mic dejun cu ratatouille


Stam, slava Domnului, intr-un hotel cochetzel din Faubourg, la o aruncatura de batz de Etoile. In holul hotelului exista un desktop Sony Vaio, la care totul e altfel decat cum te-ai obisnuit.

De dimineata, un mic dejun frantuzesc, cu croissant si unt, atrage prin minuscula crapatura dintre usile de sticla, care se pot deschide spre strada cand vremea o permite (nu azi, ca e frig si ploua), o fiinta mica si speriata tare.

Langa noi, un american isi mananca breakfastul de cowboy. Ii spun: ai la picior un soarece, te rog nu te misca, sa nu il calci. Uimit si putin deranjat, sta locului. Madama care trebuia sa se ocupe de locul de breakfast se amuza si spune ca soricelul a venit pentru les produits. Merci, madame, asta stiam si noi. Hai sa dam soarecul afara, zic. Vai, cum o sa pui mana pe el? uite asa. cum am mai salvat si broaste si soparle, ce mare chestie sa scoti un soricel afara?

Pana la urma este chemat concierge-ul deferent, imbracat in vesnicul si impecabilul costum negru, cu un servet de olanda in mana, usor agasat de cerintele grupului de meseni – ai grija, sa nu il omori etc. Soarecele este eliberat in necunoscut.

Americanul, dornic de incheiere, ma intreaba: daca tot iti place asa mult, de ce nu il iei acasa? Pentru ca nu ma primesc cu el in avion, imi vine sa ii spun. Pentru ca am o pisica si nu as vrea sa il ucida, ii raspund, lasandu-l fara replica pe care – evident – si-o dorea.

Circul pe strazile cand mai ude, cand mai uscate, cu misiuni clare. Soarele, cand se arata, e ciudat. Ce ma atinge de data asta nu e  frumusetea cladirilor sau cat de interesant sunt imbracati oamenii.  Sunt cei de pe strada, care canta, (cei mai norocosi) sau pur si simplu asteapta un banut. In a doua categorie regasesc, iar si iar, acelasi tipar: omul aruncat de soartă pe trotuar si animalele lui de companie, cel mai adesea doua.

Flasnetarul are un cos in care dorm doua pisici (cel mai probabil, fratiori, dupa culoarea blanitei) iar cel care cerseste in fata la Lafayette si pe care m+am sfiit sa il fotografiez dormea, in fata lui, un caine si o pisica, dormind, literalmente, imbratisati.

Parisul imi ofera o ipostaza de la care am intors ochii, prea topita in vis sau prea preocupata de viteza a patra in business. Ma bucur de clipa de frumusete pe care mi-au oferit-o oamenii si animalele pe care le cresc sau le ignora. Dupa prima oara dupa ani de zile, pasind pe trotuarul ud, simt ca sunt vie.

au nom de notre amour, une ombre va rester


Cercuri, cercuri, tot cochetăm cu ceea ce aş putea numi romantismul de inspiraţie pariziană. La un cidru cu cassis, în mijlocul Vienei imperiale, te aşezi lângă o inscripţie discretă, de sub oglinda lungă-lungă a unui bistro implantat lângă Stefan’s Dom: Le Bol vinde chestii cosmopolite, cum ar fi Le Muffin 😀 , alături de boluri mari, în care găseşti o reţetă ciudată de cafea şi ciocolată, băute ca la ceremonia ceaiului, şi mâncăruri rafinate.

O franţuzoaică pe la vreo cincizeci, pe care aş vedea-o instant cu beretă şi ţigară în colţul gurii, clientelă rafinată, maniere rafinate. Nici n-ai crede că vis-a-vis e un Franz Joseph care vinde bucătărie imperială la pachet cu fantomele casei care te ating, cu briza lor uşoară şi rece, iar la stânga ta, umbra subţire, ascuţită a eleganţei domnului gâdilă colţul clădirii în care stai la o palavră cu oameni din trei ţări.

Ce are toată magia asta de-a face cu liniile curbe, reci ale arhitecturii de business care te-a înghiţit o zi întreagă, ca pe Iona în pântecele balenei, de unde să poţi gândi, în întuneric, la lucrurile ciudate ce se întâmpă la lumina zilei, nu ştiu. Dar vienezii au o ştiinţă a bucuriei de a trăi care te contaminează aproape instantaneu şi, in clipa în care ai împins biletul de U-bahn în aparatul care ştampilează, cuminte, data, parcă tragi în piept, odată cu aerul curat al unui oraş foarte, foarte curat, şi un pic din bucuria de a funcţiona, musafir grăbit, în oraşul care dansează în trei timpi.