Dialogul surzilor


Sunt într-o conversaţie. O masă perfectă de conferinţă. Scumpă. Oameni îmbrăcaţi în costume. El, ea. Funcţii comparabile. Autoritate comparabilă. Au de făcut un proiect, au două idei diferite despre el. Conversaţia se scufundă în două variante de adevăr personal, şi încep replicile:

– Nu înţelegi.

– Ba înţeleg foarte bine, dar nu aşa facem lucrurile noi, aici.

– Dacă ai fi un pic mai atent la ce îţi spun, ai putea să înţelegi că varianta mea  e mai bună.

– Nu am timp de prostii, hai să decidem cum facem şi să stabilim termenele şi responsabilii.

– Adică să facem cum vrei tu, nu?

– Nu. Să facem cum e mai repede şi mai bine.

– Şi atunci de ce nu vrei să mă asculţi cinci minute, ca să îţi explic?

– Bine.

Ea vorbeşte. El se uită, evident, pe mesajele din smart phone. Întâlnirea se încheie fără nicio rezoluţie, fiecare se va plânge la şeful său ierarhic, şi conflictul va urca o treaptă. Şi ca importanţă, şi ca dimensiune.

Nici o secundă, niciunul dintre ei nu a vorbit despre ceea ce, de fapt, voiau să obţină.

Sunt în altă conversaţie.  Tot un el şi o ea. El:

– Deci, mie îmi trebuie etapele şi câteva versiuni pentru fiecare dintre ele.

– Am înţeles, spune ea, deşi nu l-a ascultat. Hai să ne oprim aici, pentru că vreau să îţi spun că simt că în organizaţie trebuie ceva care nu e cuprins în ce am făcut până acum.

– Nu cred că e momentul pentru asta. Putem să ne mai gândim.

– Da, dar nu vezi  că amânăm tot timpul ceva care trebuia deja făcut?

– Ai tu resursele  ca să pierzi vremea  cu toată pregătirea asta?

– Nu, dar dacă le căutăm, sunt sigură că o să găsim ceva.

Blanc. El e afară din conversaţie, ea e încuiată înăuntrul subiectului şi frustrată că mesajul ei nu ajunge la el.

Mai există şi un al treilea scenariu.  Doi „ei”, de data asta.

– Îţi spun că indicatorul x e 3.5.

– nu se poate, l-am calculat chiar eu, e 5.

– Nu e bine, ai greşit, suntem varză şi trebuie să facem ceva în privinţa asta.

– Stai să explic de ce nu ai dreptate.

– Nu mă interesează  explicaţiile tale.  Eu îţi spun că o să fim puşi în situaţia de a raporta ce am făcut ca să corectăm situaţia, şi stăm aici şi pierdem vremea. 

– Atâta timp cât nu vrei să mă asculţi,  nu avem ce discuta. N-ai decât să iei ce măsuri vrei, sunt inutile.

Unul dintre ei se ridică şi pleacă. Celălalt rămâne în încăpere, furios, frustrat.

Sună cunoscut?

Avem variante proprii de „adevăr”, construite pe convingeri parţiale, informaţie parţială, jocuri de putere, şi ne luăm toate buzduganele într-o conversaţie ca să câştigăm bătălia. Exact. Obiectivul nu mai e să rezolvăm problema, ci să ieşim învingători din conversaţie. Aruncaţi o privire la cuvintele scrise cu literă groasă. Fiecare dintre ele este un buzdugan. Fiecare lovitură produce recul din partea celuilalt. Conversaţia se transformă într-o bătălie sângeroasă, în care lichidul care se prelinge pe jos nu e sângele nostru… ci pacea şi bucuria interioară. Le sângerăm până nu mai putem, moment în care unul încheie bătălia, belicos. Rezultat zero, în termeni de eficienţă, şi negativ, în termeni de relaţie.

Aşa.

Ce e de făcut?

Citez, pentru a mia oară, din dragul nostru Don Miguel de Ruiz, Al Cincilea Legământ.

Fii sceptic, dar învaţă să asculţi. 

Adâncă. De reflectat. Ce să asculţi? Să asculţi ce e în spatele cuvântului. O emoţie. Un mesaj care nu s-a rostit. Altceva. Altceva.  Ce e acel altceva? Şi atunci…

1. Exersează să asculţi în două planuri. Cel imediat, al lucrurilor care se spun şi la care se răspunde, şi cel profund, al emoţiilor şi mesajelor netransmise. Când asculţi de-adevăratelea, le auzi pe amândouă.

2. Nu mai răspunde la ce s-a spus. Pune o întrebare care să clarifice ce nu e pronunţat. De exemplu: poţi să îmi spui mai exact la ce te-ai gândit?.

3. Acceptă că a-i da spaţiu celuilalt să se exprime nu înseamnă că ai pierdut o bătălie – de altfel, inexistentă- şi vezi ce se întâmplă în spaţiul ăsta pe care tocmai l-ai deschis.

4. Dă-ţi timp să rumegi ce s-a spus, chiar dacă îţi place la nebunie varianta ta de adevăr, crezi în ea. Cere o pauză de cinci minute, două ore, trei zile, cât ai nevoie. Dă-l pe ego jos din spinarea ta şi uită-te cu sinceritate care opţiune e mai bună. Verifică adevărurile. Vezi definiţiile din spatele cifrelor care se bat cap în cap (de obicei, asta e sursa versiunilor diferite de adevăr:

De fapt… ce anume ne împiedică să ascultăm?

<div id=”fb-root”></div> <script>(function(d, s, id) { var js, fjs = d.getElementsByTagName(s)[0]; if (d.getElementById(id)) return; js = d.createElement(s); js.id = id; js.src = „//connect.facebook.net/en_US/all.js#xfbml=1″; fjs.parentNode.insertBefore(js, fjs); }(document, ‘script’, ‘facebook-jssdk’));</script>
<div class=”fb-post” data-href=”https://www.facebook.com/video.php?v=1514765941997616&#8243; data-width=”466″><div class=”fb-xfbml-parse-ignore”><a href=”https://www.facebook.com/video.php?v=1514765941997616″>Post</a&gt; by <a href=”https://www.facebook.com/BuzzFeedVideo”>BuzzFeed Video</a>.</div></div>

Încearcă reţeta din patru puncte. lasă un mesaj dacă funcţionează. Dacă nu funcţionează, continuă. Dacă funcţionează… continuă :))))

Succes şi comunicare lină.

singurătatea digitală


ImageNu ştiu exact ce scop social au acum mediile de comunicare informatică. Probabil că intenţia a fost de a pune oamenii în legătură, dar văd, treptat, cum creează şabloane şi însingurare.

Pagina mea de facebook este plină de oameni care postează şapte lucruri deodată, de parcă nu ar putea alege. Majoritatea sunt citate „înţelepte”, aşa încât mi se face dor, un dor mare, de lucruri cu adevărat selectate, care să îi reprezinte, dar MAI ALES, mai ales, chestii autentice. Nu ale copiilor lor, care au început şcoala. Ci ale lor.

Ne găsim tot felul de reprezentări. Punem poze de flori în locul ochilor noştri. Cităm o zicere seacă în loc să spunem ce facem şi cum ne simţim. Autenticitatea e pe cale de dispariţie. Mi-aş dori ca mediile astea de comunicare să se umple, sau să se re-umple de gândurile şi sentimentele celor care azi repostează, cu nemiluita, la nesfârşit, prototipuri create de alţii.

ImageÎn definitiv, ajungem ecouri ale unor lucruri mai degrabă formale decât oameni care exprimă fondul. Şi în felul ăsta instrumentele de comunicare devin instrumente de însingurare, cu care nu facem decât să deflectăm, din scuturile de argint ale mediului informatic, Viaţa adevărată, cu V mare. Mi se pare trist, şi grav, şi urgent, pentru regăsirea identităţii.

Scrie o postare… una care să spună cine eşti, cum te simţi, ce ai făcut azi, AZI. Nu mai pune zece lucruri unul după altul, ci alege-l pe cel cu adevărat reprezentativ pentru tine. Altfel,  mediile noastre de comunicare socială devin un trist şi îndelung şir de monologuri pe care nu îl va mai citi nimeni, în afară de cel care îşi strigă, de pe stânca lui îndepărtată, singurătatea.