history strikes back


Ieri, conducand (again) prin meandrele concretului bucurestean, am zarit o fatza de om care mi-a produs un flashback de doua decenii. Era burtosul cu ceafa revarsata si cu privirea aceea bovina, specific pentru comitziile pecereului. Surpriza, primul pe care il vedeam pe strada. Ergo, restul sunt in masini.

Am inceput sa ma intreb ce s-a intamplat, de fapt, cu aceasta superba categorie sociala. Pustiul meu ii zice subspecie. Pe vremea lu Ceashka erau fericiti pentru ca noi, ailalti, eram obligatzi sa fim egali cu ei, cu dezacordurile intre subiect si predicat si cu elanul sforaitor-proletar la care singura reactie decenta e ignorarea paralitica.

Si am realizat ca, odata deschise portile libertatii, nu ne-au mai putut fortza sa fim egali cu ei. Si n-am mai fost. Si, daca nu e studii, nu e IQ, nu e origine, ce ne ramane, „fratzioare”?… Pai ne ramane posibilitatea de a face un car de bani. Eventual, ilegal, ca sa fie totul brici. Si, pe urma, cu banii aia, cum facem sa le scoate ochii celor care nu sunt egali cu noi? Una bucata decapotabila, din care dau drumu’ la manele, dar la „maxim”, sa se inteleaga cine e seful pe strada. Una bucata blonda gonflata cu silicoane, hyaluroane si colagene. Ceas Rolex de la gigelu’din coltz. Sau, daca sunt rotund, prezint un Tissot si imi inchipui ca toate ceasurile elvetiene sunt la fel.

Si pe urma le iau ochii. Le iau mesele prin cluburi. Parchez de-a curmezisul, sa nu mai aiba ei loc. Le iau fatza pe strada. Fir-ar ei de intelectuali de vitza veche, ca tot noi suntem cei mai cei.

Dar morala e ca istoria plateste intotdeauna, si se pare ca datoria fata de nostalgici va mai consuma multe decapotabile, blonde si claxoane. Pentru ca, daca noi puteam fi fortati sa fim egali cu ei, ei nu pot fi egali cu noi. Pentru ca nu pot.

lucruri neinsemnate


Temperatura a cazut cu zece grade intr-o zi. Palide consolari, cu vinuri rare si pahare suple, cu concerte amortite in Arene aproape goale, suiera a frunze moarte. Vine toamna, culca dureri si tristeti sub iarba din nou verde, dupa inecul ploilor. Acoperisul are o fisura prin care pisica iese si miauna in jgheab. Nu mai stie sa se intoarca. Nici noi. Parca s-a rupt firul undeva si acum stau, balanganind din picioare pe surplomba si intrebandu-ma spre ce pisc sa pornesc. Norii sunt grosi, josi si visez la tarmuri cu palmieri si nisip alb.
Nimic nu mai e ce a fost. Nimic nu mai e important.
E timpul pentru resuscitarea bonsaiului trist pe care l-am primit, cadou de biz.

vin paserile calatoare


Bucurestii s-au umplut, din nou, brusc, pana la refuz, de masini. Trebuie sa o iei pe drumuri ocolite, dimineata, ca sa ajungi la semafor scurtcircuitand coada care curge peste pod. Trebuie sa te uiti in amandoua oglinzile, ca sa nu te prinda la mijloc un jeep si un camion. Trebuie sa casti ochii la domnisoarele care ies, cu telefonul la ureche, din strazi laterale fara sa se asigure.

dar, mai presus de toate, s-au intors mitocanii in oras. Iti taie calea, se aseaza in fata ta la coada la spalatorie, la hypermarket, la farmacie, isi labarteaza ochelarii de soare Dior si „gipanele” si – probabil, pentru ca nu am mai verificat din cauza de alergie – umplu din nou cluburile, cu damele de plastec la bratz.

cica un expat, vorbind cu altul, ii spune ca abia asteapta sa ninga, ca sa mearga si el pe partia de schi la bucuresti. Si celalalt il intreaba: esti nebun, ce partie de schi? Primul explica: pai, nene, daca am vazut atatea 4×4 pe-aici m-am gandit ca sunt muntii alaturi si sigur tre’ sa fie si partie…

melancolic, gradina se pregateste de ultimul tuns, pietele gem de ardei, gogosari, struguri si prune, iar dupa amiaza, daca e soare, putem inota in piscina. Au reaparut tantarii gigantici, pe care pisica ii prinde din zbor (la propriu) si ii rontaie tacticos. A inceput anotimpul acela minunat, iar buletinele fonfaite de la meteo zic ca, inca o data, vom avea vara indiana. Ultima data cand s-a intamplat asta, a fost un an dement. Astept cu nerabdare sa se intample, si acum, acelasi lucru