Ai grijă ce-ţi doreşti…

Lună plină, eh? Timpul Manifestării :)))))

Povestea zilei de azi de de dambla 🙂 şi trebuie spusă măcar ca exerciţiu de creativitate …

Cinci şi jumătate dimineaţa. Mă trezesc după ce adormisem, cred, pe la vreo unu şi ceva, oarecum, căci cine poate dormi pe Lună Plină, şi mai verificasem ceasul până la trei. Mă duc la gară, să prind trinu’ de şapte, că m-a rugat clientul să fiu la zece în Covasna.

Ies la maşină. Maşina îngheţată băţ. Scoate, racleta, curăţă ce e de curăţat şi purcede către capătul metroului, să laşi maşina, că la gară e cu du-te vino când e vorba să găseşti un loc de parcat. Aştept, reglementar, la bariera de tren, e timp berechet.

La şase şi un pic dimineaţa, parcarea de la metrou e plină de maşinile ce şi le-au lăsat oareşce oameni peste noapte acolo… găsesc un loc, strecor Smartu’, bag cartela în tonomat şi cobor pe peron ca să văd boarea metroului ce tocmai plecase. Timpul se strâmtează.

Schimb la Victoriei, ajung pe peron la un minut după ce plecase metroul de Gară. Timpul se strâmtează şi mai mult. Ajung în gară, asist la procesul solemn-tacticos prin care doi bătrânei îşi iau bilet să se plimbe la predeal, se salută cu funcţionara, se pare că sunt călători loiali. Cumpăr bilet, foarte scump, şaptezeci de lei, iau un covrig de la linia automată de covrigi, două beri de ghimbir ca să îmi dezlipesc geana şi mă duc să mă aşez în vagon. Pun laptopul în priză (oh ce bine) şi îmi iau corespondenţa la triat.

termin de cetit, scot cozmeticele să mă peticesc la buză şi apoi şi mirul, că prea au mers toate interesant. Dopul cu biluţă se desface ca prin minune şi uleiul minunat se împrăştie pe pantalonii mei cool, tip horseback riding, şi iată-mă, pătată artistic, în drum spre un meeting de business. Oftez. TRebuie luată o fustă… sau un pantalon.

Îl rog să mă ajute pe şoferul care a venit să mă ia şi să mă ducă în ţara lu’ Oz aranjează, în ungureşte, să mă ducă la un magazin de fabrică. Oftez trecând pe lângă minimallul de pe marginea gării, nu e încă deschis. Ajungem în secuime, găsim magazinul de fabrică. Mega fiţe, materiale bune, preţuri explodate, iau ce se potrivea cât de cât şi mă duc la meetingul interminabil. Atât de interminabil, încât nu apuc decât să ajung la toaletă, scurt, ocazie cu care constat că pantalonii cei noi sunt rupţi între picioare (atunci? acum?….) şi datorită discuţiilor prelungite, reuşesc să ratez trenul de 18.40. Cel de şapte jumate s-a anulat. Următorul e la opt patru’ş’cinci şi are întârziere de patruzeci de minute, îmi spune tanti de la casa de bilete, mai bine încercaţi la autobuz… La autobuz pute şi următorul e la nouă. Mă întorc la casa de belete. Iau un intercity la nouă şi două’ş’cinci, timp real.

 

M-aş duce să beau un suc şi să găsesc o toaletă mai civilizată decât una de gară.  Întreb de un restaurant. A, era unul aici, după colţ, da’ a ars, îmi zice doamna biletieră…  Fascinantă istorie urbană. Nu mă interesează nici cât negru supt unghie.

Plec la mall-ul la care oftasem de dimineaţă şi mulţumesc manifestării dorinţei pe care o plasasem când încă aveam pantaloni pătaţi pe mine. Îmi iau o pereche bej de pantaloni de călărie, 29 de lei, şi un tricou alb, de la reduceri, 29 de lei. Beau un fresh cu tonic ca să nu îmi cadă capul în gât de somn, cobor la XXL-ul de la subsol ca să îmi iau un suc de porto 100 la sută şi o apă pentru tren. Las bagajele la raftul cu dulapuri şi primesc biletul galben cu numărul 69, la care privesc lung.

Iau sucurile, iau plăşile, îmi târşâi cizmele până la gară şi mă gândesc că juma’ de oră şi încă un pic n-o fi foc, pipiron. Mă aşez. Glasul cristalin al crainicei cfr anunţă cu seninătate că trenul o să-ntârzie cinze’ş’cinci de minute. MMMM, într-o oră a făcut cinşpe minute întârziere. Wonderful. Mi-e frig, dar nici nu mă gândesc să mai trec încă o dată pe dedesubt şi să mai stau în gara aia care miroase neapetisant. Am uitat şalul alb în Smart. Dar mi-am cumpărat unul la reducere, cu zece lei. E moale şi cald.

Aşa că nu îmi mai rămâne decât să consemnez că am primit ce am cerut dimineaţă. Mall şi pantaloni ieftini. Care m-au costat o pereche de pantaloni scumpi şi trei ore de întârziere. Dar s-au întâmplat. Arăt ca o vrăjitoare smulsă dupe o perioadă prelungită de tortură, visez la cadă şi dacă n-ar fi fost să trebuiască să iau Smartu’ din parcarea metroului, mi-aş fi dat serios mâna cu nenea Jack.

Multe împliniri de Lună Nouă. Aveţi grijă ce vă doriţi.

 

Lumea întreagă e o oglindă

Ziua mea de ieri s-a terminat suficient de târziu ca să apuc să fiu printre primii care să ureze unei prietene foarte speciale La Mulţi Ani de o zi foarte specială.

Doamna asta e inspiraţie în mişcare. Emană inspiraţie. E ca un copac cu rădăcinile în cer, care te invită să te alimentezi din fructele pe care le produce necontenit. Acum a scris o cărticică… dar despre asta, mai târziu.

Deschid computerul, sună skype-ul de departe, şi iată un start foarte bun, cu vise şi planuri.

Puţin mai târziu, vorbesc la telefon cu cineva din BeNeLux, care se luptă cu o droaie de blocaje. Oamenii caută cauze exterioare şi se luptă, şi se luptă… Încerc să explic că atragem o grămadă de porcării, care vin şi se lipesc de noi ca magneţii. Mai exact, de gândurile şi comportamentele noastre „negative”. Întâi ne strică ceva, la nivel emoţional, iar apoi un ceva din mintea noastră produce tipare care ar trebui să ne apere la următoarea tentativă de vătămare. De fapt, aceste tipare nu fac decât să producă un fel de şanţ pe discul minţii, şi ne reîntoarcem în relaţii care se destramă după două luni, să iubim oameni care nu ne iubesc, să ne fie frică de lucrurile care ar putea să ne ducă un etaj mai sus.  Părăsim conversaţia cu o decizie de acţiune, iar ziua mea curge, aglomerată, între telefoane şi emailuri (cine a zis că o oră de consultanţă e scumpă ar trebui să vadă câtă muncă e în spatele acelei ore facturate).

La patru trebuia să ajung în centru, la Hanul lui Manuc. Prieteni buni şi parteneri buni fac un mini-event pentru businessul lor şi al clienţilor. Când am primit invitaţia nici nu am citit-o, doar mi-am marcat 4 în agendă. Sar în maşină, garez iscusit pe lângă staţia de metro, nici prin gând nu îmi trece să conduc până în centru ca să mă învârt apoi după loc de parcare. În vagon, mă aşez şi privesc oamenii.

Mintea începe să clămpăne: ăsta nu are bani. aia doi sunt delincvenţi. ăsta nu o să îşi găsească femeie. Îi trag una peste gură, o resetez şi încep să mă uit, cu insistenţă, la fiecare dintre ei, ca să văd ce e frumos în acel om. Cu fiecare respiraţie, simt cum vagonul se luminează. Oamenii sunt, cu adevărat, frumoşi.

Hanul lui Manuc ascunde secrete bine renovate, suntem într-una dintre primele săli de bal din Bucureşti, aici se adunau boierii, mi se spune. Ciudat, cu zece minute înainte mă vedeam îmbrăcată în rochie lungă, cu talie înaltă şi fir de aur, conduri cu vârf ascuţit, întors în sus, şi înconjurată de bărbaţi în anterie de mătase, şi ele cu fir.

Descopăr cu uimire şi bucurie prietena ce împlineşte anii menţionaţi… venită să lanseze noua ei carte, în eventul la care aterizasem în necunoştinţă de cauză. Bucurie maximă, pentru că: 1. adusesem un cadou de Amazon, neştiind că o voi întâlni. 2. Văd cartea, partenerii noştri au sponsorizat tipărirea, şi vom primi un exemplar. 3. Îl întâlnesc pe directorul editurii şi vorbim îndelung despre Amazon. Un om foarte, foarte frumos.

Eventul curge, cu noi frumos aşezaţi pe scaunele princiare, din mătase. Primesc în continuare mesaje de parcă ar clipi semaforul, sunt din ce în ce mai high şi mai fericită, fără o explicaţie clară, e ca şi cum pe tavanul acestei săli s-ar fi aşezat puzderie de îngeri, ca zăpada pe copaci, şi lumina lor străluceşte din ce în ce mai tare. Se lansează cartea, cu explicaţii, primim un pasaj proaspăt, dintr-o carte despre un GonDrag care avea de împărţit nestemate lumii, şi lumina străluceşte şi mai tare.

Bonus: Orlando, cel care mi-a cântat din tobe, la despărţirea de ultima mea echipă corporate, e aici cu tot harnaşamentul, oamenii primesc tobele şi energia Mamei Pământ se porneşte, ca un vârtej ascendent de tornadă, şi ia pe sus pe toţi oamenii ăştia, frumos îmbrăcaţi în rochii drepte, negre, de business, şi costume cu cravată.

Plutesc, nesigură de contactul cu realitatea 3D, înapoi, spre staţia de metro, deschid cărticica verde şi din ea încep să răsară lujerii subţiri, eleganţi, care cresc cu iuţeală. Culorile umplu grafica alb-negru şi, când mă dezmeticesc, constat că sunt cu o staţie mai departe decât cea la care trebuia să cobor.

Realizez asta abia în stradă. Mai compostez o dată cartela, iau metroul înapoi, către locul în care am parcat maşina, zâmbindu-mi mie şi prietenilor care m-au aruncat în starea asta de graţie.  Pun cheia în contact şi plutesc spre casă. Intru  pe stradă şi becurile stinse ale uriaşelor lămpi de mercur se aprind, unul câte unul, când trec pe lângă ele.

Ajung acasă. Ceasul de pe bord arată 7.27, ar pe blackberry văd 7.00 . Iar am „mâncat”  timp, iar porţiunile lipsă devin din ce în ce mai evidente…

Iar după lumina aceea din sală şi lumina de pe stradă, nu mai am decât de scris dedicaţia Danielei Andreescu, căci despre ea este vorba, de pe prima pagină a cărticelei care izvorăşte lujeri mai ceva ca jungla şi Jumanji:  Behind the Light there is…

Amen, sister. Ce gândim, aia primim.

Sincronicităţi

Ascult U2, după sincronicităţile de azi. 

Sincronicitatea este experimentarea a două sau mai multe evenimente care sunt aparent fără legătură. Totuşi, ele se petrec într-un mod plin de semnificaţie. Primul care a descris conceptul de sincronicitate a fost Jung, în anii ’20. 

M-am decis săscriu despre asta după ce am avut parte de vreo trei. 

Latura nevăzută a sincronicităţii este atunci când al doilea eveniment este ascuns, iar Sinele tău te trage de mânecă pentru a-ţi capta atenţia. Lucrurile se întâmplă într-o aparentă coincidenţă. Mă gândesc la cineva şi în următoarele treizeci de secunde mă caută pe skype. 

Mă gândesc la altcineva şi în următoarele două minute la radio îmi cântă cântecul pe care l-am auzit din gura lui acum câteva zile, când dansam în ploaie pe o faleză dintr-un alt tărâm şi alt timp.

Mă gândesc din nou, deschid YouTube ca să ascult nişte U2 şi primul cântec este cel pe care am dansat într-o pizzerie în care nimeni nu dansa :D. Mai mult, este cel pe care îl fredonam de dimineaţă: Unchained Melody. 

O dragă şi bună doamnă din viaţa mea îmi povestea cum comunică peste lumi cu cineva care îi trimite melodii în radioul maşinii. Am intrat în acelaşi film, dar comunic cu oameni care se află pe diagonala Pământului faţă de mine. 

Te-ai uitat la ceas şi arată ore simetrice? sincronicitate. Ia vezi ce vrea Sinele tău superior să îţi transmită. Incoming mail.

Oamenii Adevărului şi sincronicitatea

Huni Kuin se cheamă. Un alb, brazilian de origine, care face naveta între Oslo şi adâncul junglei, îi numeşte fraţii mei. Am ajuns să aflu despre aceşti oameni (traducerea numelui tribului este, literal, adevăr oameni, şi s-ar putea aproxima cu Oamenii Adevărului). Un popor paşnic, uitat într-o junglă pe cale de distrugere, care acum trebuie să meargă ore întregi ca să găsească ceea ce înainte creştea la uşa lor. Plantaţiile de soia, despădurirea, agricultura intensivă le ameninţă viaţa, aşa cum o ştiu de mii de ani. O ştim cu toţii, dar devine o rană vie când povestea asta despre interesul economic nemilos e povestită de unul de-al lor.

Nu ştiu cum se face, dar în brăţările de pe mână port poveşti de popoare prigonite. Tibetanii, suferind în prorpia lor ţară sub talpa chinezească, şi acum indigenii Amazoniei stau înfăşuraţi, cu tradiţiile lor şi cu motive specifice, în jurul punctelor mele de puls. Nu am fost niciodată o activistă, dar dacă e să trimit un gând bun pe ziua de azi, către aceşti oameni pleacă.

Pot numi oare o coincidenţă faptul că acest mesager din junglă, care a urcat ieri cu noi la Sfinx ca să omagieze Dacii Mari, îl cunoaşte pe şamanul peruvian pe care îl voi întâlni în mai puţin de o săptămână?

Este oare o coincidenţă faptul că acest om vorbea despre gheaţă şi imediat a început grindina? Sau că a cântat un cântec străvechi de invocare şi s-au pornit fulgerele şi tunetele?

Sau faptul că la terminarea cântecelor lui, venite din adâncul verde al junglei braziliene, părul tuturor se ridicase în sus, ca nişte rădăcini înfipte în cer? Nu, nu a trăsnit lângă noi.

Poate o fi o coincidenţă momentul în care ne aşezăm la o supă caldă, plasma din restaurant este pusă pe Explorer, iar reportajul este despre Huni  Kuin şi Kaxinawa – un alt trib situat mai la nord-est de „fraţii” mai sus menţionaţi.

Ultima coincidenţă: postez acest articol, şi brazilianul nostru îl citeşte imediat. Vorbesc cu el pe la 12. Îmi spune: ce ciudat, fotografia pe care ai găsit-o este a fratelui meu, cu care intenţionam să vin în România.

Pentru cei cartezieni, este un şir de coincidenţe.

Pentru mine, însă, este o secvenţă clară de sincronicităţi. Acele mici semnale care spun „deschide-ţi inima, vine un mesaj”.

Recepţionat.

Mulţumesc.

Următoarea transmisie… din Verde!