dă-mi libertatea mea înapoi

încetinit-Mă sufoci, a spus ea.

– Cum adică, te sufoc? El se gândea la programul pe care ea nu catadicsea să i-l spună, la serile în care avea întâlniri, în care nu îi spunea ce a făcut, doar că pleacă, probabil, cu X sau Y, fără să se întrebe dacă nu ar fi vrut și el să fie acolo. La teleconferințele pentru care se închidea în birou și despre care nu îi povestea nimic.

– Nu mă lași să fac ce îmi place. Nu mă lași să spun ce cred. Nimeni nu se poate apropia de mine din cauza ta.

– Mă doare foarte tare ce spui, eu nu îmi doresc decât să fii fericită.

Apoi, în cap au început să se deruleze, pe repede înainte, scenele în care ea i-a retezat vorba în public. Cele în care și-a înghițit vorba, pentru că ea avea altă opinie și sigur l-ar fi contrazis, cu aceeași vehemență cunoscută. Lucrurile pe care a încetat să le mai facă, pentru că pe ea o deranjau. Spațiul brusc pierdut pentru ca ea să aibă spațiul ei. Scrânciobul legăturii lor era din ce în ce mai înclinat într-o singură parte, într-o stază ciudată, nefirească, obositor-plictisitoare.

freechicken– Mi-e dor de serile în care vorbeam la nesfârșit, a spus el.

– Sunt obosită, n-am chef de discuția asta.

– Dar cum rămâne cu lucrurile pe care le simțim și pe care avem nevoie să le împărtășim?

– Nu văd ce relevanță ar avea asta.

– Pentru mine e important să îmi verific cu tine experiențele.

– Mai am de dat câteva mailuri, vorbim după aia, bine?

Universul îl întemnițase, brusc, într-o cușcă mică, mică, în care era închis cu această femeie, pe care o iubea, dar care nu îi mai plăcea.

freedom-sculpture– Mi-e dor de tine, a spus el.

De dincolo, un perete de tăcere s-a ridicat, încet, ca o jaluzea blindată, transparentă, impenetrabilă.

– Sunt obosită, n-am chef.

– Nu m-am culcat cu tine de două săptămâni.

– Exagerezi. Tu ai o problemă, ar trebui să te uiți la tine.

– Tu nu mă mai iubești.

– Ești nebun.

largeȘi atunci, pe loc, el s-a decis.

– Știi ce, eu așa sunt. Dacă îți place, bine, dacă nu, pleacă.

Și ea a plecat, a doua zi de dimineață. El și-ar fi dorit să îl sărute de rămas bun, dar a văzut-o, puțin încovoiată, cum nici nu l-a așteptat să o petreacă, s-a urcat în mașină și a închis ușa, parcă ușurată.

”Te iubesc”, i-a șoptit el în gând.  Și a plâns, căci îl durea spațiul gol, îl dureau pedepsele tăcute pe care ea i le aplicase pentru o vină pe care doar ea o percepuse. Dulapul și baia miroseau a parfumul și crema ei.

Apoi și-a dat seama că poate umple la loc spațiul ăsta, cu toate visurile, dorințele, proiectele și scopurile lui. Și-a luat lopata de tranșee și s-a  dus să se dezgroape de sub stratul stătut de mâl în care această legătură îl ținuse legat, ani de zile.

Da Capo. Fiți liberi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s