Exerciţiu de bunăvoinţă


Aveam vreo cincisprezece ani – vârsta aceea la care crezi că totul îţi aparţine, totul ţi se cuvine şi eşti cel mai deştept din parcare.

Mă irita grozav obiceiul tatălui meu de a intra în conversaţie cu fel de fel de oameni, mi se părea penibil, deplasat, ridicol. Acei oameni nu aveau nicio legătură cu noi, şi noi eram grăbiţi, importanţi, aveam treabă, nu era necesar să ne implicăm în acte jenante.

Între timp, am învăţat ce important e să oferi fiecărui om cu care te întâlneşti respectul fundamental pentru că e om. Indiferent că este preşedinte de companie, femeie de serviciu sau bodyguard de barieră.

Apoi, treizeci de ani mai târziu, o mare maestră îmi povesteşte că ea se opreşte pe stradă şi vorbeşte cu vagabonzii şi oamenii săraci. Că îi priveşte în ochi şi acela este momentul ei, momentul în care, mental, le transferă iubire şi energii bune, ca un cadou nevăzut pentru că sunt oameni.  Reacţia lor la acest transfer este, invariabil, o succesiune de prudenţă amestecată cu neîncredere, apoi surpriză şi plăcere.

Ilustrez această poveste cu imagini ne-întâmplătoare. Pentru că fiecare dintre noi este animat de o prezenţă de sine superioară, care se exprimă prin intermediul corpului. Suntem Avataruri pe Pământ, iar dacă putem intra în contact cu Marele nostru Păpuşar, călătoria prin viaţă se transformă din a fi victima împrejurărilor în a fi expresia inspiraţiei de la acest mare Sine. Iar inspiraţia se poate transmite oricum, oricând, oricui – şi în primul rând omului de pe stradă, căruia nimeni nu i-a mai spus de multă vreme bună ziua sau mulţumesc. E suficient să îi priveşti în ochi când vorbeşti cu ei, tratându-i ca pe o fiinţă umană importantă.

Din ochi curge, astfel, Iubirea şi Lumina şi către cel care nu îşi găseşte sforile de legătură cu propriul său Maestru. Priviţi oamenii în ochi, interacţionaţi cu ei şi lăsaţi bunăvoinţa să se răspândească în lume. Nu, nu suntem fraieri dacă suntem binevoitori. Ci adoptăm acea atitudine matură a perfecţiunii umane, care iese din sfera lui Eu, Mie, Meu şi se duce, întinzând o mână, fie şi numai cu o vorbă bună, către ceilalţi. Iar lucrul cel mai minunat din toate este că, răspândind iubirea, nu în felul acela stupid şi siropos în care postează unii mesaje „înţelepte” pe mediile sociale, ci practicând-o, putem pudra viaţa cu un pic de zahăr, un strop de bine şi multă, multă dragoste.

cheltuială de capital


Mayaşii au spus că în 2012, pe 21 decembrie, se termină Timpul. Nu ştiu cum vă simţiţi voi, dar eu simt că pot face mult mai puţine lucruri pe interval orar standard, şi nu din cauză că am îmbătrânit sau că mă mocăi.

Pur şi simplu, ora pare mai scurtă şi am zile în care îmi crapă capul de câte am pe listă, e clar că nu pot să o termin decât dacă stau până la două-trei dimineaţa.  Timpul devine un capital extrem de preţios. Am stat să mă uit la lista pentru după amiază, după ce am petrecut dimienaţa lucrând, prânzul cu întâlniri şi am venit repede-repede înapoi la biroul de pe parchet (Doamne, ce bine e să stai turceşte, în aerul tău condiţionat care nu-ţi distruge sistemul respirator). Am decis că e important să încep cu notele de blog pe azi, după care o să răspund întrebărilor oamenilor care au scris după emisiunea de vineri. Azi am primit lista 🙂 . Apoi o să fac celelalte un miliard de lucruri pe care le am de făcut.

Între timp, mă uit că am status „ocupat” pe mediile sociale pe care funcţionez. Nu interesează pe nimeni. Lumea dă buzna, dă telefoane, vrea aia, vrea ailaltă. Mă şochez, pentru că telefoanele mele încep cu „ai două minute?” şi zău că încerc să mă limitez la cele două minute, din respect pentru capitalul de timp al omului cu care lucrez. Ale lor încep cu „vreau să”.

Încerc, de fiecare dată, să trimit eficient informaţia de care e nevoie. Să nu ţin omul de vorbă, eventual pe banii lui, decât dacă asta îşi doreşte şi avem timp să facem asta. Şi cu toate astea, telefonul sună, mediile bâzâie, pentru că, nu-i aşa, problema fiecăruia este cea mai importantă. Pentru el sau ea, fireşte. Încerc să mă autoconţin ca să nu dau pe dinafară de supraîncărcare. Îmi desfac sticluţa cu mixul de uleiuri esenţiale care mă ajută să trec cu mai multă demnitate prin bronşita scârboasă care mă chinuie de zece zile (ah, da, mulţumesc pentru miliardele de „ia aia”, încearcă cutare medicament etc. Nu am timp să alerg prin oraş ca să caut ceva ce nu am încercat şi nu ştiu dacă foloseşte. Rămân la limonadă, uleiuri şi ce am prin casă.) Sticluţa explodează, efectiv, de parcă cineva ar fi băgat-o în priză.

Şi oamenii mă ţin cu jumătăţile de oră la telefon ca să îmi povestească. Aş vrea tare mult să îi pot asculta pe toţi, dar fiecare dintre aceste conversaţii mă comprimă şi mai mult în partea cealaltă, cu lista şi ceasul care ticăie.

De obicei îmi spun „o să fac cât pot şi asta e”, dar mai vine un mail, cineva mi-a mai pus o căruţă de întâlniri fără să asculte rugămintea de a nu face asta de pe o zi pe alta. Nu mai am timp să mă pregătesc pentru întâlnirea de mâine de la prânz, când am de prezentat o întreagă structură de comunicare. Presiune inutilă şi oameni care cheltuiesc din capitalul meu de timp fără permisiune. Apoi se întreabă de ce devin seacă şi tranşantă. de ce nu răspund la telefon şi cer să primesc un sms în schimb.

Pentru că un sms elimină balastul. Economiseşte timpul. Oferă celuilalt respect. Şi posibilitatea să comunice cu toate celelalte zeci de oameni care, azi, au nevoie, cu toţii, de ceva.

din respect pentru borcan


Mi-e dor de serile mirosind a dulceaţă proaspăt fiartă. Bunica scotea spuma cu o spumieră care, cred, maiexistă şi acum în casa în care am crescut. Era metalică, emailată. Coada era albastră, iar sita cu perforaţiile rotunde, albă. Mi-o amintesc cu fiecare defect, fiecare ciobitură.

Toate dulceţurile treceau prin acelaşi proces de îndepărtare a spumei. Apoi noi, copiii, ne băteam pe farfurioara cu spumă, în timp ce bunica lega celofanul pe borcane. Borcanele circulau, se învârteau, se reciclau.  Mai târziu a apărut capacul cu şurub şi îmi aduc aminte cu câtă evlavie erau spălate şi păstrate aceste capace, pentru că  nu aveai de unde face rost de altele. La fel ca borcanele de muştar care deveneau pahare, aceste borcane cu capac erau respectate, îngrijite şi păstrate aproape cu dragoste.

Mi-am amintit de toate acestea vizitând în mod repetat, din motive de climă şi constrângere geografică, un magazin dintr-un sat dintr-o Transilvanie dintr-o Românie pe cale de  dispariţie. În afara faptului că trupa de aproape douăzeci de oameni care a năvălit în sătuc a dat peste cap ritmurile de aprovizionare a aceluifel de  magazin în care găseşti de la pâine la vopsea de exterior (cele mai solicitate au fost cizmele şi încălţările impermeabile, pentru că ploua cu găleata), mi-am amintit de respectul faţă de lucruri, chiar şi de acelea pe care le vinzi de pe un raft.

Brânza cu smântână pe care o adusesem în două borcane nu s-a consumat. Iar borcanele pe care le adusesem pline cu ciorbiţă nu mai încăpeau în bagaj şi, oricum, mai am o tonă de borcane pe etajera din bucătărie. Dar nu puteam renunţa la acele borcane cu inima uşoară.

Cumpărăm mult, consumăm mai mult decât ne trebuie, aruncăm mult. A dispărut acel respect pe care bunica mea îl avea faţă de mâncare (nu se arunca niciodată, niciodată mâncare, pentru că în anii cincizeci, când bunicul murea deţinut politic, iar bunica era dată afară de pe la toate serviciile, fugărită de Securitate, cei trei copii ai lor mâncau de prânz mămăligă cu magiun sau O CLĂTITĂ. O clătită pentru trei copii.)

Ne-ar trebui mai multe sate în oraşe. Să ne aducă aminte ce e important. Descărcaţi coşul când ajungeţi la casa de marcat şi uitaţi-vă câte dintre lucrurile acelea nu ne trebuie. Lăsaţi-le acolo şi puneţi deoparte banii ca să plecaţi în călătorii.

Poate de-aia nu am putut face niciodată marketing de fmcg.

pe banda întâi


Dacă tot a fost să evităm consumul de benzină ca să arătăm cu nu suntem chiar o masă de manevră (măcar atâta, un scuipat în fruntea guvernării, dacă nu suntem în stare să punem ştampila pe ce trebuie), am profitat de Smartul lui fi-miu. Mai bine de o săptămână la volanul gărgăriţei de 599 cm cubi, care consumă de aproximativ trei ori mai puţin decât frumoasa mea franţuzoaică, un prilej serios de reflecţie.  Cu aproape o tonă, gărgăriţa demarează încet. Odată pornită, merge cu vitejie, dar nu se poate compara cu pedala de 4×4 care consumă instantaneu 30 de litri când monstrul de metal ţâşneşte de la semafor. Drept care, atentă să nu stânjenesc ego-urile falice, am grijă să stau pe banda întâi.

Ştiu cum se vede lumea de pe trotuar, ştiu cum se vede lumea din metrou. Fac exerciţiul ăsta periodic, ca să nu pierd contatul cu realitatea. Dar ce e cel mai interesant e numărul de claxoane dispreţuitoare pe care mi le-am luat, chiar dacă în toată săptămâna asta, cross my heart and hope to die, nu am jenat decât două vehicule. Claxon la semafor, că Smartul demarează cam ca un microbuz, aşa. Claxon de pe banda a doua, chit că eram pe prima. Şi, în general, acel claxon care spune „Dă-te, bă de-aicea, că eu sunt şef pe strada asta”.

Cariera mea mi-a oferit maşini de serviciu cu valoare din ce în ce mai mare. Conştientă de efectul asupra ego-ului, am refuzat ultimul upgrade. Dar tot am făcut puţină paradă de motorul meu (nici nu era al meu) de doi litri. Smartul, deştept şi cuminţel, este o lecţie de smerenie la care ar trebui să coboare, obligatoriu, toţi băieţii ăia din Q-uri şi X-uri şamd. Pentru că realizezi că valoarea ta nu este maşina pe care o conduci. Eu sunt o femeie deşteaptă, cultă, multilateral exprimată, pe care ceilalţi o degradau fiindcă era la volanul unei maşini foarte mici. Foarte, foarte mici.

Mă  simt un pic mânjită de ignoranţa şi lipsa de educaţie a celor care au făcut fiţe, dar m-a bucurat salutul prietenos al unui alt Smart care mergea în paralel cu mine, mulţumesc domnule, sau gestul unui om binecrescut de la volanul unui BMW, care mi-a făcut loc să mă încadrez ca să fac stânga, vă mulţumesc, domnule.  Mai mult, am început să apreciez multe lucruri care mi se întâmplă pe drum. Faptul că trebuie să mă uit mai des în retrovizoare ca să văd dacă nu stânjenesc. Poliţista cu păr de zână, coadă lungă până la funduleţul tânăr şi good looking, care a destupat împreună cu un coleg, de dimineaţă, intersecţia Fundeni cu Pantelimon, vă mulţumesc, doamnă. Camionul care nu s-a vârât să blocheze Colentina doar ca să intre el primul pe verde, vă mulţumesc, domnule. Dorinţa mea mai veche de a avea maşini foarte mici, care consumă puţin, sau electrice, care nu poluează, mulţumesc, Mamă Pământ.

Şi, nu în ultimul rând, mulţumesc, Smart, pentru că mi-ai adus aminte cine sunt cu adevărat. O să te mai conduc din când în când. Ca pe o lecţie recurentă de regăsire personală.