Pledoarie pentru autenticitate


Ce-i de făcut cu invazia asta de vorbe ale altora, prea multe vorbe citate în grabă?

Petrecând timp pe mediile de comunicare socială (asta e, o cere profesia) mă izbesc de acelaşi citat, preluat de o mie de ori, reprelucrat grafic, şi mi se face dor, dar cu adevărat dor, de gândurile şi sentimentele reale ale oamenilor.

Cum te simţi? Cine eşti? Ce îţi doreşti? Aş vrea să te descopăr – pe tine şi nu pe alţii. Pe tine. Acum.

Nu etichetele tale, cu care te identifici. Nu suntem cu nimic mai buni decât un cocalar deţinător de Cayenne, dacă ne tot punem tot felul de astfel de etichete, exact cum face crabul ăla care trăieşte în mările calde şi care se ornamentează cu alge şi scoici, până nu îi mai vezi forma şi culoarea.

Forma şi culoarea noastră. Cele adevărate. Aşa, omizi cum de considerăm şi cum, de fapt, NU suntem. Suntem cu toţii fluturi, frumos coloraţi, atâta doar că încă nu ne-am creat aripile.

E aşa frumos să fii autentic. Unic. Diferit şi puternic, pentru că tot ce spui este legat de esenţa ta. Să te exprimi ca TU şi nu ca alţii. Citatul sună ca un clopot dogit, pentru că îi lipseşte amprenta aceea personală care să îi ofere spiritul viu. Cine eşti cu adevărat şi ce ai de spus azi?

Unde e grăuntele acela de lumină care e numai şi numai al tău? Ai curaj să îl împărtăşeşti cu ceilalţi? Sau cu cei pe care îi iubeşti?

Nu e nimic mai frumos decât expresia cu adevărat autentică, în care poţi recunoaşte vibraţia fundamentală, puternică, distinctă a Fiinţei care emite acea expresie. Pentru că acel lucru, indiferent cât de banal ar părea la prima vedere, este cea mai bună aproximare a personalităţii care îl generează. Cuvinte şi imagini care exprimă Sufletul şi Esenţa. Asta ne dorim. Să interacţionăm ca Oameni, nu ca Măşti.

Ai Curaj? dacă da, pune mâna ACUM şi scrie sau spune ceva din suflet, din adâncul sufletului tău, şi ai să vezi cum undele pe care le trimiţi vin înapoi la tine, la fel cum cerculeţele de pe lac se întorc, întotdeauna, la cel care a aruncat pietricica. E şansa ta de a face o schimbare în lume. Pentru că Poţi.

singurătatea digitală


ImageNu ştiu exact ce scop social au acum mediile de comunicare informatică. Probabil că intenţia a fost de a pune oamenii în legătură, dar văd, treptat, cum creează şabloane şi însingurare.

Pagina mea de facebook este plină de oameni care postează şapte lucruri deodată, de parcă nu ar putea alege. Majoritatea sunt citate „înţelepte”, aşa încât mi se face dor, un dor mare, de lucruri cu adevărat selectate, care să îi reprezinte, dar MAI ALES, mai ales, chestii autentice. Nu ale copiilor lor, care au început şcoala. Ci ale lor.

Ne găsim tot felul de reprezentări. Punem poze de flori în locul ochilor noştri. Cităm o zicere seacă în loc să spunem ce facem şi cum ne simţim. Autenticitatea e pe cale de dispariţie. Mi-aş dori ca mediile astea de comunicare să se umple, sau să se re-umple de gândurile şi sentimentele celor care azi repostează, cu nemiluita, la nesfârşit, prototipuri create de alţii.

ImageÎn definitiv, ajungem ecouri ale unor lucruri mai degrabă formale decât oameni care exprimă fondul. Şi în felul ăsta instrumentele de comunicare devin instrumente de însingurare, cu care nu facem decât să deflectăm, din scuturile de argint ale mediului informatic, Viaţa adevărată, cu V mare. Mi se pare trist, şi grav, şi urgent, pentru regăsirea identităţii.

Scrie o postare… una care să spună cine eşti, cum te simţi, ce ai făcut azi, AZI. Nu mai pune zece lucruri unul după altul, ci alege-l pe cel cu adevărat reprezentativ pentru tine. Altfel,  mediile noastre de comunicare socială devin un trist şi îndelung şir de monologuri pe care nu îl va mai citi nimeni, în afară de cel care îşi strigă, de pe stânca lui îndepărtată, singurătatea.

Sign of Life


Există o lipsă de intimitate intenţionată pe care o impun clădirile de business din Bucureşti. Stând la biroul meu improvizat la be nat. , cu un ceai Earl Grey pregătit englezeşte şi cu maldărul de emailuri în faţă, am vedere directă la birourile şi terasa turnului de oţel şi sticlă din apropiere. Atât de directă, încât pot intui ce se petrece acolo. Citesc limbajul corporal al celor ieşiţi la o ţigară, uneori cu năduf, alteori cu plictis. Şi întotdeauna mi-a plăcut să mă uit la oameni.

La un etaj uşor superior celui în care funcţionez, două geamuri istorisesc două poveşti personale.

Primul este, îmi place să cred, un birou de bărbat ordonat. Văd teancuri de documente aşezate frumuşel pe pervaz, alături de un vis care pluteşte ca o părere în arhitectura strictă. Inima aceluui om este pe mare, pe o barcă cu pânze, libertatea întruchipată într-o cuşcă de aluminiu unde vine în fiecare zi.

Alături, indubitabil, biroul ei.  TRansperantul coborât cât să nu îi bată lumina în ecranul calculatorului, iar pe fereastră, prinmind atâta soare cât se poate prin filmul filtrant antiradiaţie, flori care o duc bine, de obicei, în lumină indirectă: o orhidee, o cală şi alte micuţe pe care nu le mai desluşesc prin geamul gri. Lucruri micuţe, decorate. Nostalgia unui mini cămin departe de casă. Cred că e o femeie caldă şi frumoasă, care răzbate dincolo de severitatea îmbrăcăminţii de business.

Dar ceea ce voiam să spun e altceva. Prezenţa frecventă în Piaţa Victoriei mă face să realizez câte constrângeri ne impunem doar ca să ne conformăm unui set de reguli pe care noi l-am făcut. Începând cu îmbrăcămintea, continuând cu orele la care trebuie să producem, fie că avem chef, fie că nu, rezultatul muncii pentru care suntem plătiţi. Termene şi condiţii.  Oricâte asemenea bare sunt înfipte îngrilajul generic al vieţii noastre, este clar că avem metode să ne lichefiem şi să trecem printre ele, înapoi, în vis. Pe mare, cu o barcă liberă, cu pânze, într-o grădină a minţii noastre, oriunde ne putem re-crea o lume care să ne accepte aşa cum suntem, cu bune şi rele, şi care ne răspunde cu o creaţie instantanee izvorâtă din natura noastră interioară. Bine că găsim căi să fim liberi. Bine că mai putem da un semn de viaţă.