1179 km, 200 euro, 31 ore

La capătul unui maraton de două zile, pot spune cu mâna pe inimă că m-am mai gândit la cât de mici şi de incapabili să ne controlăm soarta suntem.

Sâmbătă după amiază, după documentarea de business, trântesc, în hotel, vraful de cataloage şi mostre şi dau drumul, fireşte, televizorului ca să află ce se mai întâmplă cu norul de cenuşă. Aflu că spaţiul aerian italian e închis pentru cel puţin trei zile şi dau fuga imediat la autogară. Din fericire, hotelul e aproape de hub-ul autobuzelor.

Am primul contact cu ceea ce, constat, este sindromul vulcanului. Lume care vine şi întreabă, caută alternative, brusc confruntată cu atitudinea companiilor de transport auto şi căi ferate cărora, sincer, nu le pasă că vrei să ajungi acasă şi că e o situaţie de criză. Relaxaţi, au închis ghişeele sau au lăsat o fătucă să îţi spună că  până mâine dimineaţă nu face nimeni nimic.

Revin la hotel, rog recepţia să caute primul tren spre Budapesta. E 6.28. Singurul interesant, evident, îl voi pierde. E la şapte. Mă decid să plec oricum, dau un sms de scuze partenerilor de biz, explic că trebuie să mă întorc şi îmi fac bagajul cu o viteză care uimeşte recepţionerul. Din lobby-ul elegant, cu forme organice şi orhidee albe, exclusiviste, ajung pe caldarâmul ud, târând după mine kilogramele de cataloage. Fug la gară pentru a da de un al doilea balamuc. Coada la informaţii e enormă. Ghişeele de bilete sunt închise, funcţionează doar automatele la care trebuie să stai la cozi enorme. Mi se spune să mă urc în tren, oricum. Mă urc până în Veneţia, unde sunt ceva conexiuni. E un Eurostar, plătesc cei douăzeci şi ceva de euro regulamentari plus cincizeci de euro amendă că nu mi-am luat bilet de pe peron. Nu am niciun comentariu care să fie suficient de literar pentru a descrie cum m-am simţit.

Cobor, şi aia, şi ailaltă, şi cu banii luaţi, pe peron în Venezia Mestre. O clonă amplificată a balamucului din Bologna. La biroul de informaţii nici nu se poate ajunge. Conform practicilor cunoscute, in punctul acela fierbinte erau de serviciu trei persoane care, când au văzut gloata, au închis uşa şi au lăsat un singur funcţionar să se descurce. Mă duc la automate, stau la coadă după un nene expat care nu are nimic în comun cu metoda  încâlcită de emitere a unui bilet, ei bine, nu, nu. Nu se poate bucureşti, nu se poate budapesta. automatul spune cu încăpăţânare că nu există nicio opţiune pe destinaţia asta şi îmi arată că primul tren disponibil e mâine seară…

Mă întorc, oarecum resemnată, pe peron şi decid să mă urc în primul tren care pleacă la Budapesta. Ici şi colo aud vorbindu-se româneşte. Unii au bilet, după cinci ore de stat la coadă, alţii nu. Întreb un conductor dacă putem lua bilete in tren, zice sa vorbim cu şeful. Tabăr pe şef, mă împrietenesc instant cu două doamne venite de la un congres de hematologie din San Marino (auto până în Rimini, aproape pierdut trenul de Venezia Mestre, apoi în aceeaşi situaţie cu mine) şi, iată, mergem cu naşul într-un tren internaţional în care, culmea, primim şi cuşetă. Contra frumoasei şpăgi de optzeci de euro, nedecontabili. Lângă noi, cele trei graţii, care eram atât de feicite că ne putusem urca în tren, apar încă trei români plătitori de şpagă, iată, compartimentul cuşetă clasa a doua, o primă experienţă pentru mine, este complet. Dormim pe apucate, între nenumăratele controale de acte, punctate cu insistente examinări cu lupa (nu glumesc) ale documentelor, scanări cu lampa de ultraviolet şi, în general, o atitudine menită unor infractori, nu unor călători, dar suntem într-un tren care ne duce la Budapesta, avem un pat în care să aţipim şi chiar că nu mai contează nimic.

De dimineaţă, salvatorul nostru ne scoală ca să strângem repede urmele conspiraţiei: Lenjeriile de pat dispar, banchetele se strâng, compartimentul redevine normal, suntem şase oameni care călătoresc spre Budapesta, iar controlorul de bilete ne „sare” şi trece direct la următorul compartiment.  Complicele nostru ne răsfaţă cu un ceai, un suc de portocale, o cafea, un croissant pe care le agrementăm cu cumpărăturile mele pentru acasă: prosciutto şi parmigiano, mâncate la botul calului, cu sărăţele de San Marino 🙂

Primim, bonus, o perindare pe prelungul mal al Balatonului, în timp ce schimbăm sms-uri şi mesaje şi apeluri cu cei care, sub presiunea timpului, cercetează internetul mincinos de acasă. Ş5tirile spun că s-au suplimentat trenurile, dar nu e adevărat. Ajungem în gară la Budapesta când megafonul anunţă plecarea unui tren numit Transilvania Express. Ajunge la Sibiu, merită să încercăm. Aşa că fugim la casa de bilete, iau rapid pe card (Doamne, bine că există…) bilet pentru mica găşcuţă de trei, urmând să decontăm pe urmă şi alergăm, literalmente, după tren, pe care îl prindem.

Doăuzeci de minute şi o bere mai târziu, suntem oarecum recompuse, intrăm în ritmul trenului, cu poveşti, intervenţii de salvare a italiencelor de lângă noi (trebuiau să ajungă la Vâlcea, aveau bilet de Deva, organizăm prelungirea oarecum neoficială a biletului şi preluarea de către românii care le aşteptau pentru cursul de eco acvatic pe care urmau să îl predea timp de o săptămână şi le vedem, mai târziu, predate, safe and sound, partenerilor din România). E timp suficient, mâncăm prima masă normală, la restaurant. O supă evident reconstituită, dar cui îi pasă, se balansează periculos şi dă peste marginile bolului, supusă balansului de capăt de linie ferată maghiară şi începutului de ţară românească. Ne serveşte unul dintre cei doi stewarzi de restaurant: o pereche stranie. Bucătarul, rotund, roz, extrem de placid, şi chelnerul, care mai străbate, din când în când, culoarele trenului să ne întrebe dacă vrem o cafea sau un suc. Dialogul cel mai eficient se desfăşoară în germana de grădiniţă, mulţumesc, Tante Niculescu, pentru cărămizile de bază ale unei conversaţii despre meniu. Oricum, chelnerul are toate simptomele unui retard uşor, dar apreciez căile ferate maghiare pentru că angajează persoane cu handicap. Totul adaugă şi mai multă culoare unei aventuri deja saturate de adrenalină.

Trenul ne leagănă între două conversaţii despre cărţi şi filme (dah, iată, te poţi întâlni şi cu oameni care citesc, nu numai cu manelişti burtoşi), din ce în ce mai gol pe măsură ce combatanţii îl părăsesc. Un personaj insolit, pe care colegele mele de suferinţă l-au cunoscut în timpul acestul drum al calvarului, american vorbitor de română, coboară şi el pentru a prinde o legătură spre… Caracal, unde are câteva mici afaceri cu producţie şi servicii, şi ajungem la Sibiu, noi trei şi italiencele redirecţionate, unde suntem salvate, la propriu, de deus ex machina. Soţul aflat în portofoliul uneia dintre simpaticele refugiate vine, ca Ana lui Manole, cu Dăciuţa până la gară, ne încarcă şi ne duce acasă, într-o stare de euforie vecină cu drogul, datorită oboselii şi a bucuriei enorme, enorme, că suntem, în fine, acasă.  Ultimul tronson de traseu, cu un şofer de taxi amabil şi mirosind a colonie bună, mă depune, epuizată, în faţa uşii de la intrare. Sticla cu gel antiseptic s-a vărsat, scot cheile extrem de dezinfectate din chestia aia rece, intru în casa neîncălzită, pentru că piticul a fost ocupat în weekend cu petreceri, constat că au îndepărtat cu oarece eficienţă urmele exceselor şi mă prăbuşesc în pat, adormind undeva, la jumătatea distanţei către pernă, într-un somn fără vise.

Bilanţ general:

Bologna- Venezia Mestre, 1 oră, 78 euro (Eurostar, deh)

Venezia Mestre- Budapesta, 13 ore, 80 euro

Budapesta- Sibiu, 10 ore, 80 euro plus încă vreo douăzeci pe lichide şi solide

Sibiu-Bucureşti, 4 ore, cu prietenii

Taxi până acasă: 20 lei, 15 minute 🙂

E că am reuşit să facem legături bune?…

Anunțuri

3 comentarii la “1179 km, 200 euro, 31 ore

  1. Flumos de tot! Cum puteai sa pierzi asemenea ocazie? O calatorie speciala…ce Dharamsala? Ce Katmandu? Sigur te invidiaza o lume intreaga!

  2. Cineva de-acolo de Sus – muult de-asupra ghidusului nor de cenusa, a avut in grija aceasta „gascuta”. Inca o data s-a demonstrat cat de vulnerabili suntem.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s