cu soarta omului în mâini


Pentru cei care ocupă funcţii de management, cea mai grea sarcină este, întotdeauna, când trebuie să iei decizia de a concedia pe cineva. Dilema este cu atât mai apăsătoare, cu cât managerul e mai sufletist. Pentru că, fără îndoială, eşti în poziţia în care trebuie să execuţi pe cineva, oricum ai lua-o, şi nu cred că există cineva, cu excepţia idioţilor notorii, care să facă asta cu uşurinţă.

Uneori, a nu concedia este o prelungire a bolii. Fostul meu manager din State spunea „A rotten apple spoils the whole basket” şi mi-a dat un exemplu absolut strălucit de decizie managerială: într-o situaţie politic complicată, în care unul dintre departamente era condus de soţia unui prieten al asociatului principal din companie, şi departamentul era afectat de atitudinea acestei doamne, mai mult decât relaxată în ceea ce priveşte ce aveau de făcut… ca să nu mai spun de rezultate, i-am semnalat şefului meu problema. Am discutat un pic despre cum se contaminase totul acolo şi se uită la mine, cu ochii lui albaştri, strălucind de o inteligenţă cum rar am întâlnit în business: „Vrei să plece cu toţii?”. Neştiind ce urma, am răspuns, inconştientă: „Da.” „Bine, convoacă-i într-o jumătate de oră în sala de şedinţe. Ştiu că e greu, aşa că o să fac eu lucrul ăsta”.

Aoleu. Aoleu. Ce-am făcut? Primul gând după ce am ieşit din biroul lui Bill a fost urmat aproape imediat de o groază paralizantă. Mi-era foarte frică de conflict. Apoi am mers, ca un căţel ascultător, în urma lui în sala de şedinţă unde gaşca se adunase, neştiind ce o aşteaptă. Bill a fost foarte neutru, le-a punctat ce nu se întâmpla, efectul şi responsabilitatea fiecăruia pentru acest efect. Au început scuzele şi învinuirile reciproce, pe care le-a curmat, foarte scurt, spunând că efectul este inacceptabil şi decizia luată. Le-a lăsat posibilitatea de a-şi da demisia, lucru pe care l-au făcut, iar în două săptămâni aveam deja recrutat un nou manager, deştept, pornit să facă treabă şi gata să îşi selecteze o nouă echipă. Probabil că pragmatismul american mi-a dat o lecţie majoră despre ce trebuie să faci când atitudinea oamenilor este una incompatibilă cu scopurile companiei. Penny Kavanagh, unul dintre cei mai buni VP de resurse umane pe care i-am cunoscut în carieră, spunea: te angajez pentru aptitudine şi te dau afară pentru atitudine.
firingCând cineva face cu bună ştiinţă o chestie flagrantă, gen furt sau incitarea celorlalţi la lucruri contraproductive, trebuie dat rapid un exemplu sângeros, pentru că altfel echipa va presupune că ăsta e un gen de comportament pe care managerii îl tolerează. Da, oamenii, au copii, rate şi probleme de sănătate, şi asta te face să te simţi ca ultimul om când îi concediezi. Dar dacă nu au funcţionat etic şi transparent în relaţia cu tine, manager, este un risc pe care şi l-au asumat. Asigură-te că explici clar care este motivul, cum afectează asta businessul şi de ce atât de grav. Poate data viitoare nu se mai repetă.
Situaţia e complet diferită când ai o problemă de performanţă. Dă-i omului posibilitatea să se îndrepte. Nu aştepta evaluarea anuală, convoacă rapid o întâlnire (veşti din astea nu se dau niciodată pe email înainte de o conversaţie) şi arată exact ce aspecte sunt nesatisfăcătoare şi ce aşteptări concrete ai. Dă-i omului trei săptămâni, sau cât e nevoie, ca să se vadă corectarea de performanţă, apoi  reevaluează şi comunică-i. Că e laie sau bălaie, tot trebuie vorbită. Dacă e de rău, lucrează cu oamenii de la HR ca să treci prin tot procesul legal care îţi va permite o concediere fără implicaţii juridice ulterioare.
O altă situaţie este aceea că omul e bun, dar trebuie concediaţi x la sută dintre angajaţi. E un film comun, pe care toată lumea l-a întâlnit după criză. Concentrează-te pe a face comunicarea cu respect şi consideraţie pentru cel al cărui post (postul, nu omul, da?) trebuie sacrificat şi explică circumstanţele. Începe cu aprecierea pentru ce a făcut bine acest om şi recapitulează care sunt, în opinia ta, punctele sale tari. Dă-i o recomandare pe care să o poată folosi la alte angajări.  Ia legătura cu agenţiile cu care faceţi recrutări şi dă-le cv-ul omului, rugându-i să îl introducă în baza de date… poate, cine ştie. Oferă-i posibilitatea ca potenţialii noi angajatori să te sune pentru referinţe. Mulţumeşte-i. Dă-i un interval suficient în care să îşi poată găsi un job nou… cu alte cuvinte, poartă-te omeneşte.
Apoi du-te acasă, toarnă-ţi o linie de coniac şi gândeşte-te că nu degeaba sunt joburile de management mai bine plătite decât cele de execuţie. Uneori, trebuie să îţi calci peste inimă ca să faci ce trebuie şi să îţi îndeplineşti promisiunea: managerul trebuie să aducă valoare maximă firmei pentru care lucrează.

trecut, prezent şi lucruri bine făcute


De câte ori ajung în Timişoara sau Arad, mă bucur de clădirile cu parfum de Imperiu care dorm, liniştite, în mileniul trei.  Cred că e corect să ne păstrăm o legătură cu istoria, cu oarece rădăcini, cu Sursa.

M-a amuzat teribil ieri o siglă obrăznicuţă de radio local, înfiptă ca o clamă hippie într-o cosiţă cuminte pe unul dintre balcoanele uneia dintre aceste bătrâne doamne de piatră. Chiar, Brigitte Bardot cu floricele de plastic în păr.

M-a întristat să văd apoi disonanţa dintre oamenii „crescuţi” înainte de 1989, care se tem să discute deschis despre lucruri care ar trebui schimbate, care nu pot scrie numele unui şef pe o coală de hârtie, pentru că dacă află cineva?, şi cei de azi, cărora nu le este frică să îşi întoarcă la nouăzeci de grade drumul în carieră şi sunt dispuşi să înveţe mult, iar, pentru asta.

Şi, în combinata asta tulbure de ieri şi azi, primesc al doilea trandafir alb, în a doua săptămână consecutivă, care îmi înfloreşte pe noptieră. L-am imortalizat ca să îl pot păstra dincolo de efemerul ofrandei.

Vorbeam ieri despre dovada lucrului bine făcut. Ştii că ai făcut ceva bine când au ieşit cifrele şi nu ai strivit oamenii. Ştii că ai făcut ceva foarte bine atunci când cei cu care ai încetat să mai lucrezi ca manager te sună de ziua ta, de sărbători, de o cafea. Sau te caută când au ceva spinos de rezolvat şi nu ştiu pe unde să scoată cămaşa.

Iată că am primit prima floare din cariera mea de trainer de la cineva căruia – evident – i-a plăcut un curs. M-am simţit foarte bine, deşi a trebuit să mă reped în cameră, să scriu o mie de mailuri şi să dau un milion de telefoane după ce am terminat cursul… Ştiu că am făcut, iar, ceva bine.

dreaming of leaders


Visând la un job de management senior ca la o cale de salvare personală, angajați, antreprenori, organizatori și vorbitori se adună la o academie neformală de conducere.

Încă sub imperiul parcurgerii obligatorii a manualului de business studies de la Cambridge, pe care copilul meu trebuie să îl învețe pentru examen, conversez cu straturile diferite ale compoziției menționate. Copii deștepți, care știu ce vor și vor prea tare. Sau copii deștepți care abia acum încep să se gândească ce vor. Oameni care riscă, oameni care fac, oameni care execută.

E ciudat cum fiecare întâlnire cu curricula neconvențională de studiu de la Leaders îmi produce tot felul de impresii, de fiecare dată altele. M-am obișnuit cu organizatorii, un mă mai minunez că niște copii de douăzeci de ani știu să pună în scenă de la cap la coadă un eveniment. M-am obișnuit și cu inteligența participanților. Dar în discuții, care pornesc de fiecare dată de la o temă dată, și la obligatoriul pahar de bere (mulțumim, Ursus) subiectele se schimbă și văd, la fiecare grup, un interes deosebit pentru altceva. De multe ori mă întâlnesc cu oameni care au venit la un curs de leadership înainte de a avea abilitățile necesare unui manager. Sau cu autodidacți care bat multe cadre bătrâne din eșaloanele de conducere. Dar un despre asta e vorba, în fond.

În fond, e vorba de modelarea profilului conducătorului de mâine, iar abordările lor, unele extrem de mature, îmi dau, ca de fiecare dată, speranță. Oamenii aceștia își conduc propriile business-uri sau conduc departamente în multinaționale, și dacă vor reuși să echilibreze corect inspirația, competența și calitatea de a conduce oameni, putem spune că da, iată, noi am fost generația de sacrificiu, dar ei pot avea o altă țară. Mult mai frumoasă și mai bună.