dileme etice ale marketerului

Acum ceva vreme am refuzat un job pentru care alţii ar fi ucis. Era de brand manager pentru o super marcă de ţigări. Am refuzat pentru că nu mi-a plăcut la ei în birouri. toată lumea fuma. Eu, nefumătoare. Mă gândeam că a promova aşa ceva pe medii care pe vremea aia erau accesibile şi copiilor ar fi echivalent cu a face cu mintea lor ceea ce făceau colegii de meeting cu mine.
Apoi am avut de promovat carne. Sau peşte. Am primit un crash course de la un italian tare simpatic, care umblă tot timpul cu cuţitul la el, despre carne, cum se taie, cum se prepară ca să fie fragedă şi bună. Şmecherii cu sare grunjoasă şi ulei. Şi cuţitele, cuţitele. Nu promovez dieta vegetariană, cred că fiecare are libertatea să aleagă ce vrea să mănânce, dar filmele aceia cu puii KFC care cresc într-o cutie şi sunt ucişi înainte de a se putea ridica pe picioarele proprii, sau văcuţele curentate, care se zvârcolesc pe podeaua abatorului în sângele victimei precedente, sau tarabele coreene cu câinii pârliţi cum pârlim noi porcul. Am plâns când merlinul prins în Mexic a fost ucis cu două lovituri de bâtă în cap. Era un peşte minunat. Magic.

ei bine, scap de dilemele astea. Ajung să fac promo pentru medicamente. De toate felurile. Specialista mea, farmacistă, îmi spune, cu obstinaţie, de fiecare dată cât de multă atenţie trebuie la combinaţii, interacţiui, efecte secundare. Îmi amintesc cursul de medicamente din facultate. Prima lecţie a fost despre doza toxică şi cea letală.  Sigur că cineva care are o infecţie trebuie să ia antibiotic… sau că un bolnav de malarie netratat medicamentos va muri. Şi totuşi, acolo e o linie destul de subţire şi volatilă.

Întrebarea filosofică este în ce măsură suntem noi, marketerii, vinovaţi pentru cei 40% dintre copii care au probleme de supraponderalitate. Pentru procentul de aproape 50% din populaţia adultă a României, fumători. Pentru creşterea exponenţială a numărului de cancere de pancreas. De fapt, ce comportament de consum încurajăm noi?

Sigur, dacă nu o fac eu, o va face altul, care va primi în locul meu salariul, bonusul, maşina şi seminariile în străinătate. Şi totuşi. În ce măsură sunt eu responsabil pentru ceea ce le cer oamenilor să facă? Pentru felul în care îi determin să cheltuiască bănuţul pe care îl au. Mâncând E-uri, fumând, zburând cu avioane care poluează aerul la zece kilometri înălţime, sau conducând bolizii pe care l-a cumpărat ca să îl reprezinte şi care înghit 24 de litri de benzină la suta de kilometri.  Un litru de benzină produce ceva mai mult de trei ori greutatea sa, în dioxid de carbon.

De fapt, nu ne uităm, deloc, la consecinţele pe termen scurt. Recomandăm oamenilor să se ducă la piscinele în care înoată în clor până li se prăjeşte stratul epitelial de suprafaţă. Îi trimitem la filme, unde mănâncă popcorn, 526 kilocalorii la suta de grame (deci trei sute de grame egal cât îţi trebuie pe zi), beau chestii carbonatate care mai pun încă o grămadă de e-uri în regimul pe ziua respectivă, apoi îşi cumpără câteva mărunţişuri pentru acasă, pe care le pun într-o pungă căreia îi vor trebui cinci sute de ani ca să se dezintegreze în gropile de gunoi care cresc mai mari decât oraşele.

Nu sunt ecologistă, încă las apa să curgă când mă spăl pe dinţi. Dar revin şi întreb: cât de etic este ca noi, marketerii, să facem consumatorul să se sinucidă lent şi să otrăvească totul în jurul lui? Şi – abia acum vine partea frumoasă – care sunt acele afaceri etice, pe care să le putem promova simţindu-ne fericiţi, responsabili şi mândri că o facem? Probabil că dacă aveţi o asemenea ocazie vă puteţi considera nişte profesionişti binecuvântaţi.

Anunțuri

5 comentarii la “dileme etice ale marketerului

  1. wow! ma bucur mult ca in sfarsit marketerii incep sa-si asume responsabilitatea pentru ceea ce fac. bine, inteleg ca nu toti, dar faptul ca tu ai scris acest post si ca tu ai discutiile astea cu tine mi se pare minunat 🙂

  2. Foarte corect pusa problema. Totusi, care ar fi raspunsurile/solutiile?
    Indraznesc sa mentionez, in legatura cu subiectul: John Grisham – The Rainmaker (1995) si respectiv Runaway Jury (1996), editate de RAO.

    • Cred ca depinde de om. De valori. De acceptarea pozitiei de razboinic platit, mercenar adică, sau de corespondenţa cu vocaţia şi lucrurile în care crezi. În fond, totul e o chestie de flexibilitate sau, dacă vrei să îi spui mai urât, de compromis. Linia o tragi tu. Sau o tragi după tine tu. În experienţa mea, am avut un business la care în loc să aliniez valorile mele cu brandul am tras brandul după valorile mele. Dar asta pentru că am avut un COO care m-a lăsat să fac aşa ceva, şi a avut şi încredere în mine.

  3. Nimic nu e intamplator, chiar ma intrebam astazi, fiind la cursul de Comportamentul Consumatorului, daca exista moralitate, etica in Marketing, in conditiile in care orice produs are nevoie de promovare, oricat de nociv ar fi pentru sanatatea consumatorilor. In plus, suntem invatati ca trebuie sa ii „vrajim” pe consumatori, iar mie numai a atitudine etica nu imi suna aceasta afirmatie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s