Altarul lui Dilgo KhyentseRinpoche – un călugăr excentric
Programul mănăstrii, frumos afișat la recepția aripii de oaspeți, arată că se intră în Drupchen – o serie de practică lungă de 7, 9, 11 zile – cu o ceremonie veche. E interesant, așa că ne luăm un breakfast în fugă, din meniul gurmand al spațiului vegetarian, și fugim la templul cel mare. Gongul bate nervos. Ni se verifică temperatura. După ce ne găsim loc, ni se spun tot felul de lucruri… ba că nu putem participa, ba că trebuie să stăm la toate sesiunile, ba că trebuie să mergem la secretariat să ne înregistrăm. Măsurile cu secretariatul sunt fără precedent și mă întreb ce e așa de serios, încât călugării noștri să își ia atâtea precauții. Așteptăm pe trepte rezoluția, apare un călugăr din ierarhia mai înaltă și îmi explică: au avut de dimineață o ședință în care au hotărât restrângerea la minimum a accesului în mănăstire, dar ne invită în oricare dintre sălle de ceremonie.
Ieri am meditat în spațiul în care se află stupa cea mică dedicată lui Dilgo Khyentse Rinpoche, așa că ne luăm calabalâcul și ne ducem acolo, ca să aterizăm, spre surprinderea noastră, în plină ceremonie Heruka – aspectul răboinic al purificării…
Energia e palpabilă. Practică o grupă de călugări în robe de culoarea șofranului, cu toate instrumentele – tobe, talgere, trâmbițe, clopoței. În camera de alături șade un călugăr bătrân, care citește sutrele la unison cu cei din sală și, din când în când, vine să verifice dacă totul este OK la altar. Ne zâmbește complice, avem impresia că suntem primiți în secret la o taină importantă, apoi se retrage în pătuțul (o saltea așezată pe jos) din camera alăturată, își reia sutrele și continuă să citească. Ce frumos.
Plecăm cu sentimentul lucrului bine făcut. Avem timp să dăm o raită la Stupa ca să punctăm purificarea pe care am primit-o în dar. Eu, una, mă bucur maxim, deși alții sunt frustrați că nu au mers lucrurile cum se așteptau. Avem timp să dăm tura de stupa și să învârtim roțile… fiecare rotiță are zeci de mii de mantre… fiecare mantră slujește intenția cu care învârți roata… pentru tine și pentru toți cei ce ți-au încredințat bilețelele lor cu aspirații, speranțe și visuri. Stupa degajă un câmp special, cald și luminos, care îți produce așa o senzație de libertate și de bucurie cum nu știu dacă cineva poate concepe.
Urcăm pentru prânz pe o terasă frumoasă, frumoasă, cu soare și vară – sunt treizeci de grade aici, e 12 martie – și ne sărbătorim cu limonade cu mentă și mâncăruri bune (împart un vegetarian nepali thali, o sumă de mâncăruțe: supă de linte cu chimen, yum, yum, orez, conopidă prăjită în chestii iuți, un fel de pastă de ardei pentru amatorii de hard core, buruiana celebră și atotstăpânitoare în Kathmandu (e ceva între pak choi și frunza de hrean), cartofi prăjiți cu masala… platoul este spectaculos.) Gașca mănâncă momo, care mai de care – fierți sau prăjiți, cu legume, cu brânză sau cu carne, gălușcuțele astea i-au făcut celebri pe tibetani.
După așa un festin, merge un masala tea și o rundă de shopping. Cobor pe inel principal al stupei. În anii trecuți ne-am împrietenit cu o indiancă tare drăguță. Poate nu cumpărăm cele mai ieftine suveniruri, dar e o familie la ai cărei bani pentru mâncare contribuim. Didi îmi spune că nu a vândut niciun lucru azi – lumea este, într-adevăr, mai puțină – așa că îi deschidem fluxul de abundență :), ca să ne întoarcem, satisfăcuți, printre piersicii înfloriți, în curtea mănăstirii, la citit de bodhicitta și încă un ceai masala.
Pisicka's Book of Life 