Pierderea identităţii


Prin marketing a făcut valuri o carte, numită Lovemarks, provenită din celebrul, pe atunci, Saatchi & Saatchi. Care, în esenţă, spunea că un brand adevărat e cel care îl face pe consumator să îi poarte însemnele cu mândrie. De exemplu: Apple. Nike. Mercedes. şi tot aşa. Oamenii arată cu mândrie un Rolex, un Vuitton, dar nu toate aceste mărci sunt de lux. Sunt unele iubite pentru că aşa au ştiut ele să inspire iubire.

Unii dintre consumatorii lor fanatici şi le-au tatuat pe corp. Mi se pare cam extrem, dar are legătură cu povestea de azi:

Mă uit, în ultima vreme, pe Facebook şi mă înfior de cantitatea de patimă negativă pe care o trezesc politicienii de doi bani din ţărişoara asta. Şi mă apucă disperarea când văd că oameni, altfel normali la capul lor, încep să îşi schimbe fotografiile de profil (că doar de-aia se cheamă face book, e un mijloc de comunicare între oameni care au chipuri) şi îşi pun în locul feţei proprii,  tot felul de sloganuri politice.

Nu are importanţă sloganul. Important e că o persoană alege să îşi dizolve brandul propriu ca să îl înlocuiască în comunicarea socială cu o dejecţie produsă de artiştii campaniilor pro şi anti demitere preşedinte.

Eu nu voi vota. Nu vreau să dau credit niciuneia dintre părţile implicate. Cred că e singurul

mod în care pot sancţiona păpuşarii care îşi închipuie să ne trag de sfori. Dar asta e o opţiune personală şi nu îmi voi înlocui fotografia de profil cu un îndemn de a nu merge la vot. Pentru că am un nume, un chip, nişte calităţi şi nişte defecte – atributele brandului meu personal – şi nu îngădui nimănui să vină şi să mă vopsească pe faţă, indiferent cu ce culoare, dacă asta nu corespunde structurii mele şi valorilor mele.

Dar, pentru numele lui Dumnezeu, indiferent de ce opţiune alegeţi, păstraţi-vă personalitatea. Marca voastră nu e nici de dat, nici de înlocuit.

Be yourself. De nişte mii de ani purtăm măştile pe care ni le oferă, cu generozitate, boieri şi fanarioţi şi comunişti şi lichele. Dacă e să votaţi, alegeţi, din nou, după atâta vreme, elitele.
Luaţi-vă înapoi identitatea confiscată. O merităm. După atâta timp, merităm şi noi să avem identitatea noastră, a românilor. A mea, a ta, buni, proşti, deştepţi sau urâţi, aşa cum suntem. Noi. Noi înşine. Daţi jos badge-urile şi ieşiţi din armatele de manevră. Gândiţi pentru voi şi cereţi celor pe care aţi pus ştampila să facă ceea ce NOI, plătitorii de taxe, vrem. Nu ce vor ei. Niciunii dintre ei.

identitate, midlife crisis şi ani sabatici


Există o etapă în viaţă în care toţi cei din jurul tău se căsătoresc. Pe urmă, stai liniştit câţiva ani şi începe nebunia din nou: toată lumea face copii. Bun, a trecut şi asta. Şi, când crezi că ai scăpat de valurile sociale contagioase, începe una şi mai cucuiată: se cheamă midlife crisis, pe la americanii ăştia de le-au studiat şi catalogat pe toate. Se manifestă în felurite feluri. Lumea îşi ia motocicletă. Sau bărci, cu tot cortegiul de implicaţii – GPS cu harta canalelor din Deltă, ţoale de mii de euro care rezistă la nu ştiu ce şi nu ştiu cum, electronice sofisticate et caetera.
Se pare că această criză de la mijlocul vieţii, în general explozivă undeva între 35 şi 40 de anişori, e mai devastatoare decât celelalte valuri de schimbare. Femeile îşi iau amanţi mai tineri, bărbaţii exersează relaţiile extraconjugale. De fapt, toată lumea îşi dă teze la subiectul sex, cu întrebări specifice gen „mai sunt atractiv? Sunt în piaţă sau am expirat?” şi vezi şi prima urmare a crizei – valul de divorţuri.
N-am înţeles niciodată cum îi apucă pe toţi în acelaşi timp, cred că e o chestie hormonală înainte de toate, cert e că apar pasiuni bruşte, hobby-uri noi, o exploatare, în genere, descreierată a fiecărei secunde libere, cu nopţi nedormite şi sticle de Jack în mână, casual sex şi alte demenţe de acelaşi fel.
În final, după ce ne-am cheltuit banii pe toate chestiile astea, ne potolim. Îmi regăsesc prietenii, la o crâşmă, cu o sticlă de vin bun în mână şi parcă viaţa capătă un restart, dar e deja o versiune 2.0 – potenţial îmbunătăţită cu oarece înţelepciune în comparaţie cu avântul 1.0 şi versiunea beta din perioada de criză.
Uneori, schimbările sunt semnificative şi cred că această a doua personalitate, care reapare după Marea Nebuneală, este, de fapt, cea de fond. Uneori se lasă cu modificarea anturajului, alteori eşti re-acceptat şi re-primit în grupurile de origine, în ciuda aberaţiilor de comportament pe care le etalezi.
La urma urmei, vorbim de o criză de identitate, de un moment în care realizezi că viaţa nu e infinită şi vrei să faci lucrurile pentru care ai venit pe lumea asta. Şi, da, poate să recuperezi câte ceva din toate cele pe care nu ai apucat să le faci când anii tăi se terminau cu „sprezece”. Dar, ca orice criză de identitate, finalul pozitiv e o redescoperire de sine şi o acceptare mult mai profundă decât simptomele barcă, amant, motor. Ceea ce mă duce imediat la pasul următor în raţionament: cum ar fi să ai criza asta de identitate mai devreme? Cum ar fi să te redescoperi mai repede de patruzeci de ani? Cum ar fi să poţi valorifica deplin toată zestrea ta genetică şi ancestrală, să zicem, la douăzeci de ani?
Cred că numărul rataţilor ar scădea exponenţial dacă asta s-ar întâmpla de la sine, şi promit să aplic, în continuare, pentru „pacienţii” de branding personal cu care lucrez, aceeaşi metodă nemiloasă care confruntă traseul uşor aleator cu scara internă de valori.
Probabil că era nevoie de anul meu sabatic ca să am timp să mă gândesc la toate astea, dar, aşa cum îi şade ine oricărei sarcini, la nouă luni de gestaţie concluzia mea cea mai importantă este că, dincolo de toate înrolările sociale, este capital să te redefineşti la un moment dat, fie că ai noroc şi ţi se întâmplă asta într-o conversaţie cu psihologul, la un curs de branding personal sau pentru că treci prin midlife crisis. E o chestie obligatorie pentru progresul personal.
Despre anul sabatic şi libertatea de a gândi, într-o altă dimineaţă cu ceaţă.

Primesc, săptămânal, trandafiri.


Şi, ca un făcut, sunt de la clienţi – sau studenţi, aş putea spune.  După trandafirul de Timişoara, trandafirii de Bucureşti. Trei serii în aceeaşi zi. Unii tăiaţi (Doamne, ce milă îmi e de florile tăiate), alţii, spre uşurarea mea, în ghiveci. Dar trandafiri.

Primesc trandafiri de la oameni cu care fac cursuri şi seminarii şi îmi amintesc de astrologul vedic care, fix cu un an în urmă, îmi spunea You are a teacher… şi eu îl contraziceam, nu, eram executiv într-o firmă mare. Mă regăsesc, treisuteşaizecişicinci de zile mai târziu, dându-i dreptate. Călugării de pe străzile din Dharamsala râdeau la mine arătându-mă cu degetul şi spunându-mi Medicine Woman, Medicine Woman. NU, nu, nu, spuneam eu, sunt doar un călător într-o vacanţă între două serii de business. Azi, pe masa mea se usucă încet, la umbră păducelul şi cătina culese de pe la Sibiu. Pentru ceaiuri şi tincturi. Şi am învăţat anul ăsta, şi am primit şi diplomă, să fac oamenii să se simtă mai bine.

E clar că uneori ceilalţi ştiu mult mai bine decât noi ce suntem şi e bine să îi ascultăm, fie că ne-o spun verde în faţă, fie că ne-o transmit cu un ghiveci de trandafiri coraille, cu un buchet mov  sau cu un solitar alb.