Despre pace


Nu pacea din Orientul Mijlociu, ci pacea interioară.

Am avut o săptămână nebună, nebună, terminată ieri cu un sprint. Prietenii mei au plecat la poale de munţi înalţi de ieri, eu nu am avut, pur şi simplu, suficient timp ca să pregătesc ce era de pregătit şi să merg şi eu cu ei.

M-am urnit cu greu din Bucureşti, aproape cu părere de rău pentru că părăseam zona de confort. Apoi, poate pentru că mergeam într-un loc încărcat cu amintiri, am început să am acea stare de anticipare, ca atunci cân pleci în vacanţă. Dealurile sunt pline cu pomi înfloriţi, şi cu cât urci timpul parcă merge înapoi, până acum o săptămână, când au înflorit piersicii în Bucureşti.

Nu mare lucru îţi trebuie ca să te reconectezi. Prieteni dragi, dacă sunt, un foc, nişte apă care susură în fundal, şi verdele crud al mugurilor care au pocnit, luminoşi, în încă un ciclu din atâtea nenumărate.  O mămăligă, un mujdei făcut cu drag, şi tihna unui Cămin, un loc bun în care s-au consumat bucurii multe, multe, dar şi drame şi tensiuni, şi momentul acela de respiro în care să te poţi readuna şi bucura de starea de aşteptare dinaintea marilor Sărbători.

E simplu. Trebuie doar să îţi aduci aminte de toate astea, şi apoi să ai luciditatea de a mulţumi pentru că le ai, le-ai primit, le trăieşti. Nu pantofi cu toc, nu club. Ci liniştea pură de la Poale de Făgăraş, care miroase a primăvară şi Paşte şi a vorbe bune de la prieteni adevăraţi. Asta e ce vreau să împărtăşesc cu voi, toţi cei ce citiţi notele de călătorie prin viaţă, cu tot ce are ea, bun şi rău. E echilibru. E linişte. E Pace. Pace vouă.

Reclame

servicii. nivelul serviciilor. preţul corect


Aseară, o prietenă cu aderenţă la telefonia fixă a insistat să mă sune pe Romtelecom.

Aici, în satul Pipera, unde oamenii dau o căciulă de bani pe case şi teren, nu există infrastructură. Mulţumim, domnule primar. Drept care Romtelecom a instalat telefoane care merg, cred, pe DECT: nu ai fir. E un wireless mai mare din care suge şi telefonia, şi internetul. Rezultatul e catastrofal. două liniuţe la telefon, adesea zero, iar internetul e un fel de colaps cu sughiţuri. Îmi tot promit că reclam, de vreo lună încoace, dar procedura de reclamaţii e, parcă, făcută înadins ca să ţi se ia.  Clienţi captivi, ne mulţumim cu firimiturile marelui operator.

Ieri, un prieten „in need” avea mare nevoie să trimit nişte bani. Mă duc la poştă. Trimit cu cel mai rapid mandat patru sute de lei în Botoşani. Oficiul poştal cinci. Prestaţia costă vreo cincisprezece lei.  Multuţ. Două ore mai târziu, prietenul din Botoşani sună disperat. Nu poate ridica banii, pentru că poşta din Botoşani s-a restructurat. Oficiul cinci a devenit ghişeul unu la oficiul şase. Aşa că eu trebuie să îmi iau maşinuţa, să mă întorc la oficiul de unde am trimis mandatul ăla super mega electronic, care trebuia să ajungă IMEDIAT şi să le cer funcţionarelor să trimită pe fax, la numărul x, formularul pe care eu l-am completat, astfel încât omuleţul in need de la capătul celălalt al maşinăriei infernale să poată lua banii de care avea atâta nevoie.

Funcţionara de la poştă arată de parcă a fost săgetată cu o sarbacană bine înmuiată în curara. Priveşte ecranul ei, din ăla negru cu litere de acum o mie jumate de ani, pe care scrie că există oficiul cinci în BOtoşani. Intervine şefa, pe care o auzisem, în ultimele cinci minute, la volum amplu, arbitrând cereri de concediu între angajate. Foarte deranjată de faptul că i se cere să dea fax. Că oficiul din Botoşani trebuia să îi scrie, auzi, un e-post. Iaca, e-mail nu există la instituţia asta. Şi că se rezolva totul online.

Îmi propusesem să nu mă atac. Dar e super interesant cum aceşti giganţi de stat, cu rădăcini adânc înfipte în tradiţia comunistă, când clientul se milogea după produs iar măria sa, vânzătorul sau funcţionarul, de la înălţimea poziţiei sale maxime, se îndura să scape niscai firimituri, nu au învăţat nici să ofere scuze, nici compensaţii. Pentru că, la urma urmei, am plătit ca banii să ajungă ieri şi au ajuns azi – nu mă interesează ce face IT-ul lor şi nici ce instrucţiuni interne au- iar de rezolvat tot clientul, săracul, trebuie să rezolve. Mă gândesc cum o fi după ce îi restructurează pe toţi ăştia. Or să rămână dinozaurii, şi atunci să vă văd, fraţilor, pe unde scoateţi cămaşa.

Zgubilitice înscrisuri locale


A venit primăvaraaaa! Şi, cu ghioceii şi zambilele reglementare, au ieşit la lumină şi cuvintele, ele, care este.

În ceţurile dimineţii, la semafor, o imagine înviorătoare. Hai cu leuşteanu, frate. Unde mai pui că nu ne jucăm: borşul Cimbrişor e marcă înregistrată. A propos, se pune cimbru în borş? Mă declar incompetentă la features and benefits.  😀

Următorul exemplu este înduioşător.

Anvelopele de iarnă au obosit. Trăncănite şi hârjâite prin gropi, fiare ieşind din liniile de tramvai şi alte asemenea piedici şi dureri, au şi ele nevoie de un spa al lor.

Mă încântă prospeţimea cu care un detaliu mic al unui lucru de altfel anost poate deveni un strop de sentiment în dimineaţa gri de Bucureşti.  Iar dacă prin trafic vezi o droaie de Dacii cu UBi sau UBY pe plăcuţa de îmatriculare, de ce nu le-am iubi puţin şi pe anvelope? Doar puţin, atât cât să le asigurăm un loc confortabil, la hotelul de anvelope. Se vor odihni, binemeritat, până la următorul viscol care, fireşte, ne va lua iar prin surprindere.

Şi, deşi am făcut poze pe repede înainte, prin parbrizul nu prea curat (aştept să plouă ca să pot rezolva apoi problema spălatului) Bucureştii şi nebuneala de dimineaţă au câte o mică împunsătură energizantă. Atât cât să te trezeşti zâmbind.

Produsul lunii


Am momente aiuritoare în existenţa mea de consultant. Cel mai recent merită o istorisire completă, pentru că rezumatul nu ar avea haz.

Deci… mă sună o prietenă, foarte băgată în cultură şi carte, că a ajuns la ea o cerere de suport pentru înregistrare OSIM. Ok, spun, şi ce pot eu să fac? Omul mă sună: păi, ştiţi, e o ojă care are în ea un compus florescent, e un polimer (nu dezvălui componenta cheie, ca să îi protejez omului secretul). Dar ăştia de la osim îmi cer reţeta. Nu puteţi să îmi scrieţi dumneavoastră nişte concentraţii? 😐

Investigând din aproape în aproape, înţeleg că omul a folosit acest polimer fluorescent, pe care l-a adăugat la o ojă cumpărată de la distribuitor… şi acum vrea să o înregistreze. Îi explic cum e cu proprietatea intelectuală, cu cercetările pentru formule, cu testările pentru produse cosmetice destinate consumului uman şi  îi sugerez să contacteze un producător ca să aibă reţeta de bază… omul înţelege, în fine, că nu poţi înregistra oja altuia.

Dar îmi place ideea, să faci ojă fosforescentă (băieţi, imaginaţi-vă că pune zâna unghiuţele licăritoare pe voi în miez de noapte, brrrrr), deşi nu e nouă. Îmi place prospeţimea cu care gândesc românii, ideea de a-şi înregistra produsul şi, mai ales, scurtăturile neortodoxe care pot, adesea, duce la marile invenţii şi brevetele lor corespunzătoare. Şi consider toată această poveste o compensaţie care înlocuieşte orice taxă de consultanţă, pentru că speranţa e nepreţuită. Bine că a trântit Pandora la timp capacul cutiei ăleia.