De câte ori ajung în Timişoara sau Arad, mă bucur de clădirile cu parfum de Imperiu care dorm, liniştite, în mileniul trei. Cred că e corect să ne păstrăm o legătură cu istoria, cu oarece rădăcini, cu Sursa.
M-a amuzat teribil ieri o siglă obrăznicuţă de radio local, înfiptă ca o clamă hippie într-o cosiţă cuminte pe unul dintre balcoanele uneia dintre aceste bătrâne doamne de piatră. Chiar, Brigitte Bardot cu floricele de plastic în păr.
M-a întristat să văd apoi disonanţa dintre oamenii „crescuţi” înainte de 1989, care se tem să discute deschis despre lucruri care ar trebui schimbate, care nu pot scrie numele unui şef pe o coală de hârtie, pentru că dacă află cineva?, şi cei de azi, cărora nu le este frică să îşi întoarcă la nouăzeci de grade drumul în carieră şi sunt dispuşi să înveţe mult, iar, pentru asta.
Şi, în combinata asta tulbure de ieri şi azi, primesc al doilea trandafir alb, în a doua săptămână consecutivă, care îmi înfloreşte pe noptieră. L-am imortalizat ca să îl pot păstra dincolo de efemerul ofrandei.
Vorbeam ieri despre dovada lucrului bine făcut. Ştii că ai făcut ceva bine când au ieşit cifrele şi nu ai strivit oamenii. Ştii că ai făcut ceva foarte bine atunci când cei cu care ai încetat să mai lucrezi ca manager te sună de ziua ta, de sărbători, de o cafea. Sau te caută când au ceva spinos de rezolvat şi nu ştiu pe unde să scoată cămaşa.
Iată că am primit prima floare din cariera mea de trainer de la cineva căruia – evident – i-a plăcut un curs. M-am simţit foarte bine, deşi a trebuit să mă reped în cameră, să scriu o mie de mailuri şi să dau un milion de telefoane după ce am terminat cursul… Ştiu că am făcut, iar, ceva bine.
Pisicka's Book of Life 