ametzeala britanica si reumatismul romanesc


aterizare zguduita, dupa zbor zdruncinat, pe Heathrow. Taxi cam vechi, sofer cam fumator, nota de plata cam mare.
si pe urma ajungem la hotelul de figuri de peste, unde aflam ca au facut suprabooking.
scandal pe ton scazut, primim upgrade la fratele mai mare, de cinci stele, din leicester square. taxi gratis. acceptam.
si urmeaza o dupa amiaza nebuna, nebuna, in care trei manageri si-au facut de cap in magazinele de jucarii.
urmeaza poze si descriptii :))
asta, daca ma mai tine mana. umarul stang ma doare pana la cot de parca as fi facut o mega entorsa 😦

Reclame

time, time again


Doua zile s-au topit in nestiut, secunde care au disparut, s-au contopit, au fuzionat. Nu stiu unde a alergat timpul, unde s-a scurs, am patit acelasi lucru si sambata, si duminica. Sambata, cand credeam ca e 7 seara, am constatat ca era 1 noaptea. Iar ieri… tot cam asa.

Coincidenta sau nu, am reusit sa-l vad pe Benjamin Button, un film pe care mi-l doream si care a fost un pic mai previzibil decat ma asteptam. Dar curburile timpului s-au inchis, frumos, in bucla cu mesajul din film.

Putin flower power, bijuterii facute cu mana, gandind la nimic – poate doar la scopul in sine, de a face bijoux de vacantza – si o supa fierband linistita pe focul mic de la aragaz, ca sa aiba copilul ce manca. timpul s- ascuns intro crevasa calda si intunecata, din care nici nu prea iti vine sa iesi. Vineri seara, viscolul a daramat masinile pe autostrada spre mare; sambata ninge, duminica e frig, primavara e si ea, probabil, in aceeasi crevasa.

timp pentru ceaiuri cu vanilie, filme la dvd si lene, cu pisica aliniata in lungul parchetului, fix deasupra locului pe unde trece tubulatura de apa calda.

The art of pleasure


Treaba e simpla. Ideea iti vine de cand vezi pe raftul old time, de lemn, cu suport din fier forjat, negru, pachetul cumintzel de paste cu trufe. Gusti uleiurile pana gasesti aroma aceea acida de care te-ai indragostit in Creta, chiar daca lipseste culoarea verde, verde. Iti iei plasutza argintie plina cu bunatatzi si te strecori sherpeshte, repejor, prin viforul umed si inghetat care ameninta sa devina o problema de trafic in Bucuresti, te urci in masinutza pe care deja s-a pus zapada, pornesti la maximum ventilatoarele si incalzitoarele si te insinuezi in sirul nesfarsit de masini. A-ntaia, a doua.
Ajungi acasa, scoti – cu putina amaraciune, pentru ca ce frumos aratau – toate bunatatile din pungute, pergament, desfaci capsele care amintesc de sortul cald si bun al bunicii, pisica alearga pe masa din bucatarie fundele mov desfacute de la fiecare pachet.
Te bucuri de bunatati ca o veveritza care si-a umplut camara cu ghinde si scoti cratita lucitoare, ca sa fierbi pastele.
Tigaia noua primeste sub capacul imaculat, din sticla, uleiul, usturoiul, rosiile. Nu vrei sa pui prea multe ierburi, ca sa lasi sa se insinueze aroma grea, mustoasa, a trufelor.
Pastele facute in antica pasticceria a unchieshului italian, pe care cu greu le poti gresi, pentru ca nu se fleshkaie ca acelea din supermarket, aterizeaza in castronul termorezistent, din sticla groasa, si se rasfata cu sosul scazut, iar tu – cu paharul de Brunello.
Cina e aproape religioasa, farmecul discret al mancarii mediteraneene nu te lasa nici sa respiri pana cand, in fine, dai deoparte farfuria, ca prea e de tot….
Si ce iti mai ramane de facut e sa arunci vasele deoparte – le vei spala cand vei avea chef – si sa te asezi pe lounge chair-ul cu masaj, ca sa iti scrii povestile si sa descarci imaginile.
La vie en rose, enfin.

De ce ma bucur ca e criza


1. pentru ca au disparut de pe strada mitocanii cu gipane. Sunt parcate si scrie „de vanzare” pe ele.

2. pentru ca asa invata si romanul ce-i aia munca

3. pentru ca s-a facut loc pe strada dupa ce a disparut excesul de masini de serviciu

4. pentru ca crescut chiria la apartamentul pe care l-am castigat la proces.

5. pentru ca presiunea te sileste sa fii creativ.

6. pentru ca aduce oamenii mai aproape. Au inceput sa se viziteze din nou.

7. pentru ca provoaca intamplari bune care se propaga, si microcrize care fac curat

8. pentru ca, in felul asta, se da un restart la normalitate si se taie cu laserul negii sociali crescuti pe fatzada romaneasca

9. pentru ca atunci se vede cine-i bun si cine-i mediocru.

10. pentru ca ne-a adus inapoi la valorile fundamentale.

Tara in care trebuie sa divortezi de doua ori ca sa fii mai sigur


Romania, 2008. Copilul se pregateste sa plece in tabara in Turcia. Dupa toata comotia cu pasaportul expirat, patita la Paris, platesc, frumos, taxele de pasaport, un milion, si il trimit la Directia Pasapoarte.

Trebuie sa fiu acolo si sa dau declaratie… ca sunt de acord. Iar hotararea judecatoreasca de divort nu mai e buna. Ca e definitiva, iar din 2006 s-a schimbat legea, si pentru emiterea unui nou pasaport trebuie hotarare definitiva si irevocabila.

Bine, bine, si ce trebuie sa fac? A, pai e simplu, zice functionara, doar sa va duceti la tribunal si va pune o stampila de la registratura, cum ca e si irevocabila.

Zis si facut, ne uitam pe net, sa vedem pe unde s-a mai mutat judecatoria sectorului 2. Ajungem la Stavropoleos. A, zice portarul, dar s-au mutat de aici de mai bine de un an… Pai si unde sunt? La junior. Injurand, pen’ca lasasem masina la pasapoarte, ca sa nu caut loc de parcare aiurea prin Victoriei, luam taxiul inapoi si o recuperez, dupa care navigam prin porcaria de trafic bucuresteana inspre fostul magazin Junior. Imi pare rau ca nu am intrat acolo nici pe vremea lui Ceashka, acum parcam, e 2, fuga inauntru… registratura e doar pana la 1 si doar martea

Martea urmatoare, cu toate actele in mana, ma duc, frumusel, la 9 acolo. Minunaaat, minunaaat, de la 9 la 10 e program cu fundatii si NGO-uri. Coada groasa promite cel putin doua ore de asteptare. La un moment dat, o doamna mai fezandata, participanta la rabdatorul rand, se uita la dosarelul meu, ma chestioneaza si imi spune ca nu are niciun rost sa stau, daca nu am chitanta de la nu stiu ce circa ma-sii si alta hartie de nu stiu unde… vreo trei drumuri, care inseamna trei zile, fin’ca niciunul nu are program cu publicul ca alalalt, si fin’ca nu le poti face consecutiv.

Dumnezeule, toti aia treizeci de la coada au facut asta?! Doar pentru o re-certificare de hartii? Mai mult, afisul pe care scrie ca avocatii au prioritate isi arata coltii amenintatori: din sase oameni intrati pana acum, cinci sunt avocati.

Pa, la revedere. Copilul pierde tabara, eu – cei 300 de euro, iar chestiunea intra pe lista rezolutiilor pe 2009. Drept care ma infig, frumusel, in telefonul avocatului si il rog sa ma ajute sa rezolv. Un pic mirat, pentru ca platesc reprezentarea avocatiala, omul ia actele si ma suna cateva zile mai tarziu, sa imi spuna ce inspirata am fost…. daca mergeam pe calea batatorita, nu rezolvam nimic, pentru ca era nu’sh’ce neconcordantza intre dosar si hotarare, drept care hartia ingalbenita si batuta la masina la a n-a copie nu mai putea fi adnotata… asa ca, daca nu ma supar, a scos o alta hotarare de divort

De data asta, definitiva, irevocabila si cum mai scrie la kestia cu pasapoartele. Emisa tot cu data aia de atunci, dar eliberata acum. Cred ca e ultimul divortz

Batranul dog german


Pe drumul accidentat si plin de capcane care leaga soseaua principala de cladirea birourilor in care imi petrec o treime dintr-un an de viatza, inainte de a trece un pod peste o balta desprinsa din povestile cu pescari, ai de traversat, cu dibacie, o linie de tren industrial. In dreptul ei, parca stiind la ce ora vin si pleaca masinile, trei-patru caini asteapta, rabdatori, ceva de mancare.

Intre ei, un dog german, batran, slab de ti se rupe inima, cu o mutra inteleapta. Evident, pierdut de cineva si ramas al campului. La un moment dat, dogul a disparut si, cu inima stransa, ma gandeam ca s-a stins. Dupa care a reaparut, cu o zgarda rosie, frumoasa, din piele montata pe fetru. Bine ca l-a adoptat cineva de pe aici…

Acum, dogul nu mai are zgarda, e iarasi plin de ciulini si asteapta, rabdator, ceva de mancare. Si m-am gandit ca nu intotdeauna ceea ce vrem noi este ce-i mai bun pentru celalalt. Ca dogul pretuieste mai mult libertatea decat bunastarea. As vrea sa pot tine minte asta de cate ori incerc sa conving pe cineva sa faca „ce e mai bine”…

My Funny Valentine


Detest hype-ul marketingului, care corupe si indeasa pe gatul consumatorului sarbatorile pe care le doreste sau nu. In legatura cu siropul penibil al
Valentine’s Day, invazia de inimioare patetice, ciocolata si sarutari, in afara faptului ca avem sarbatorile noastre, romanesti, si parca-s mai autentice decat prefabricatziile americane, as vrea sa nu mi se mai spuna ce si cand sa sarbatoresc. Sau sa nu sarbatoresc deloc. Sau sa sarbatoresc atunci cand nu e nicio sarbatoare.

Toate bune si frumoase. Undeva, in subconstient, porcaria sadita de stirile insinuante si de comertul neostoit isi face efectul si, iata, ma trezesc ieri dimineata dupa ce visasem foarte, foarte frumos. Senzatie care merge cu tine toata ziua, pana la senzatia fizica a prezentei. Revin fugutza in gand la un schimb aprins de mesaje de acum o saptamana si multumesc inconstientului uman, care mai coace, din cand in cand, si surprize minunate in afara de insomnii, somatizari si alte prostii.

Vine, fara doar si poate, primavara.

nopti cu luna plina


Nu foarte demult, noptile cu luna plina insemnau sa cutreier prin munti si paduri, cautand ceva ce nu era de gasit vreodata. Acum sunt doar simple insomnii si mintea plina de ganduri.
Cu degetele uscate de la detergentul de vase si manusile post-crema reparatoare, am constatat ca, desi nu lasi amprente, computerul nu poate fi manevrat. Touch pad-ul nu „vede” mana in manusa. Pe de alta parte, in rochie de casa si cu manusi albe, hm, interesant. Trebuie studiat. Dar mi-ar trebui manusi de foarte multe culori.
Incep sa ma port ca o batrana doamna care se imbraca in lila?
Si apoi, bloggingul si computerul. Am asa o stare de hiperactivitate, incat am dat cu cartea de pereti, nu am rabdare sa citesc, si incep sa inteleg o generatie pe care o lume intreaga o blameaza.
Copiii internet nu citesc. Si, poate ca nu s-a gandit nimeni la asta, se intampla exact pentru ca au o stare mentala asemanatoare cu cea pe care o am eu acum. Nu au rabdare. Cartea e construita cu migala, trebuie sa intri in subiect, sa te ia curentul, sa intelegi personajele.
Pe net, lucrurile sunt mult, mult mai tranzactionale. Si nu stiu daca asta e in mod absolut un lucru rau.
Spun asta fiindca acesti copii inteleg cu totul altfel lumea, relatiile, lucrurile. Ii intereseaza experiente intense, pe care le cautam si noi pe munti, in noptile cu luna plina, numai ca dincolo de ecranele din ce in ce mai mari si mai clare aceste experiente le vin gata prefabricate, trebuie doar sa plonjeze.
Poate ca lumea e destul de cenusie dupa aceea, si de aceea vezi atatia emo si depresivi, dar universul mental pe care si-l creeaza e greu de acuzat, chiar daca ai trait intr-o epoca in care fie dadeai spaga cat costa cartea, fie o cumparai la pachet cu congresul al treishpelea si documentele conferintei nationale a pcr…
Deci. Mi se pare la fel de incorect sa ii acuz cum mi se pare incorect sa spunem ca lumea de azi, cu antreprenorii ei iesiti dintre doua valuri tulburi si maloase de Dambovita, e mai buna decat hegemonia vanzatorului de alimentara de dinainte de ’89.
Copiii nu vor fi niste eruditi, si creierul antrenat mai degraba sa compare si sa puna in context niste bucati de informatie decat sa asambleze mii de bucati de puzzle pana cand isi vor da seama cam despre ce e vorba in lumea asta ar putea fi mult mai eficient.
Noi scriem in continuare, cu apetitul omului obligat sa faca foamea in lagarul de concentrare, care tine toata viata un colt de paine in buzunar. Si, in fond, nici in asta nu e nimic rau. Ceea ce conteaza, de fapt, este sa faci lucrurile care iti aduc maximum de confort mental. O carte, o baie cu lavanda, un post pe blog la doua dimineata, intr-o noapte cu luna plina.