem cu încă două lacăte în cuşcuţa bine alcătuită de dresajul de până acum.

Oameni care petrec inexplicabil de mult timp construindu-şi un fel de tunel personal în care să se bage şi să se gândească la greşelile pe care le-au făcut. Sau la eşecuri.

curiozitatea nu a omorât pe nimeni, nici măcar pisicaVăd din ce în ce mai multe discuţii despre Karma. Oameni care caută cauze karmice. E ok, karma e un program şi ea. Orice program, o să vă spună toţi softiştii, are un override. Poţi alege să ciclezi în el sau să ieşi. E o chestie de iniţiativă personală.

Şi apoi, Marele Nor Negru, gen „aoleu, ce mă fac dacă îmi schimb jobul ăsta de două parale? dacă dincolo o să fie mai rău?” şi omul respectiv rămâne la jobul de două parale, care îl face să se ducă luni dimineaţa cu greaţă la serviciu, iar pe termen lung îi produce ori pietre la bilă, ori gastrită.

Mă uit, năucită, cum ne proiectăm propriile închisori mentale. Mintea, drăguţa de ea. Cum încearcă ea să ne protejeze de eşecuri ulterioare… şi scoate de acolo, din bibliotecă, înregistrări vechi, şi dă drumul la emoţii, ca să se asigure că e bine ce face. Şi ajungi să fugi mâncând pământul, nu de ocazii, nici de pericole, ci de Tine. Îţi pui tot felul de bariere, gen „trebuie să mă rog dimineaţa” sau „dacă nu m-am dus la sală, sunt o grasă leneşă” şi îţi creezi mai multe ocazii ca să te autocondamni, iar, iar, şi iar.  Cazi pradă formei şi uiţi de fond.

cutia ca loc de joacăIar cel mai uluitor şi deconcertant lucru din câte facem este că punem în cutia aceea mică expresia noastră ce mai minunată, expresia noastră superioară, de fiinţe creatoare, ca să ne împiedicăm în funiile cu care ne-am legat de picioare, aşa cum sunt legaţi caii care nu trebuie să fugă prea departe de casă.

Singurul animal care se simte bine  într-o cutie e pisica, pentru că se joacă în ea. O vreme. Apoi se întinde cât e de lungă pe porţiunea cea mai răcoroasă a podelei, dacă e cald, sau pe calorifer, dacă e iarnă. Poate ar fi bine ca în fiecare casă să avem câte o pisică, fiindcă avem ce învăţa de la creaturile astea fascinante.

Dar ce vreau, de fapt, să spun, e că a venit timpul să ne recucerim Libertatea de a fi, de a visa, de a face ceea ce ne place. Acum este Timpul. Ce vei face, mâine, altfel, aşa încât să îţi bucuri inima? Nu ce trebuie. Ci ce vrei tu.

Un comentariu la “Prizonieratul liber consimţit

  1. Sunt o pisica, prin urmare sunt de acord cu absolut tot ce ai scris aici. Putini sunt cei care doresc libertate. Libertatea incumba prea multe responsabilitati. S-au resemnat demult cu statutul de prizonier al propriei vieti. Ai un blog interesant, pare ca esti de formatie fie psiholog, fie consilier motivational sau specialist in dezvoltare personala.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s