În fluviul emoțiilor


Astăzi, 23 martie, o zi mai specială: după eclipsele de Soare vin, negreșit, cele de Lună. Ca o zi de lună plină, dar amplificată zdravăn, cu energie din plin, cu valuri neașteptate de emoție, cu senzația aceea, de accelerație și frână și accelerație… Unii pot simți stări neplăcute, de la durere de cap la greață sau diaree, amețeală, somnolență inexplicabilă: suntem cosmosensibili :).

Unul dintre lucrurile care ies major la suprafață în asemenea zile sunt emoțiile. Zile de certuri, de iritare, de exacerbare a sentimentelor bune și mai puțin bune.  Ce este de făcut cu ele?

În primul rând, merită puțină recunoaștere și acceptare: sunt părți din noi, care ies la suprafață, ca urmare a unui gând fugar. Sistemul de control al corpului eliberează, ca urmare a acelui gând, o substanță chimică, rezultatul fiind o stare. Suntem doar controlați chimic de propriul nostru corp. Bine-bine, am înțeles, dar ce e de făcut?

Primul remediu: respirația.

Respirația este grozavă – se întâmplă involuntar, dar o putem face și voluntar. SFatul bunicii, cu număratul până la zece, este minunat, mai ales dacă îl extindem până la o sută. Așează-te undeva, în liniște, și respiră-ți starea până se atenuează. Numără fiecare respirație. Dacă te distrag gândurile, întoarce-te la numărătoare. În zece minute te vei simți mai bine.

Al doilea remediu: curățarea.

Transpiră la sport și apoi fă-ți un duș prelung. Sau scufundă-te într-o cadă cu sare și uleiuri esențiale. Cele mai bune sunt: portocală, pentru depresie. Lămâie, pentru stări inerte, de inactivitate. Ylang-ylang, pentru tristețe. Mentă, pentru stări negative, blocaje. Poți folosi plante, dacă nu te deranjează obiectele solide în cadă: flori de lavandă, ceva rozmarin măcinat…

Remedii avansate: respirația de foc

De aici încolo, nu te apuca de nimic pe cont propriu. Caută un terapeut, asigură-te de recomandări, căci e plină lumea de oameni cu bune intenții și lipsiți de tehnică, sau, mai rău, cu focus pe bani și nu pe procesul de vindecare al celor cu care lucrează. După ce te-ai decis, adună-te, sacrifică un weekend și mergi la o sesiune de respirație de foc.

Metoda e străveche și a fost redescoperită ca metodă modernă de câteva decenii. A fost folosită de șamanii din toată lumea, de vindecătorii sufiți, de vraci… iar acum, de terapeuții holiști. Fie că i se spune respirație holotropică, fie că i se spune rebirthing sau All Love, totuna. Principiul este simplu – se respiră conștient în zona abdominală,  sub supravegherea terapeutului, care știe și la ce să se uite, cum să te corecteze în procesul de respirație și cum să te ajute să extragi cu ajutorul corpului fizic emoțiile reprimate. Foarte important este cât durează procesul și câte sesiuni de respirație implică. În general, dacă se lucrează 1:1, îți ia cam trei ore. Dacă se lucrează în grup, așteaptă-te la un atelier de o zi și jumătate (orice demers mai scurt te stârnește fără să te elibereze). În metodologie trebuie să existe cel puțin un episod de focus, în care terapeutul te ajută să identifici împrejurările care au produs emoțiile latente, și câte un debrief după fiecare sesiune de respirație. Nu îți planifica nimic după terapie, cel mai bine este să te duci acasă și să reflectezi, să te cuibărești, să dormi. Liniște. Pregătirea pentru sesiune se face cu mâncare foarte ușoară sau deloc, îndepărtarea excitantelor – ceai negru sau verde, cafea, ciocolată, ca să nu vorbim de alte substanțe chimice. Un atelier de respirație de foc, de obicei, te eliberează de cele mai traumatice surse de emoție, dar am întâlnit situații în care eliberarea completă a intervenit după trei asemenea ateliere.

Orice opțiune am alege, un lucru este clar: suntem pe deplin capabili și responsabili să lucrăm cu propriile emoții. Dacă ieșim din dramă și intrăm în practic, singurul lucru este să ne hotărâm să facem ceva. Apoi, lucrurile devin simple.

 

 

 

Anunțuri

mindfulness: esenţa reprogramării pozitive


Azi dimineaţă, la patru şi jumătate, sună telefonul. De obicei, telefoanele primite la o asemenea oră sunt induse de o oarecare urgenţă. Număr privat, zicea ecranul  lui Blackberry. Hmmm. Cineva care s-a apucat de poante nesărate, mi-am spus, m-am dus jos, în living, mi-am pus un pahar de ceai rece şi m-am reîntors în pat. Somnul fugise. Mă duc la baie, îmi curăţ faţa şi  tocmai când decisesem că e timpul să încerc să mai dorm, telefonul sună din nou. NUmărul, de data asta, vizibil. Este mama unui fost coleg de şcoală al fiului meu, disperată că tânărul a raportat ora de întoarcere două şi încă nu ajunsese acasă. Aceşti „copii” au douăzeci şi unu de ani. După criteriile din toată lumea sunt adulţi. 

În loc să demit pe loc intenţia agitată şi îngrijorată a telefonului, simt cum starea acestei femei începe să mă contamineze, ca un val de burniţă gri. Băieţii erau în oraş, prin cluburi. Oare e totul în regulă? Pulsul îmi creşte. Eiii, asta-i bună. Îmi iau telefonul, somnul fugise definitiv, şi, pentru prima oară în trei luni de zile, mă joc pe ecranul colorat. Metoda funcţionează şi după ce câştig trei top score-uri, ameţeala revine: plonjez la loc în vis. Şi tot ca prin vis, aud la cinci clopoţeii de la uşă. Clubberul s-a întors 😀

M-am trezit tulburată de impactul agitaţiei acestei femei, şi îndurerată de suferinţa pe care singură şi-o induce. La momentul „periuţă de dinţi” am decis să o sun ca să vorbesc serios cu ea. Nu pentru că mi-a alterat singura noapte liniştită din săptămâna asta, ci pentru că simt că are nevoie de ajutor. Obsesia ei referitoare la acest tânăr, de altfel frumos şi deştept, atinge ca o plagă sufletul acestui băiat tânăr, care are nevoie să experimenteze şi să cunoască. Apoi m-am gândit ce aş face în terapie cu această femeie. Un psiholog ar încerca să îi arate ce mecanisme şi rotiţe sunt defecte, ca să o reîntoarcă la o logică normală de abordare a relaţiei ei cu fiul. Mi-a venit în minte altceva.

Mindfulness  îi spune în engleză, şi nu găsesc în română un echivalent care să mă mulţumească. Sati în Pali,  smṛti în sanscrită, se găseşte ca noţiune de la Upanishade încoace şi  e una dintre părţile fundamentale ale scripturilor Hindu şi ale învăţăturii buddhiste.

Atenţia concentrată asupra realităţii, dar în special asupra momentului prezent devine o reală putere când se combină cu înţelegerea clară asupra a ceea ce se petrece.  Prezenţă  e un cuvânt care mi se pare foarte potrivit, pentru că îmbină atenţia concentrată pe acum cu posibila racordare la un registru energetic superior, pe care îl numim Sine, Divin şi câte şi mai câte. 

Buddha predica despre atingerea prezenţei prin  exersarea continuă a unei conştienţe calme asupra corpului, sentimentelor, minţii şi a stărilor noastre. Practicarea  constantă  duce la înţelepciune. Departe de a te transforma în victima împrejurării, prezenţa trebuie combinată cu discernământul (a nu se citi judecată).

Şi gândul mi-a fugit la toţi cei pe care i-am întâlnit în săptămâna care a trecut. O mare parte dintre ei, sub imperiul agitaţiei. Ceva rău s-a întâmplat la serviciu, m-a părăsit iubita, prietena mea nu are job, nu ştiu ce se întâmplă cu mine – deşi e minunat, mi-e frică… şi tot aşa.

Pe terasa grădinii mele, transformată sub imperiul energiei de tanc a sufletului meu pereche, care a ţinut să schimbe faţa locului de meditaţie pe vară, ca să îmi lase amprenta lui aici, în România, cât e el departe, pe pernele verzi şi moi proaspăt aşezate în colţul cel mai umbros, reflectez la toţi aceşti oameni. Fugiţi în ieri şi în mâine, cu tristeţi, regrete şi frici. Veniţi înapoi, aici, acum. Regăsiţi-vă prezenţa şi trăiţi sentimentul uluitor de frumos al existenţei în formă umană. NU există ieri şi mâine, ci doar acest moment, în care cerul e albastru şi trandafirii miros năucitor. Permiteţi-vă această secundă de linişte personală înainte de a vă resorbi, iar, în vârtejul fricii şi al suferinţei. Apoi comparaţi cele două stări şi decideţi dacă merită să începeţi să vă antrenaţi mintea.

Şi dacă răspunsul e da, începeţi de azi, cu zece minute de mindfulness. Dacă mintea fuge la ieri, aduceţi-o înapoi, în acum. Dacă fuge în mâine, aduceţi-o înapoi, în acum. Şi după zece minute, examinaţi cum vă simţiţi, în comparaţie cu momentul în care aţi început antrenamentul zilnic.

Un biceps frumos se face la sală în două luni. Când antrenezi mintea, simţi efectul din punctul iniţial, şi ce e minunat e că muşchiul ăsta nu face niciodată febră de la supraîncărcare.

A practica Iubirea constant


Nu, nu este un articol despre tantra. Mă uit pe mediile electronice pe care am re-aterizat fix acum o săptămână şi, cu sau fără legătură cu pârdalnica ocazie de marketing a lui Februarie, aia cu inimioare şi ciocolată şi trandafiri omorâţi, văd din ce în ce mai multe postări despre iubire.

Majoritatea sunt enunţuri, foarte adevărate, dar greu de pătruns şi mult mai greu de aplicat. Oamenii le copiază şi le postează pentru că simt o afinitate specială cu energia celor scrise, sau a celui care le-a scris. Ce simt că lipseşte este o metodă practică, dar practică, prin care să le aplici, şi ideea de azi mi-a venit după ce am citit ce a postat o prietenă, care s-a hotărât să trimită iubire şi iertare celor care i-au deranjat viaţa 😀 (Mulţumesc, Delia). Citind-o, am realizat cât de mult rămâne la nivel declarativ din ceea ce stabilim ca principiu de viaţă şi cât se manifestă, concret, prin focus mental şi acţiune concentrată.
Eu cred că Iubirea, manifestată în toate formele ei, este un mod de viaţă, o filosofie şi o disciplină. Înseamnă să gândeşti într-un anumit fel. Începe prin a te uita la oamenii cu care te întâlneşti în metrou, în trafic, pe stradă, la supermarket, la birou, ACASĂ (aţi remarcat că pe cei de acasă îi considerăm „cuveniţi” şi facem pentru ei mai puţine eforturi decât, să zicem, pentru cei de la serviciu?). Alege pe cineva şi încearcă să vezi frumuseţea în acea persoană. Ce e, într-adevăr, frumos, perfect, divin în persoana respectivă. Nu ce te deranjează sau nu corespunde normei. Simplul contact cu acest aspect de perfecţiune al persoanei respective e suficient ca să stabilească o punte invizibilă, care repară, sudează, întregeşte.

Dacă acest exerciţiu e bine făcut, după câteva săptămâni vei constata că ţi se îmbunătăţesc relaţiile. Ţi se netezesc potecile, ţi se deschid porţile şi apar posibilităţi noi, la care nu te-ai mai gândit.

E timpul pentru faza următoare. Alege-ţi pe cineva necunoscut. Bodyguardul de la intrare. Casiera de la Billa. Cerşetorul din parcare. Priveşte în ochi aceste persoane pe care le ignorăm zilnic, trimite prin privire iubire, atâta cât poţi şi de cât eşti în stare. Până acum nu am auzit de vreo moarte accidentală prin supradoză de iubire, deci dă cât te ţin curelele. Oferă-i acelei persoane cadoul nevăzut al Forţei care animă totul.

Urmăreşte schimbările. Eu practic asta cu taxatoarea din parcarea de la birou. Ce s-a întâmplat e că în această parcare, întotdeauna plină, fie există, fie se eliberează un loc pentru vaporul meu lung şi lat, de câte ori vin să parchez.

Meditează cât mai des la aspectele tale feminin şi masculin. Cu toţii le avem pe amândouă, ca prototipuri ale androginului perfect. Vezi unde faci excese şi unde mai ai de lucrat. Exprimă-ţi aceste aspecte armonios. Reflectează la final de zi în ce parte a predominat manifestarea ta din acea zi. Dacă vrei o metodă rapidă de echilibrare, ia imaginea de mai sus, cea cu albastru şi roz, şi priveşte-o timp de un minut.

Şi, mai ales, gândeşte-te că eşti o Sursă în mişcare, şi că poţi, prin intenţie, să împrăştii iubirea ca pe o ceaţă luminoasă în jurul tău: să o faci cadou şoselei pline de gropi pe care o înjură cu toţii, ca să se repare mai repede.

Şoferului care îţi „ia faţa” cu obrăznicie şi nepăsare, ca să înceapă să îi pese data viitoare. Copilului care plânge, admonestat în public sau obosit sau flămând, ca să îi fie un pic mai bine. Cuplului care se ceartă în restaurant, lângă tine.  Plantelor din ghivece, ca să  le treacă mai repede timpul până le poţi scoate în soare, pe balcon. Hainelor cu care se va îmbrăca mâine copilul tău sau fiinţa care doarme pe perna de lângă tine…Şi mai ales, MAI ALES, celor care te aşteaptă acasă, într-un sat, sau într-un oraş, să le dai un telefon sau să treci pe la ei şi să guşti din dulceaţa aceea neasemuită pe care o face mama.

După care poţi să te aştepţi la minuni, căci poarta miracolelor s-a deschis o dată cu inima ta.

cercuri care se închid


Vine o vreme, vine o toamnă când te apuci să cureţi grădina ta interioară de uscături. Sau, dacă nu ai făcut-o până acum, ar trebui să te apuci.  Ca să îţi aminteşti, se întâmplă cururi ieşite din comun: ceasul arată 1.01 sau 13.13, în vise se întorc cei cu care nu ţi-ai încheiat cum se cuvine relaţiile, la televizor curg reportaje cu locuri care te-au marcat.

Nimic mai simplu. Iei măturica şi te apuci de câte o relaţie. Îţi aminteşti ce ţi-a dăruit relaţia aceea. Îţi aminteşti ce te-a învăţat. ÎŢi aminteşti de lucrurile surprinzătoare… sau dureroase .  Cu măturica ta de bunătate şi lumină în mânuţa dominantă, cureţi toate reziduurile – resentimente, furie, ură, tristeţe şi îi mulţumeşti acelei persoane pentru urma pe care a lăsat-o în viaţa ta, pentru dramul de evoluţie pe care ţi l-a oferit. Te gândeşti „de bine” la acea persoană. O rogi să te ierte pentru tot ce i-ai făcut rău. Faci tot posibilul să îţi neutralizezi senzaţiile referitoare la sentimentele, scuzele, reparaţiile pe care crezi tu că ţi le datorează. Nu îţi datorează nimic, nu îi datorezi nimic. E ca o mare care se linişteşte într-un apus şi capătă consistenţa aceea de lac uleios pe care o iubim atât de mult, şi pe care o vezi în serile calme.

Iar apoi te setezi ca data viitoare când în mintea ta curg vise în care crezi că v-aţi reîntâlnit, iar pe ecranul televizorului,la 18.18, vezi reportajul despre locurile care v-au marcat relaţia (ce ciudat, toate într-unul singur) să nu mai simţi durerea, ci doar recunoştinţa pentru cele ce s-au întâmplat.

Iar mâine te poţi apuca de vindecarea următoarei relaţii.