Dincolo e aici.

ian with orbUfff, tare aş vea să mai rămânem în farmecul porţilor nevăzute de la Delphi. Dar mai avem de punctat, mai e ceva, nu ştiam ce… A. intră în discuţii detaliate cu grecul cel uns cu toate alifiile şi aflăm, cu interes, că are pregătit un snop întreg de opţiuni pentru călătorii în jurul lui Delphi. Sub tejgheaua frumos lustruită se află un ditamai biblioraful, organizat pe buzunăraşe, cu diverse hărţi detaliate pentru fiecare dintre destinaţii. Încă sub imperiul obsesiei cu peşterii, A. vine triumfătoare, există o Peşteră a lui Pan acolo, mergem, mergem…

IMG_0918

Şi mergem. Traversăm muntele, intrăm în zona de ski, priveliştea e superbă, dar locul arată ca după bomba atomică. Îmi închipui că iarna prinde viaţă, dar acum arată ca unul dintre orăşelele acelea din Vest prin care nu mişcă decât tufişurile de buruieni ţepoase pe care le rostogoleşte vântul. Avem indicaţii foarte clare, după ce pensiune se face drumul la stânga, le urmăm şi intrăm într-un drum de tarmac care urcă, urcă, urcă, serpentină după serpentină, până la un moment în care încep să strâng puţin mai tare mânerul uşii :)))). Tocmai când mă gândeam să spun că ar fi bine să întoarcem maşina în primul loc în acare acest lucru e posibil, ajungem într-o mică lăţitură, sau rotunjitură, după gust, parcăm, ne punem adidaşii şi purcedem pe potecuţa pietroasă care duce la multcăutatul obiectiv… nu prea turistic, dar sigur plin de potenţial 🙂

Intrăm într-o mare sală, care se îngustează spre fund, o mega expoziţie de forme ciudate, fiinţe împietrite în cristalul calcitului, iar senzaţia prezenţei este copleşitoare. Lăsăm mici semne de respect prin cele locuri, ne apropiem de capătul sălii, care arată ca un uriaş altar, şi simt că trebuie să mă opresc acolo, acolo e locul în care trebuie aprinsă lumânarea. Aşez, frumos, tot ce e de aşezat, inclusiv pe mine, în timp ce A. şi I., ca întotdeauna, pleacă spre capătul sălii, în ascensiune pe piatra lunecoasă, ţinându-se de funii, ca să vadă, fireşte, ce e „dincolo”. Dincolo, peştera continuă cu alte comori. Deschid spaţiul, fac primele fotografii şi pe ecranul mititel al aparatului se văd primele formaţiuni luminoase, cristaline, strălucitoare. Rotunde sau ovale, îmi fac figuri şi camera nu face scharf pe ceea ce vreau să pozez, ci pe aceşti orbi de lumină, halucinanţi şi feluriţi.

radiind

Cutezătorii se întorc din explorare, mai puţin noroiţi decât mă aşteptam, mi se alătură, se creează un triunghi care parcă oglindeşte intrarea cu trei laturi a peşterii şi plonjăm în neînţelesul locului, în acel ceva pentru care am făcut atâta amar de drum. Peste noi vine, năvală, Lumina, încărcată cu tot felul de informaţii (acum sunt zip, va trebui să le decompactăm şi să le digerăm mai târziu) şi upgrade-uri, ca să păstrăm limbajul informatic :). Cert e că fotografiile noastre ulterioare ne arată înconjuraţi de aure de lumină. Două grecoaice venite cu perechile lor ne văd în meditaţie, intră tiptil şi vorbesc în şoaptă. Când ne văd că strângem, ne spun că nu au vrut să ne întrerupă. Nu ne-au întrerup. Aici s-a deschis ceva, şi ele sunt primele care beneficiază de această nouă poartă.

eroul grec, musculos şi... cam atât.

Drumul spre poalele muntelui e mult mai spectaculos decât cel de la sosire. Am traversat complet Parnasul şi coborâm, coborâm, coborâm spre mare. Pe marginea străzii, corcoduşii copţi ne fac să ne oprim.
Mai acre decât mă aşteptam, fructele răcoritoare compensează lipsa apei, pe care am lichidat-o complet sus, la peşteră.  Peisajele muntoase, cu stânci fioroase şi masive, continuă până ne apropiem de autostrada pe care am venit dinspre Katerini către Atena.

Facem o scurtă oprire în Lamia, pentru redresare. Oraşul pare mort. Duminicile au avantajul că nu plăteşti taxe de autostradă, am scăpat de o grămadă de euro aruncaţi pe asfalt, dar şi când e să cauţi un restaurant…. greu, greu.

Ajungem în centru, parcăm maşina şi dăm de o străduţă plină de restaurante. Doamne… doar grătare. Găsim unul ascuns, numele pare ceva de genul Strada Viselor, şi îl alegem pe ăsta. Bună inspiraţie, epntru că a am mâncat numai specialităţi greceşti minunate. Hotărât lucru, suntem croiţi pentru restaurante bune :).

la TErmopile, o Fereastră misterioasă a Zmeilor.

Ne oprim, pentru scurt timp, la Termopile, ca să îi facem pe plac războinicului din grup. Grecii speculează orice în materie de turism. Aici nu e mai nimic, în afară de un monument şi un panou care arată până unde era marea (acum s-a retras serios). Dealurile pline de vaietul morţilor tac. În depărtare,   vertical care mărgineşte capcana măcelăriei greceşti aplicate perşilor, o gaură perfect, dar perfect rotundă, o Fereastră a Zmeilor, veghează colina unde cei trei sute au murit, momeală pentru o armată de un milion care şi-a luat una dintre cele mai celebre bătăi din istorie.

Heart of the Earth

În parcarea prăfoasă, un smochin încărcat de rod face cu ochiul. A. ignoră grecul beat care a adormit pe bancă, la umbra copacului plin de fructe violete şi dulci, şi îşi leapădă papucii ca să se caţere, pisiceşte, după prăzile mult râvnite. Grecul tresare din beţie şi, pe limba lui, îi dă fetei noastre indicaţii despre unde să urce şi cum să culeagă. Par să se înţeleagă de minune 🙂

Continuăm drumul până la malul mării. De-a dreapta şi de-a stânga şoselei sunt două sate, îl alegem, la întâmplare, pe cel din dreapta: se numeşte Stomio. Pe faleza înghesuită se aliniază, una după alta, pensiuni şi hoteluţe. În uşa unuia stă o tanti grecoaică tipică, îmbrăcată în negru şi foarte serioasă. Ne face semn, venim la ea şi stăm cu douăzecişi cinci de euro pe noapte în buza mării.

înapoi în Cald şi Ud

Porţia de Metaxa, repede-repede,  şi o tulim la baia de seară. Egeea e incredibilă, lină şi caldă şi moale, şi plutim ca meduzele până ne „răguşesc” degetele, iar soarele se strecoară după munţi.

Încă o porţie de coniac ne face foame şi coborâm pe terasa sub care clipocesc valurile. Pe lângă noi, pisici şi căţei. Alegem un peştoi de două kile (!), o să fie scump, şi cerem legume la grătar: grecul face un preparat pescăresc, peşte la grătar, legume la grătar, chioare toate. I. se enervează pe mâncarea simplă, dar noi, fetele, ne distrăm la maxim cu dorada minunată şi remediem legumele chioare cu un dressing ad hoc, făcut din lămâie şi ulei, sare şi piper… chiar e simplu şi bun.

Mâine, big day.  Urcăm pe Olimp. Iar aventura noastră grecească se apropie de final.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s