Se cheamă excelenţă, când o faci.


Nicio poveste nu poate fi happy ever after dacă n-are grijă cineva să o plivească.

A fost odată un mall din Bucureşti în care a aterizat, întârziată, o marcă de patiserie franţuzească. Brioche Doree, ca să fim mai clari. Încântare mare. Ne ducem către miazăzi într-acolo, să organizăm de un brunch pentru familia parţial lovită în aripă de gripe, indigestii şi otite. Ce văzusem pe net şi ce am găsit în vitrină, două lucruri total diferite.  Salatele, la douăsprezece fără un pic, lipsă. Sandviciuri, da – câte unul din fiecare, hai două, dacă erau din modelele mai „populare.

Am stat mult să ne gândim, pentru că nu era ce aşteptam.

Slide1

Alegem până culegem din ce era disponibil…  Un singur sandvici vegetarian, restul erau „cărnoase”, aşa că am putut alege cum şi-a ales Adam nevasta. Unul cu pui, ciuperci şi un fel de sos interesant.  Unul cu somon. Unul cu prosciutto şi parmezan. Nice. Urmează prăjiturile. Tarte de tot felul. Vânzătoarea se chinuie să străbată adâncimea vitrinei ca să ia felia de tort de ciocolată

Slide2

Felia de tort navighează pe cuţit, într-un echilibru provocator de adrenalină, şi aterizează fericit în cutia de care s-a lipit toată crema superioară în timpul transportului. Evident, cutia prea scundă. Şi apoi, întreb: de ce trebuie să plătesc, practic, patru cutii în loc de una? Preţul ambalajului atârnă greu în cel al produsului, la take away. Unde mai pui că aş vrea să omorâm mai puţini copaci.

Ajungem la destinaţie, după ce cumpărasem din Billa salatele lipsă (altă dezamăgire, dar despre asta altă dată). Îmi încep sandviciul cu brânză de capră şi roşii uscate, reţeta e bună, spread-ul e bun. Pâinea e veche. Mai exact, de ieri. Rezist dorinţei de a mă urca în maşină ca să le dau cu produsul în cap şi, după o scurtă contemplare a posibilităţilor de a încălzi chestiunea, mă resemnez cu textura şi consum vreo jumătate din sandvici. Mi-era foarte foame.

Slide3Elementar, dragul meu Watson, nu?

Ciupercile de la Billa, puse în caserolă cu lingura de măsline, au gustul modificat (de la lingură) iar bucătarul ar trebui torturat lent pentru cantitatea inacceptabilă de oţet. Am dat o căciulă de bani şi pe nişte ton în ardei picant, la fel de oribil.

Ce a salvat brunch-ul take away au fost tartele cu zmeură şi ciocolată. Bune. Franţuzeşti, crocante, adevărate.

Adina şi combo-ul perfect

Merg acasă, trag repede de business ca să produc tot ce nu am apucat ieri şi sar în taxi ca să merg la gară. Plec în delegaţie, am tren la şase. Mă duc în Transilvania, unde leguma de bază e porcul, şi nu vreau să risc – aşa că iau la pachet prânzul de mâine, pe care îl voi păstra pe balconul îngheţat de la hotel ca să ţină peste noapte. Frigiderele de acolo n-au nicio legătură cu realitatea.  Şapte minute, mi se spune de la tejgheaua lui Sprimg Time. Nu de la casă. Dacă n-aveam timp, dacă pierdeam trenul?

Slide4În cazul de faţă, la gară, critic era timpul. Bine, ok. E o firmă românească, nu multinaţională.

Pe tricoul fetei foarte, foarte obosite de la cuptorul de pizza scrie Adina. Mă pasionează machiajul (citez, foarte, aproximativ, din memorie). Adina nu este machiată. Dar se mişcă foarte repede cu cele două lipii zatar pe care mi le-am comandat, în timp ce explică doamnei care aşteaptă să i se coacă pizza, intrigată de compoziţie, despre ce este vorba în propoziţie. Mă întreb , în continuare, care-i treaba cu machiajul. Apare un nene gen supervizor care îi spune să facă încă  o lipie zatar, de data asta „ţâţă de mâţă”. Îmi apar, brusc, două probleme:

Prima: ce, a mea e mai prejos? Ce-are clientul celălalt de primeşte ceva mai bun? Nu pot să mă abţin şi îi spun vătafului că domnişoara le face pe toate la fel de bune.

A doua: mă deranjează limbajul. Tare.

A treia: mă deranjează că nimeni nu i-a instruit sau nu i-a urmărit pe oamenii ăştia în conversaţiile laterale. Poate nu ar fi rău să se ducă directorul la Mac, ca să vadă ce înseamnă oameni instruiţi. Acolo, la noi, la ţară, la marginea Bucureştilor, nu am auzit chestii personale discutate de faţă cu clientul. Nici limbaj la limită. Deci:

Slide5

Chestia cu retailul, şi mai ales cu mâncarea, e că dacă nu eşti atent la detalii o dai în bară. Sper ca mărcile mai sus menţionate să reflecteze puţin. Să pună nişte bani în bugetul de training şi să îşi aranjeze puţin procedurile ca să se asigure că

  • Livrează ce este aşteptat, în timp rezonabil
  • Au un mod de a se asigura că produsul are calitatea maximă (asta înseamnă că există o procedură şi că ea e respectată).

Altfel, numai de bine.  A propos, Adina, lipiile arătau excelent J. Aştept să înţeleg cum e cu make-up-ul.

P.S. Amatorii de training de experienţă a clientului pot lăsa un mesaj aici 🙂 .

lecţia de socializare


Voi: de acasă la birou, de la birou acasă, de obicei încuiaţi în micuţa cuşcuţă pe care o numim maşină şi cu care stăm în trafic de ne ia somnul.

Eu: de acasă la birou, de la birou la clienţi, de la clienţi la clienţi… şi tot aşa… în acelaşi clopoţel de metal şi sticlă (de obicei, mă dau cu Smartul puştiului meu, îl parchez mai uşor şi consumă mai puţin).

Aşa că în această lume de sociopaţi încuiaţi în pelerinele lor de metal şi sticlă, de diverse capacităţi cilindrice, eu îmi prescriu când şi când câte o lecţie de socializare. Mă opresc să vorbesc cu femeile care spală pe jos în clădiri. Mă dau cu metroul- iubesc metroul. Merg pe jos. De acum, trebuie să repar şi să repun în funcţie bicicleta.

Dar Metroul este fabulos. Pentru că mergi spre staţie,  cu ochii la cer şi vezi norii ăştia formidabili care ne tot bântuie de câteva luni încoace, şi, fără tavanul micului clopot de sticlă şi metal, vezi ALBASTRUL şi SOARELE şi LUNA şi STELELE.

Apoi, pentru că lângă tine stau doi oameni pierduţi în iubirea lor, care inundă tot vagonul cu un val moale şi trandafiriu şi verde de apă caldă şi dulce.

Sau pentru că lângă tine e o domnişoară suplă şi frumoasă, care merge cu căţelul în metrou, şi căţelului, metis adunat de pe stradă (bravo, domnişoară) îi este frică de metrou. E evident învăţat cu traseul, dar îl stresează sunetele şi mărimea monstrului care aleargă prin tuneluri.

Sau pentru că ieşi şi găseşti pe trotuar o ştampilă fosforescentă cu un event, nici nu are importanţă care, că tot nu eşti în target :D, pusă de o companie care mai gândeşte şi afară din cutie când promovează ceva.

Şi, în general, pentru că, odată scăpat din  cutia aseptică în care te tot deplasezi, reintri în contact cu Viaţa, cea adevărată, de pe trotuar, nefabricată, mai puţin bogată dar mult mai plină de conţinut.  Prescrieţi-vă câte o lecţie de socializare. Parcaţi la metrou şi luaţi-vă o cartelă cu două călătorii. O să vă puteţi reconecta cu Ceilalţi.

interlop deluxe


Decembrie, 6. Moş Nicolae nu a avut timp să presteze acţiunea ghetuţe şi cizmuţe. Zi cu ploaie şi biz meetings. Prima, într-un loc cu canapele catifeloase. Deschid meniul şi îmi sar ochii. O cafea e 33 de lei. Un sandvici e 90. Un fel de mâncare, 220, la care mai pui 30 garnitura.  Ceaiul meu e mega ieftin- doar 20 de lei 😦 …

Serveşte o chelneriţă care ne împiedică, în cafeneaua goală, să ne aşezăm unde voiam – masa aia e rezervată. Ceva îmi spune că salariul ei nu este corelat cu preţurile din cărticica minunată. Se poartă de parcă i-ar ploua şi ei direct în gât.

Produsele nu strălucesc prin nimic, iar locul e pustiu. Apare un nene cu vestă Burberry, care se aşează la o masă. Dacă bea în fiecare dimineaţă o cafea şi mănâncă un croissant aici, cred că ajunge repede în sapă de hârtie.

Apare şi o blondă cu picioare foarte lungi şi palton roşu, care anticipează sosirea starului – patronul, cam mito de felul său. Iar cireaşa de pe tort o pune un interlop clasic, venit cu şoferul – sau sclavul, nu e foarte clar, dar parcă mai degrabă sclav după body language – care îşi cioflăie prăjitura şi îşi soarbe cafeaua cu nişte zgomote care mă îndeamnă să mă ridic şi să plec repede.

Ceea ce se şi întâmplă, întâlnirea se zoreşte, să plecăm mai iute de acolo, dar nu înainte de a întreba chelneriţa sastisită de ce toate astea. Patronul era deranjat de gălăgie, a spus ea, şi de aceea a mărit preţurile.

Nu înţeleg de ce cineva şi-ar face o cafenea în care să vrea să nu intre lume. E mai ieftin să îţi mobilezi sufrageria şi să chemi pe cine vrei tu. Sau poate sunt eu pe partea prea legală a aspectelor financiare.  Dacă voiai target de fiţe, nu trebuia pusă pe Ceaikovski taraba asta, la poala unui bloc… căutai şi mata, nene, ceva mai a la Pascucci… by the way, şi ăştia s-au evaporat… se pare că şi spălarea de bani e o chestie prea dificilă.

Dacă vreţi, puteţi vizita muzeul, e gratis, cu tot cu speciile incluse, doar să aveţi grijă să nu consumaţi nimic. Sau poate vreţi un fois gras de trei sute de lei?…

Homo Universalis


Aceasta este o postare sufragetă. Sau cel puţin feministă. Dar nu se mai poate. Om înseamnă bărbat. Pentru femeie, există cuvântul femeie. Şi cred că poporul român a fost foarte înţelept când ne-a separat în două specii diferite.

De vreo săptămână analizez specia concurentă. Voiam să scriu despre il macho italiano, marcată de felul în care bărbaţii din capitala modei îşi aranjează bijuteriile din pantaloni uitându-se nepăsători la tine, sau de halul în care înjură de li se umple gura, sau de felul în care invocă amanta când ştii bine cât sunt de căsătoriţi.  Sălbatic, stilat şi rudimentar în acelaşi timp, bărbatul cel mai bine îmbrăcat din lume se poartă ca un băieţel răsfăţat, care bâzâie şi bate din picior când ceva nu îi convine.

Dar şi despre amorul ce plutea în aerul dimprejurul unui cuplu, la o oră târzie, în faţă la Capo Verde. Ea este cu un copil de mână. Al ei. El o apucă de talia subţire din rochia de mătase neagră, cu buline albe, şi o sărută cu o pasiune care ajunge până la clădirile de vis-a-vis. Pierduţi în iubirea lor, cu copilul agăţat de mână ca o virgulă într-o propoziţie care nu se mai termină.

Apoi, azi,  pe o terasă, o apariţie extrem de familiară, dintr-o istorie pe care o credeam încheiată. Cu o femeie din aceea rotundă, moale, cu ochi verzi şi piele albă. Ea se ridică de la masă, brusc, acceptă un sărut fugar pe obraz şi fuge de parcă în spate era un regiment de cazaci. El se aşează înapoi la masă, evident nervos şi frustrat. Face ordine în jur, astupă paharul ei cu un altul, împinge obiectele de pe masă înspre lateral, se aşează cu licioarele încrucişate şi aprinde, cu degetele tremurând, o ţigară. Gesturi prea familiare, care se potrivesc cu silueta, linia fină şi nervoasă a mâinii, fiecare dungă şi riduleţ atât de bine cunoscute. Nu. nu era el. Era cineva care îi semăna uluitor din profil. Doar că un pic mai metrosexual, şi cu ochii albaştri.  Suficient ca să îmi atragă atenţia asupra stării de eşec a acestui msscul.

Îşi citeşte mailurile sau se uită pe facebook de pe telefonul lui android şi comandă o salată Caesar cu cartofi prăjiţi (Doamne, ce combinaţie). Amintirea fluturării de fustă bej păleşte odată cu mâncarea şi îl văd cum se relaxează, încet – încet, suficient ca să îi zâmbească chelnerului când cere nota.

L-am văzut bâţâind din picior când a pierdut întrecerea. Acum îl văd suficient de înmuiat de remediul alimentar ca să o ia de la capăt. Stilat, bărbatul de pe terasă, care nu vorbeşte limba română ca limbă maternă sau poate e plecat de aici de foarte mult timp, suficient ca ridurile să îi adauge stil figurii coţuroase, extrem de masculine, e un alt fel de băieţel răsfăţat. Nu a primit jucăria din vitrină şi e extrem de nervos, dar suficient de uşor de alinat cu un înlocuitor de plăcere.  Îşi adună rucsacul murdar şi pleacă, în cămaşa lui albă, cambrată, perfectă, cu un alt pas decât cel pe care mi-l amintesc, sî îşi repare după amiaza ruinată.

Bărbatul universal e veşnic la vânătoare, veşnic disponibil, lucru pentru care noi, femeile, îl adorăm şi îl detestăm. Îl iubim când vânatul suntem noi şi îl urâm când vânează altceva. Dar lucrurile sunt extrem de simple şi, în final, e doar o chestiune de acceptare: vrei să locuieşti cu vânătorul în casă, sau nu?

Romanian Bou Show


Copyright fi-miu. Ca şi zicerea „În ţara asta sunt mai mulţi boi decât vaci”. Ambele reflecţii de adolescent critic sunt absolut întemeiate.

Navigând prin isteria traficului de Bucureşti, în care – astăzi mai mult ca oricând – părea că s-a spart conducta cu proşti, la intersecţia cu magistrala de nesimţiţi, trece pe lângă mine o domnişoară tare nefericită de Vrancea care urla „Eşti proastă, fată!” pentru că nu m-am vârât pe linia de tramvai ca să îi fac loc ei şi nefericirii ei să se mute de pe banda pe care se încadrase, evident, greşit.

Ah, mulţumesc pentru apelativul „fată”.

Mă întreb ce radio ascultă. La cel pe care îl ascult eu şi unde oamenii nu vorbesc despre lucrurile care le fac, ci despre lucrurile pe care le fac, e o reclamă despre Romanian Boat Show.  Mulţumesc, o să trebuiască să nu au curs acestei oferte.

De fapt despre ce este postarea asta? Cred că despre subiectele pe care, fără greş, putem să le atacăm pentru a ţinti la fix masili largi, popolari, vorba lui Ceaşcă. Pentru că ei sunt mulţi şi au nevoie, evident, de scurtături. Cred că şmenul a devenit, graţie aceluiaşi băiet despre care cred că se perpeleşte la foc mic, în iad, specialitatea naţională.

deci, ce ne place:

Scurtăturile. Orice metodă de a ajunge mai repede, eventual imoral sau uşor ilegal, la ceva atrăgător.  Nu s-au practicat încă în România concursuri în care să îi sapi pe ceilalţi.  Cred că, alături de show-urile inepte de pe la posturile celea din top 3 audienţă, am putea organiza un quasi Survivor gen „câştigi marele premiu dacă îi fentezi pe ăilalţi”.

Gratis, maică. Păi e simplu, văd că se practică cu mare succes. De preferinţă, 1 plus 1 gratis. Sau şi mai bine ar fi zero plus 1 gratis.  Mi-ar plăcea să ieşim din şanţul monorail pe care l-am inaugurat şi să avem nişte gratuităţi formidabile.   Adică tot din sistemul capitalist de baftă, ăla care ia un anumit număr de produse (cumpăraţi, cumpăraţi), numărul fiind secret, e marele câştigător, sau mai mulţi câştigă. Numărul fiind oriunde între 1 şi 100 :D, how about that.

Să nu fac nimic şi să capăt ceva pentru asta. Imaginaţi-vă, câtă presă, cât PR: să nu faci nimic şi să câştigi zece saci, sticle, kile de produs x doar pentru că exişti, mergi pe stradă, mănânci, respiri, te duci la closet.  Cu viral, cu tot ce trebe. Ei, ce ziceţi?

Noi şi-ai noştri, dar ai noştri nu sunt un clan creat ad hoc de un iaurt, o cremă de faţă sau o marcă de cereale. Ai noştri, pe bune, ăia de stăteau prin CC al PCR, cu şcoală puţină şi agresivitate mare, cu maneaua la maxim. Un produs pentru ei. O promoţie pentru ei. Să demonstrezi că eşti, să ne exprimăm delicat, din topor ca să obţii, să zicem, ca premiu un curs de ceva care sigur nu e nici tango, nici  şcoală de bune maniere.  Un lanţ de aur, o gagică cu silicoane, un iaht numai al tău pentru zece zile, cu grătar pentru ceafa de porc şi frapieră specială pentru mujdei. şi cu maieuri special croite ca să îşi scoată câştigătorul buricul păros la soare, când o transpira sub braţ. Da, sub braţul acela cu păr mult. Ah, şi să se voteze ei unii pă alţii ca să vadă cine e, bre, câştigătoru.

Nu ne plac deştepţii. Simplu. concurs de who is more stupid. Sau cine e mai incult. Premiem cea mai ineptă manifestare. Sunt sigură că face vârf de audienţă, iar băieţii cu seminţe şi bere se vor muta de pe trotuar în garsoniera unui amic mai primitor;  şi vor trebui să se supună corvezii de a arunca cojile într-un recipient în loc să le scuipe , comme il faut, direct pe jos.

Elanul meu revoluţionar se opreşte aici. M-am scârbit scriind toate astea.  Deşi toate aceste demipromoţii sunt un contraexemplu din care am putea scoate ceva ideiuţe drăguţe de promo.

Recunosc în toate aceste mecanici promoţionale – absurde şi ipotetice, fireşte – sechele clare ale unei epoci pe care ne-o doream repede apusă, dar care a plantat seminţe otrăvitoare în inima unui popor şi aşa obişnuit cu compromisurile pentru supravieţuire.  Să vedem dacă generaţia puştiului meu, ce-o mai rămâne din ea după ce o parte va emigra, e gata să sancţioneze, cu intransigenţă, nu doar promoţiile mele de coşmar, ci şi năravurile care ne-au făcut vulnerabili la downgrade-ul naţional la care asistăm.

eu nu fac banking.


Eu am conturi și carduri la o bancă. Eu nu fac banking. Și dacă aș face, probabil că m-aș gândi la un HSBC, un City sau alți cunoscuți de prin perindările internaționale.

Așa că degeaba mă întreabă o bancă românească, fostă de stat, actualmente vie datorită clienților captivi, o întrebare care nu se potrivește de niciun fel cu campaniile precedente (familie, cadouri, chestii, socoteli). ATerizarea forțată peste granița limbii române, plus sporturile de elită sunt o direcție care mă face să mă întreb dacă BCR vrea clientelă de private banking. Și, dacă da, de ce Dumnezeu vorbește cu clientela asta prin mijloace de mass market.

Sunt blondă azi, chiar coafată, și singura opțiune la campania asta care mă depășește e una sinceră, onestă și foarte românească, precum imaginea de pe mâna stângă.

Fără farafastâcuri, cinstit, de pe la noi. Chiar, dacă iaurturile s-au întors la tradiție, de ce numai CEC-ul a avut curaj și alte bănci date pe internaționalizare nu?

E sâmbătă, e foarte cald afară și probabil că de aici vin întrebările retorice de mai sus.

Mai am numai una și mă duc: cu ce agenție lucrează banca asta? o fi tot una spaniolă?…

Numai pentru doamne


Fetelor,

Am trei prieteni necăsătoriţi, care merită câte o nevastă fiecare, să înţeleagă ce-i aia căznicie.

În acelaşi timp, mă preocupă profilarea segmentului de consumatoare – în general – şi am început să o fac după conţinutul poşetelor.

De aceea, vă rog, dacă sunteţi interesate să vă găsiţi perechea 🙂 sau să intraţi în studiul de profilare, trimiteţi-mi la andreea@brandyoutrue.ro o poza cu ce aţi scos din poşeta cu care aţi umblat azi la birou… Plus vârsta, care rămâne între noi. Îmi trebuie la segmentare :), şi permisiunea sau interdicţia de a publica – anonim – poza. Ce ziceţi?




capitalismul de japcă


Nu îmi place politica. Nu fac politică. Atât doar: în ţara asta în care nimeni nu îţi mai face nicio favoare, toţi vor de la tine orice, oricând, tot, mai sunt oameni ca lumea.

Unde? Unde sunt cei pentru care merită să te mai gândeşti o dată înainte de a vinde tot şi a pleca în stilul călcâie scăpărânde?

Unde sunt cei care sunt gata să dea ceva înainte să ceară, să fure, să batjocorească? Şi cum am putea reconecta comunitatea asta de oameni întregi, contragreutate la hoţi şi mitocani?

best billboard ever


După ore de stat pe scaun, mergem pe strasse. Pe strasse sunt amintiri ieftine, case vechi şi restaurante care au scăpat, ca prin minune, faliei temporale în care se pare că am căzut. Albastru şi galben, petrecerea de neuitat, cu muzic, dans şi antren rugineşte demn lângă terasa căreia îi face reclamă. Să râzi. Să plângi.

Să te întrebi cum ar trebui să arate mediile de comunicare într-un orăşel în care vârsta medie a plimbăreţilor de pe alei este de şaizeci de ani. În care meniurile restaurantelor au înţepenit la friptură cu cartofi prăjiţi şi aproape că auzi fluturarea pantalonilor evazaţi ai anilor şaizeci.

Pe străzile orăşelului unde se vinde miere şi ciocolată de casă, unde încă se mai folosesc lămpile de gaz  – mărturie stă poziţia premium pe tejghea a fitilului de doi lei juma’ – şi unde casele trec lent în tăcere, curg umbrele celor care mâine vor fi fost oameni, înăbuşite de susurul cascadei şi gălăgia fără seamăn a brotacilor dornici de amor, ascunşi prin cine ştie ce unghere mocirloase ale construcţiilor părăsite la jumătatea şantierului, patrulate de pisica alb cu negru a crâşmei lui Grig Chiroiu. Fascinant.

BTL geniaaaaaal


Vin la Olăneşti, să mă întâlnesc cu pretini de aici şi de aiurea şi să dezbatem circa o săptămână.

Staţiune de boale şi dureri, deh. Izvorul ics, izvorul chics, izvorul pix. Văd multă lume în vârstă. Nice marketing environment, parol. Dar ceea ce întâlnesc de dimineaţă, pe răcoare, în holul hotelului  mă prăbuşeşte de râs. Lângă recepţie tronează un ditamai standul de la Terapia, cu tot felul de propuneri, care de care mai „gustoase”. Fireşte, lângă stingătorul de incendiu. Nu fac doi paşi şi dau de oroarea numărul doi – un fel de calendar cu săculeţe provenit din imaginaţia pseudo-ovariană de la Farmexim.

Jeez, bro, unde am picat??

După care îmi vine inima la loc. Proprietarul hotelului e farmacist =))

Şi trag cele două concluzii necesare:

1. Marketing pe target, frăţioare, la greu. Vine pensionarul? Ia cu analgezice.

2. Ştiam eu că farmaciştii sunt altfel decât noi, muritorii de rând. Iată că am verificat din nou ipoteza 🙂