nevoia de a arăta

Zi de vară, prînz. Lunch în oraș.

un tip mishto, pantaloni relaxați, tricou larg cu margini zdrențuite, frizură cu lung și scurt și asimetric, vine, își ia o supă și o mâncare zdravănă, cred că lasagna era. Oprește un chelner și îl întreabă de password-ul wi fi. Sunt pe pagina de facebook a locului. Văd cum pop-up-uiește o poză de salată și mențiunea că omul chiar o mânca în clipa asta. Singura salată de felul ăsta era în fața mea. Bărbatul român a înghițit supa în doi timpi și trei mișcări, a lins felul doi și citește liniștit Adevărul.

Ironic, nu? Adevărul e că dacă îți plac pastele cu carne, de ce ar trebui să spui că mănânci o salată cool, cu pară și grapefruit? Mă mâncau buricele degetelor să îi urez să îi fie de bine lasagna 😀 .

De fapt… această salată era o etichetă pe care simțea nevoia să o poarte în completare la bascheți, pantalonul larg, din firbă naturală și tricoul gen abercrombie & fitch. De ce această salată, la freza creativă? De ce nu poate un bărbat neconvențional să mănânce paste cu carne și, de fapt, cine l-ar fi judecat? Și de când e un păcat să mănânci zdravăn la prânz, dacă ești tânăr și suplu și good looking?

șirul întrebărilor ar putea continua – ceea ce vreau să spun e că în interiorul acestui exterior perfect și garnisit cu o salată de vară inexistentă șade un băiețel speriat de felul cum alții l-ar putea cataloga. Probabil că acești alții se învârt în lumea aceea de mucava în care contează foarte mult marca tricoului pe care îl porți, iar bascheții, dacă nu sunt converse, nu sunt bascheți.  Mai mult, acest băiat interesant are, cu siguranță, multe de oferit, în afara apetitului lui sănătos.

Nu că Brand You True ar fi titlul pentru metodologia de brand personal pe care am ales-o și pe care o practic, dar mai lăsați, măi, coaja, și poate că ar fi bine să îi permiteți să crească natural, ca o extensie a interiorului. Ca să nu sfârșiți cu doi în unu, eventual în conflict constant. E obositor când doi se ceartă în capul tău. Și apoi, de ce să mănânci salată cu pară pozată cu iphone-ul pe furiș, când ție îți place lasagna ???

Anunțuri

2 comentarii la “nevoia de a arăta

  1. Chiar nu cred povestioara asta, este prea neverosimila, poate partiual este adevarata, dar sa comanzi ceva si sa te lauzi pe FaceBook ca ai mancat altceva este neverosimil!!!
    a) tipul avea destui bani ca sa isi aleaga ce vroia el sa manance
    b) daca tot era capabil de asa tehnologie, nu vad de ce ar minti cu privire la un aspect din viata cotidiana asa de putin extraordinal ca mancatul.

    cred ca ceea ce ai vazut a fost ca si-a pozat mancarea si a puso pe net dar nu cred ca tu ai vazut ce si unde a postat pe net, doar nu esti ultramegasupertarehacker sa interceptezi din restaurant wireless-ul lui.

    cu alte cuvinte: eu mint, el minte, ei mint, ea minte s.a.m.d. pentru ca teoretic un om in medie la 10 minute spune o minciuna, dar nici chiar ca tine, cu iz asa de exotic IT 🙂 . Incearca si tu mai subtirel… ca nu halim chiar orice 🙂

    In rest, blog-ul tau este dragut 🙂

    • Mulțam de coment, Iulian. De ce aș fi inventat povești?… poveștile sunt la capitolul ”povești” pe blogul ăsta, care chiar drăguț nu vrea să fie.
      Eu nu mint. Din principiu. Mi se pare ciudat când cineva îmi spune că inventez. Eu nu fac parte din medie. Dar tu?
      În rest, numai de bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s