O perspectivă asupra morţii

ImageAm avut o săptămână ciudată, ciudată, presărată cu despărţiri şi întâlniri şi promisiuni de reîntâlnire. Ieri, pe drumul de întoarcere de la un seminar, din inima ţării, m-am oprit la Şinca Veche – un loc magic –  să aprind lumină pentru Maestrul meu de reiki, plecat de aici de foarte puţin timp, şi cu care am petrecut acolo câteva zile de graţie. Am meditat mult la motivele plecării lui şi m-am gândit intens la această fiinţă extraordinară, căreia îi datorez o  (altă) schimbare majoră în viaţă.

Şi, ciudat, l-am simţit feicit, bucuros, ca un copil care are o jucările nouă. Apoi senzaţiile s-au modificat treptat, de la bucurie la o linişte şi o centrare extraordinară, cuvântul Lumină fiind cel care descrie cel mai bine ceea ce simţeam că mi se transmite. Sigur, sunt impresii personale şi nu am niciun motiv obiectiv ca să susţin că asta este ceea ce se întâmplă „cu adevărat”.

Dar e un prilej bun pentru o reflecţie asupra evenimentului de care ne temem şi care ne traumatizează cel mai mult: trecerea dincolo. Eu, personal, cred că dincolo e ceva. Mă bazez pe relatările celor trecuţi prin moartea clinică, şi pe învăţătura tradiţiilor spirituale ale celor pe care deja îi considerăm experţi în alte tărâmuri. Tibetanii, şamanii, hinduşii – toţi vorbesc despre un alt ciclu de existenţă, în afara corpului.  Când omul moare, greutatea corpului scade fix cu 21 de grame. Ceea nu se poate explica prin cantitatea de oxigen expirat la ultima suflare. Se spune că aceasta este greutatea sufletului.

Una peste alta, cred cu tărie că ne continuăm călătoria şi în afara corpului fizic, pe care îl lăsăm, ca pe o haină veche şi inutilă, să redevină alcătuirea de elemente din care a provenit. Iar durerea şi trauma celor care rămân aici, pe Pământ, în corpurile lor de carne, prizonieri ai unui stagiu pe care cel mai adesea nu îl înţeleg, ar trebui reconsiderată, pentru că se datorează, în primul rând, inabilităţii noastre de a ne conecta cu cei „plecaţi” şi după ce se pornesc în Marea Călătorie. 

Nu îi mai simţim aici, deşi ei sunt, într-un fel, în continuare cu noi. Plângem ca nişte copii care şi-au pierdut jucăria preferată. Vă amintiţi de daci, care sărbătoreau Trecerea în loc să o deplângă? „Vom muri şi vom fi liberi”, spuneau ei.  Acest sfârşit de stagiu ar trebui să fie un moment în care cei apropiaţi să îşi aducă aminte ce am făcut bun. Ce urmă pozitivă am lăsat în vieţile altora. Căci despre asta e vorba în această etapă a vieţii în corp: să ne învăţăm lecţia şi să dăruim altora lucrurile pentru care, la rândul nostru, am primit Daruri, cu care am venit în viaţa asta aşa cum un meşter umblă cu o trusă de scule. Mi-aş dori ca, atunci când voi muri, cei pentru care contează asta să se îmbrace de haine în toate culorile curcubeului şi să sărbătorească această trecere plantând ceva sau adoptând un animal fără viitor. Pentru că, în fond, ar trebui să ne bucurăm de depăşirea acestei trepte în marea scară a existenţei. 

Gândiţi-vă la Darurile voastre şi împrăştiaţi-le către toţi cei pe care îi atingeţi în călătoria pe Pământ, pentru că timpul e scurt şi avem, cu toţii, atât de mult de făcut. Dacă aţi muri mâine, care ar fi acel lucru important, foarte important pe care trebuie să îl faceţi azi, când există o ultimă şansă?

Apoi aprindeţi o Lumină pentru toţi cei care vă privesc de dincolo şi trimiteţi-le toată iubirea – e cea mai mare recompensă pe care le-o putem oferi. Dacă avem noroc, îi vom visa sau simţi în noaptea ce urmează.

Anunțuri

2 comentarii la “O perspectivă asupra morţii

  1. atunci cand este vorba de alti oameni, am aceleasi idei/sentimente/ganduri….cand este vorba de fiul meu…nu as putea sa accept ca el sa plece inaintea mea…poate este egoism…dar plecarea lui inaintea mea ar insemna ca ar suferii….sunt ffff subiectiva…de mult timp nu mai citisem de cele 21 de grame 🙂 …. linistitoare postare oricum, multumesc!

    • Am un fiu şi am contemplat ipoteza ca el să plece înaintea mea. Da, partea noastră de oameni ar jeli. Dar cealaltă îşi va aminti că aceşti copii ne-au ales să le fim părinţi, au venit, ne-au administrat lecţia de iubire necondiţionată şi decid când să plece.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s