do it well şi pe urmă gândeşte-te la diferenţiere


E vineri, sunt într-o viteză nebună, plec la mare pe neaşteptate, cu prietenii. Părul e varză, unghiile sunt la fel. Întârzii într-un meeting cu un client, ratez programarea de la coaforul de cartier, aşa că mă opresc la următoarea destinaţie de biz şi verific dacă e loc la salonul din complexul respectiv.

GV UpGroundCând eram mai corporate şi mai risipitoare, frecventam brandul cu destulă fidelitate.

Pe vitrină, o grămadă de pachete advertised. Preţuri îmbietoare.

Primesc manichiura şi pedichiura, executate la fuşereală, oja nu s-a uscat nici după o oră, e veche, probabil.

Stilistul, însă, tânăr şi drăguţ, un blond cu ochelari de nerd, conversaţie adaptată şi abilităţi de comunicare cu clientul. Împrejur, băieţei plini de importanţă, care chiulesc, de principiu, şi o tipă care tunde şi coafează foarte, foarte bine, unde mai pui că e extrem de interesant îmbrăcată.

Ajung la casă, unde, surpriză, niciunul dintre pachete nu e disponibil. Nici eu nu am întrebat condiţiile, nici ei nu au comunicat. Plec cu o notă de plată fix dublă faţă de ce plătesc de obicei şi nici un avantaj suplimentar – dimpotrivă.  Mi se cere o carte de vizită pentru newsletter. Am lăsat-o. Nu am primit nimic. Întreb de oferte. Sunt disponibile pentru companii. Cer oferta. Nu am primit nimic.

Plătesc preţul, nejustificat pentru ce am primit. Termin relativ repede cu toate operaţiunile şi îmi văd de drum acasă, să fac bagajul. Unghiile se strică progresiv – deşi le feresc de nu se poate. Frustrarea creşte. Vorbesc la telefon cu o amică – îmi relatează cum i-au stricat părul în Băneasa.

Povestea poate părea o plângere sordidă, de muiere frustrată. Nu sunt frustrată… chiar deloc. Am o flexibilitate şi o îngăduinţă care depăşeşsc cu mult ce ar putea aştepta oricine. Dar în spatele acestui şir de greşeli care ar face un client să îşi jure şi să stuchească-n sân că nu le mai calcă pragul se ridică un mare steag roşu, pe care, consultant fiind, mă simt obligată să îl semnalez.

Oricât de frumos ar fi împachetat produsul şi serviciul, oricât de celebru brandul, trebuie stabilit un standard de bune practici. Acest standard trebuie, apoi, urmărit cu îndârjire câinească. Firmele mari bagă bani în mystery shopping, în studii de client, în tracking operaţional. Managerul de locaţie e primul coach, care răspunde pentru calitatea produsului şi serviciului la locul faptei. Manager slab… produs slab… există, oare, un set de  dimensiuni ale performanţei managerului din fiecare locaţie, oare?

Mi-aş dori să pot lucra pe brandul ăsta, pentru că e brânză bună în burduf de câine. Lipsa loializării clilenţilor se traduce în trafic aleatoriu şi baze volatile de business.

O să scriu la management… să vedem dacă îmi răspund :D. Vă ţin la curent.  Să vedem dacă îşi citesc mailurile şi urmăresc blogurile.

obsesia exterioară


De fapt, m-am dus la Milano cu treabă. Un târg de cosmetică, produse peste produse, şi, providenţial, în acelaşi timp, campionatul mondial de coafura. şi târgul de pret-a-porter, de unde nu am rezistat şi am plecat cu ceva cărţi de vizită.

Dacă priveşti totul ca pe o formă de artă, lucrurile par relativ acceptabile. Oricum, obsesia pentru păr şi unghii, manifestată în pavilioane imense dedicate fălşăriilor, este evidentă.

Lucrurile par o idee mai normale când ajungem în pavilionul cu haine…

01_00115_001Aici sculptura din materiale fluide continuă, de la exuberanţă la extravaganţă. Iată câteva dintre lucrurile ce mi-au plăcut:

127 Texturile fluide, indiferent că era voal, mătase sau tricot subţire.

Florile, uneori într-o supradoză de o exuberanţă uluitoare.

Creatorii, oameni drăguţi, sociabili, prietenoşi şi normali.

Preţurile, incredibile pentru comenzi en gros.

Atmosfera de întâlnire de artişti, chit că se discuta business.

Şi bufetul, senzaţional. Farfuria era o uriaşă formă de tartă, subţirică de parcă era napolitană, şi în ea căpătai salata.

Dar parcă tot sunt puţin hype italienii ăştia.

La început a fost Cuvântul


Un cercetător de la o universitate americană s-a întrebat ce s-ar întâmpla cu ADN-ul dacă l-ar expune la muzică. Aşa a şi făcut, a pus spiralele să asculte muzică gregoriană, incantaţii sanscrite şi toate celelalte rockuri etc. A constatat că rata de absorbţie a radiaţiilor ultraviolete creşte cu 9.1 la sută la canticele gregoriene, cu 6-8.2 la sută în cazul inantaţiilor sanscrite, iar rockul scade nesemnificativ rata asta.

De ce e important? Pentru că se pare că pentru a abosrbi mai multă energie din UV, ADN-ul pare să se descolăcească, şi asta datorită proprietăţilor apei care stă în jurul spiralei celebre.  Corespunzător frecvenţelor de solfegiu din scara antică, se întâmplă tot felul de lucruri:

frecvenţa de 396 Hz eliberează tiparele emoţionale , cum ar fi vinovăţia şi frica.

cea de 417 Hz sparge emoţiile cristalizate (despre care se spune că sunt cauza incipientă a multor boli funcţionale=

semnalul de 528 Hz esste cel mai celebru, i se spune semnalul iubirii, frecvenţa creatoare de bază şi corespunde notei mi din scala antică. Mi-ul curent este 523 Hz, dar cel antic este 528. Aduce, în afara informării moleculelor de ADN, pace şi vindecare.

De altfel, nota Mi vine din latinescul Mi-ra gestorum – echivalentul pentru miracol 😀

Principiul, folosit, de altfel, din Atlantida încoace, presupune rezonanţa între sunet şi ADN. Se spune că Thoth şi Iisus vorbeau o „limbă ascunsă” – limba păsărească, ce permitea deschiderea de portaluri.

la 693 Hz se reconectează relaţiile,

iar la 741 – se declanşează stările intuitive, cunoaşterea neliniară şi se trezeşte intuiţia.

În fine, 852 Hz este frecvenţa iubirii celei mai înalte, care aduce reîntoarcerea la echilibru şi ordinea divină.

Dincolo de aceste caracteristici, pe Youtube se găsesc o seamă de track-uri pentru experimentarea acestor frecvenţe şi extrem de benefice pentru meditaţie.  Interesant e când înepem să vorbim despre  aplicaţii. În afară de sesiunile de terapie alternativă eu, una, văd aplicaţii posibile în:

– spa-uri

– locuri de relaxare

– clinici

– orice spaţiu de bien etre.

Am văzut pe YouTube combinaţii reuşite între frecvenţa de bază, muzici de relaxare sau trance. Iar dacă vreţi the ultimate thing, căutaţi un site numit Unisonic Ascension.

Vibraţia contează, clar. Poate pentru că la Început a fost Sunetul. cel al Cuvântului, nu?

Din viaţă


Blogul ăsta nu e doar un loc de predici. Predic lucrurile în care cred şi pe care le fac. Mi s-au prăbuşit view-urile din cauza unei tăceri îndelungate: e din cauză că am lucrat încordat la lansarea unui concept pe care l-am dus din faşă până în sacoşa clientului, la propriu.

Acum a venit timpul să descriu 😀

E vorba de mâncare fresh pentru oameni ocupaţi. Gata făcută, cu pâine coaptă în fiecare dimineaţă în bucătăria de la etaj. Cu salate făcute pe loc. Cu sushi mai bun şi mai ieftin ca oriunde.

Cu supe cremă uşoare, de vară, de la morcov cu ghimbir la cremă de spanac cu broccoli şi gazpacho răcoritor. Fresh de morcovi, de mere, de portocale, şi o cafea despre care alţii spun că e grozavă. Eu nu sunt băutoare de cafea, deci opinia mea ar fi nu doar subiectivă, ci şi incompetentă 😀

Construcţia brandului şi a conceptului arhitectonic a urmat aceeaşi strategie – muşti o bucată din natură. Totul proaspăt, totul crocant, totul adevărat.   Sănătos şi savuros. De la petele de culoare la confortul canapelelor de la etaj. Nimic nu e prăjit, ci gătit cu ştiinţă spaniolă în stil mediteranean, cu abur şi vid, aşa încât totul fierbe la temperaturi mult mai mici şi sucurile şi vitaminele ingredientelor rămân întregi.

Staff tânăr şi trecut prin training, nu ca la firmele româneşti. Training de consumator, training de produs. Bucătari cărora le place ce fac. Şi o filosofie simplă, fără farafastâcutri, transparentă ca şi brandul.

Invit cârcotaşii să vină în piaţa Victoriei şi să verifice P-urile :D. Terasa e cot la cot cu Starbucks şi mă găsiţi acolo aproape în fiecare dimineaţă, dacă vreţi să vorbim la o ceaşcă de cafea despre cum s-a născut şi să vedeţi ce a devenit brandul ăsta.

Dacă urcaţi la etaj, cu un prieten sau cu laptopul, să lucraţi (există cafea bună şi wi-fi) puteţi testa ambianţa plăcută, cu banchete verzi, ghivece cu plante aromatice şi straturi de ierbuţă în cele mai insolite locuri. Pentru că brandul se încăpăţânează să fie o bucată de natură.

Cât despre viitor, nu pot să mă dezic de ceea ce am făcut, pe vremuri, la Connex, când am reformulat pentru prima dată sloganul: tu faci viitorul. Aşa că o să sune bine.

Despre oameni care au înţeles


La urma urmei, cele mai corecte sunt afacerile de familie. Asta, în România.  Deşi, dacă e să mă gândesc la Hilton sau Marriott… tot de familie se cheamă.

La obiect: cu ceva vreme în lume, un magazinaş numit Salsamenteria a venit cu bunătăţi de prin Italia. Apoi a dispărut, ca să reapară cu câteva sute de metri mai încolo, îmbunătăţit cu un restaurant de cincizeci de locuri. Despre ambianţă nu spun nimic, las pozele să vorbească.

O să povestesc, însă, filmul. REgăsind prăvălia cu provolone şi prosciutto, intrăm ca să îi iau copilului materie primă de sandviciuri. Cuţite enorme, maşini de feliat, felii micronice prin care se vede lumina, pachete ca în Bologna. Fata care vinde, subţire şi volubilă, ne spune că au şi restaurant şi ne invită să îl vedem. Patronul, aşezat la masa de lângă uşă, cu ziarele şi laptopul, ne salută, zâmbind, şi facem un tur rapid al trattoriei selecte care s-a înfiripat acolo.

Totul e calculat.  Mixul de wenge, roşu stins şi bej, paharele generoase şi perfect curate, şervetele moi, nisipii, sarea de Himalaya şi piperul boabe în râşniţele înalte, perfect transparente se aşează pe parchetul care imită plăci din cutiile vechi de vin. Meniul e uluitor, pastele sunt făcute în casă.

Nu e ieftin, dar e mai ieftin ca în Italia. Comand un minestrone şi nişte farfalle,partenerul meu de sărbătoare de 8 martie alege bruschete şi nişte paste specialitatea casei, cu măsline şi alte trăsnăi de Sud de Italie.

De la o masă lungă-lungă pleacă ultimii oaspeţi. PÂnă ne comandăm noi limbonadele şi mâncarea, masa cea lungă se desface, fără zgomot, şi se redistribuie în măsuţele cu patru locuri care umplu, din nou, spaţiul acela andante.

Supa vine, cubuleţe de dovlecei, morcovi şi alte bunătăţi catifelate şi moi şi delicioase, lângă ea, tropăie, nervos,

cubuleţele minuscule de roşie înţepată cu usturoi de la bruschete. Farfuriile au aceleaşi forme senzoriale, rotunduri şi ovale groase, grele, în care mâncărurile poposesc ca navele în port. A

tenţia la serviciu face ca farfuria să dispară fix la un minut după ce am terminat felul întâi.

Felul al doilea sunt pastele. De casă. De fapt… primi piatti. Dar trebuie să fii nebun să mănânci antreu, primi, secondi şi dolci aici, cu excepţia situaţiei în care afară te aşteaptă parcată o macara, care să te transporte,

inert, după cursa culinară.

După ce apar farfuriile  în care stă o canditate moderată dar suficientă, de paste asezonate cu arome subtile, apare şi bucătarul, uscăţiv, evident fumător şi poet în ale gastronomiei. Este extrem de asemănător cu proprietarul, se aşează şi îşi pun şi ei de mâncare. Tot paste, tot cu măsline şi roşii şi ce minuni or mai fi pe acolo.

Un chelner, un supervisor-bartender, fata de la magazin şi două ajutoare în bucătărie, asta-i tot.  La ceas de siestă,  suntem singurii întârziaţi, localul pluteşte într-un non-timp care ar putea fi oricând, oriunde, iar pastele din farfurie unduiesc, galbene, în arome.

Nota soseşte iute, odată cu POS-ul, nu trebuie să ceri tu să plăteşti cu cardul. Ieşim prin magazin, unde ni se mai agaţă în plasă nişte gran padano şi un salam picant. Dacă vrei, îţi poţi lua canelloni pentru acasă, sunt sigură că sunt proaspeţi.

Reţeta, în concluzie, e simplă. Un concept legat, un bucătar bun, o înţelegere clară a nivelului serviciilor şi un proprietar de afacere care urmăreşte cu atenţie ca toate acestea să se întâmple.

Simply better


E o carte, scrisă de un nene, Patrick Barwise, şeful catedrei e Marketing de la London Business School, e publicată şi la noi, au editat-o băieţii deştepţi de la Publica. am avut privilegiul de a afla despre ce era vorba în carte dinainte de tiparul din Anglia, chiar de la el, la un congres de marketing.

E vorba de a te concentra pe ce îi trebuie clientului… înainte să îţi spargi capul cu diferenţiatorii. Am două exemple azi, unul în produs, celălalt în trade marketing.

Primul exemplu vine de la o marcă pe care o ştiu de peste zece ani. Un american isteţ, Jerry, înfiinţează primul serviciu de livrare de pizza într-un bucureşti paralizat de tipare vechi de gândire. Face un aluat miunat, îl tăvăleşte în mălai, îl umple cu câte şi mai câte şi, când pierde câte un client, nu uită să îi mulţumească pentru cât business au făcut împreună.

Jerry nu stă pe loc. Afacerea creşte, totul se dezvoltă, evoluează. Câte o mică schimbare, inovaţie, idee care piperează din nou pizzele. Ambalaj, vouchere, promoţii. Din urmă vine concurenţa de la Pizza Hut, care şi-a îmbunătăţit mult produsul în ultima vreme.

Ultimul lucru care, efectiv, m-a încântat, arată cât se gândeşte un producător ca PHD la cum e perceput produsul care îmi aterizează în bucătărie, din microportbagajul scuterului cu care a venit. E iarnă, pe cutie e un punct roz care îţi arată că pizza e caldă. Şmecherie de marketing, îmi spun, ia să vedem ce se întâmplă cu cutia dacă o punem la rece. Punctul a dispărut după câteva minute pe terasă.

Am comandat două cutii de pizza. în cea de dedesubt, un suport diafan împiedica greutatea celei de deasupra să strivească în vreun fel capacul de carton. Pizzele au ajuns intacte, calde, gustoase. Produs, inovaţie, insight-uri de client. Nu ştiu de ce, dar tot la Jerry mi-e gândul…

Al doilea exemplu vine din retailul meu drag. Mergând să cumpăr ingredientele de prânzişor pentru cursul de mâine de la O&Co, mă proptesc în vitrină. Nu era încărcată, nici artistică, gen Cartier (am văzut că se poartă stilul, un magazin de haine al unei creatoare românce avea în vitrină un manechin cu aripi de argint), era o vitrină corectă şi la obiect.  te prinzi repede. Trufe, produse din trufe, reţete cu trufe, pădure, lemn, vitrina vorbeşte, senzorial, cu tine, şi te trezeşti că ieşi din magazin cu un borcan de ulei de trufă albă pe care îl vei folosi la paste…

şi cu o cremă de trufe şi mânătărci care va merge grozav pe tartinele subţiri, fierbinţi, de pâine prăjită. Nimic complicat, dar savoarea sofisticată va face nişte oameni să se simtă tare bine.

Vitrina are niveluri de comunicare pentru toate felurile de distanţe. Cu cât te apropii, cu atât vezi ceva, şi încă ceva, şi încă ceva. Vizualul te lasă să tragi cu ochiul în ambianţa magazinului.Ai şi alte propuneri de produse în celelalte „straturi”. Totul îţi spune intră, intră, că nu te costă să intri.

Sau, mă rog, te costă. Puţin în comparaţie cu plăcerea pe care ţi-o va oferi pâinica prăjită de care vorbeam adineauri. Şi asta cu modestia produsului bun care nu trebuie să se bată cu pumnul în piept şi să arunce sute de mii pe câte un flight de campanie, ca să spună că e bun. Pentru că este, pur şi simplu, bun. Dacă nu mă credeţi… încercaţi 😀

Poveştile închid cercuri


Acum vreo patruzeci de ani, agăţată de mâna bunicii, mergeam până în capătul străzii, cu plasa de borcane goale de iaurt, să luăm altele de la lăptăria din colţ. Erau nişte borcane mici, cu gură largă, şi unele mai mari, cu gură strâmtă – nu ştiu nici acum de ce, dar parcă gustul era diferit.

Bunica se oprea, apoi, la băcan. Acolo unde azi cresc blocurile alea comuniste fără personalitate, era o firmă roşcată, scrisă cu litere albe. Băcănie şi coloniale. Intrai înăuntru şi erai copleşit de luciul duşumelei, ceruită fără voie de picăturile de ulei de măsline, şi de mirosurile acide şi dulci şi uşor afrodisiace. Vanilie şi uleiuri şi măsline şi sacii cu făină şi şi zahăr. Scorţişoară şi dulceţuri şi şorţul de o culoare nedefinită al băcanului supraponderal şi afabil. Ştia tot, vorbea cu toţi, iar seara fereca sipetul cu comori parfumate în spatele unui grilaj de oţel care se deschidea ca un evantai.

Plec prin oraş şi, pentru că de mult timp cochetam cu Băcănia Veche, pe care o văd ca pe un exemplu de marketing pe facebook, am vrut să văd şi realitatea, nu doar proiecţia. O vilă din apropierea cartierului în care am crescut, unde geamurile uşilor de sticlă sunt încă din cristal şi din care curg spre tine, de pe scări, mese, etajere, ca dintr-un corn al abundenţei, toate minunile pe care altfel nu le găseşti. Dau exemple. Un madras neiute, condimente pentru mâncare. Dulceaţă de lapte. Cardamom verde pentru ceai. Toate ameţite de mirosul puternic al cozonacului ce se coace în cuptoraşul modern, dar sub privirile tradiţionale de bunicuţă ticăită.

Intru în vorbă cu gazda, mereu acolo ca să vorbească despre minunile de pe raft cu ce oaspeţi i-or trece pragul, gata să îţi ofere o supercafea. Aflu că această viluţă, ascunziş de comori, era de fapt casa băcanului din copilăria mea. Şi, în timp ce genele strivesc lacrima mică şi umedă a nostalgiei, realizez că vieţile noastre se învârt în spirale pe care se închid, succesiv, alte şi alte cercuri.

farmecul discret al burgheziei


există un lucru pe care locurile bune, rafinate îl au în comun: o combinație mătăsoasă, palpabilă, de culori și forme moi, care te învăluie și te leagănă într-un fel aproape hedonist.

În Casa Vernescu, opulența de pe vremea bunicilor se revarsă peste o gașcă mai puțin conformistă. Locul a fost invadat de bloggeri. Unul din cinci scrie repede, repede ceva pe terminalul său mobil. Pălăriile de vară, tip Justin Timberlake, contrastează puternic cu stilul subretă ușor perversă al fetelor îmbrăcate în uniforme cochete, cu print scoțian, croială englezească și fuste de Soho. În lobby-ul clădirii atât de celebre, care a văzut multe la viața ei, cafeneaua s-a trezit la viață. Ceaiuri complicate, aduse de un italian cunoscător, biscuiții păcătoși ai lui Haddad și plonjoanele repetate în pahare cu iaurturi sau ciocolate savante fac casă bună cu porțelanurile pictate de mână și albumele de artă descompusă, dincolo de modern și postmodern. un concoct echivoc, pentru care merită să dai o raită în ceasurile moi și leneșe ale amiezelor de august, când cauți înțepătura unei cafele cu zvâc sau alintul unui ceai la o palavră.

less is more. but bigger.


Aventurile de la Cosmoprof, din Bologna, mi-au facilitat reflecţia asupra modului în care o marcă se prezintă în relaţia business-to-business.  Lipsa unei părţi semnificative a participanţilor a creat o bruscă vizibilitate a standurilor. Am avut, deci, spaţiu şi timp pentru contemplare 🙂

În primul rând, am văzut o mărire a standurilor, mai ales pentru firmele mari. O afirmaţie masivă, punctată fie de logo-uri imense, fie de construcţii luminos-futuriste.

Imaginile variază de la aspiraţionale, cu veşnicele modele subnutrite şi suprafardate cu iluminatoare de ten, la logo-uri masive. Am văzut mult design minimalist, mult alb şi negru şi – revelaţia sezonului – o tonă de orhidee albe. Săracele orhidee, care – oricum – sunt flori cu conotaţie puternic sexuală, au ajuns în zona banalului.

Produs puţin, superselectat, de preferinţă pus în evidenţă cu lumină, pe formate de retail de lux sau adaptări speciale pentru expo.

Dacă la brandurile mari mă aşteptam la arhitectură, design, declaraţii non verbale de putere, am fost plăcut surprinsă şi de branduri mici, care nu au avut bani să cumpere un hectar de spaţiu dar au avut suficientă creativitate ca să acopere vizual ce vrea brandul să spună, într-un mod care să atragă vizitatorul pentru o discuţie.

Exemplul alăturat mi s-a părut cea mai bună combinaţie, gândită în paşi în funcţie de apropierea treptată de stand. De la distanţă vezi florile luminate, vezi numele mărcii, apoi, pe măsură ce te apropii, spoturile îţi aduc în atenţie produsele – din nou, super selectate şi expuse mai degrabă ca exemplu decât ca descriere exhaustivă de game.

Produsul în sine are şi el parte de fantezie în expunere. Mi-a plăcut foarte mult ideea unui producător de săpun sub marcă proprie – peretele principal al standului îţi arată, practic, că poţi face orice formă şi mărime de săpun, şi nu trebuie decât să iei o decizie, experienţa e demonstrată. Cred că tifonul şi cartonul au costat mult mai puţin ca ideea 🙂

Ultimul exemplu, la care cu greu m-am oprit, pentru că am văzut o grămadă de execuţii interesante, este cel de ingrediente. Nu, nu este masa de deserturi a unui restaurant. Deja, de câţiva ani, vezi la târguri cine ştie ce scrub pe care îl lpoţi, literalmente, gusta, pentru că  e făcut din fructe, legume şi cristale de zahăr în ulei de măsline 🙂

Dar, din nou, simplu, la obiect, fără declaraţii stupide, o prezentare inovativă care vorbeşte de la sine despre natura bio a unui produs cosmetic.

Mă opresc aici, dar, pentru cei însetaţi, restul fotografiilor de la târg sunt disponibile la https://pisicka.wordpress.com/2010/04/17/stuck-in-italy/

Asta doar în cazul în care nu le-aţi văzut deja 😀

îmi place la starbucks pentru că


Despre Starbucks am citit, mai întâi, în cărţi de marketing. O afacere care voia să vândă cu doi dolari şaptezeci o cafea, când ea costa de obicei un dolar. Nimeni nu i-a dat vreo şansă, pentru că s-au uitat doar la shoppingul raţional.

Starbucks, încăpăţânat, a venit cu un model care a revoluţionat retailul de gen. Lumină, mirosuri, un univers al cafelei. Poate similar cu felul în care Ikea a revoluţionat vânzarea de mobilă.  Şi Starbucks a câştigat pariul.

Apoi, ca orice lider adevărat, a fost modest şi a încercat să continue inovaţia. Mărturisesc că nu au cel mai bun chai. Dar îmi place la nebunie ideea de fair trade, faptul că banii se duc la mici cultivatori oneşti, şi zgârcenia cu care oferă şerveţele, ca să tăiem mai puţini copaci. Iată un brand în vena căruia curge, din plin, responsabilitatea socială. Iată cum ceea ce părea mai degrabă un trend care alimenta fluxul de marketing a devenit bună practică. Şi ne place la nebunie, la fel ca sticluţele cu suc de fructe amestecat cu ceai şi, din păcate, la fel ca prăjiturile păcătoase…