Holi, army şi ştampile


Ganesha păzeşte recepţia

Dorm aiurea şi mă trezesc la 4.44.Senzaţia de inflamaţie în gât continuă. I. s-a zvârcolit toată noaptea… după ce ieri a tuşit, azi îl doare urechea. N-o să îi spun acum că e din cauză co nu ascultă. O să îi spun când o să fie pregătit să audă asta :D. Aseară l-am văzut atacând peitntru a-şi conserva poziţia şi l-am demontat cu deflectorul,  îmi dau seama că am eviat discuţia de bază. O să o avem când vom fi, amândoi, calmi.

De dimineaţă, restaurantul hotelului e prilej de circ maxim. La micul dejun ne serveşte un chelner care nu prea înţelege,  engleza, iar bucătăria e  în viteza zero. După comandă, trec cam cinci minute şi apare prima farfurie cu ochiuri. Despre pâine nici poveste. Băuturile au venit şi ele, din dulapul frigorific aflat la cinci metri de noi, înceeeeet, înceeeet…. Micul dejun indian pe care l-am comandat lipseşte. I. se înfoaie şi se propteşte direct în manager, la recepţie. Nu ştiu ce i-a spus, dar miracolul se întâmplă: pe masă aterizează o pâinică dosa, umplută cu legume, un bhaji, găluşte cu sos indescifrabil şi iaurtul. Ochiurile nefăcute, returnate la bucătărie, revin, mai decente. Şi apare şi pâinea prăjită. Din fericire, căci copiii devin chiar groaznici când vine vorba de mâncare, şi, în fine, putem spune că am mâncat decent.

Bagdogra, din fugăLăsăm puştimea în cameră, sunt geloşi şi frustraţi când dispărem: aseară, când am fugit de ei pentru patruzeci şi cinci de minute, am intrat în interogatorii – unde am fost, de ce am lipsit aşa mult. Găsim un tuk-tuk – cu greu, pentru că e a doua zi de Holi – şi mergem până la staţia de tren, care se cheamă New Jaipalguri, ca să cumpărăm biletele de Patna. Mă uit, cu melancolie, cum, de data asta, sunt doar trei paşapoarte şi trei bilete. Ştiu că Bodhgaya şi Varanasi vor fi speciale şi pot să îi urmez doar cu gândul. Ochiul care mi-a plâns toată noaptea – ce ciudat, de câte ori ne despărţim un ochi începe să plângă de la sine – face mai bine după picăturile cu antibiotic. Desigur, e o conjunctivită de Siliguri.

mic templu tăcutVisele de azi noapte au fost ciudate, ciudate. Am visat că eram însărcinată şi foarte stressată, pentru că ştiam că I. nu mai vrea copii, şi totul devine şi mai ciudat, când, în intimitatea tuk-tuk-ului, mă întreabă: mai vrei fete? Da, aş vrea una, dar nu ştiu dacă mai apucăm :D.

Pe drum e plin de pulbere colorată, majoritar roz: indienilor le place, de bună seamă, fuchsia. Roz e şi pe motoclişti, roz sunt şi vacile sfinte. Magazinele, în majoritate cu storurile trase, folosesc drept decor pentru găştile adunate la o palavră în zi de sărbătoare. Pe stradă se vând, în continuare, pulberile colorate. Apar şi cetele de băieţi pătaţi şi vopsiţi. Unii dansează, aud şi incntaţii însoţite de tobele mari. Ritmul inconfundabil şi ţopăiala fericită par ingrediente obligatorii pentru Holi. Chiar şi în aeroport, în spatele urechilor şi unghiilor atent spălate se văd urmele bătăilor colorate de ieri.

plec din ţara plantaţiilor de ceaiDe la hotel ne-au dat o singură maşină, care îi va duce întâi pe .ei la gară, apoi pe mine la aeroport.

Cozile la gară sunt mari, dar merită:  biletul de vagon de dormit clasa I, cu aer condiţionat, pentru toţi trei, este 1700 de rupii, adică 34 de dolari până la Patna. Vor face optsprezece ore până acolo, pleacă după prânz şi ajung mâine dimineaţă. Vor vedea Bodhi tree fără mine… şi apoi Gangele… Completăm veşnicul formular, iar gaşca va trebui să revină la 12 pentru definitivarea locurilor. Voi decola când ei abia au plecat.

socializare de HOli

Tuk-tuk-ul ne duce înapoi, la hotel, şi îşi primeşte plata cea grasă. Sunt patruzeci şi cinci de minute dus, tot atâta întors, şi ne-a aşteptat mai bine de o jumătate de oră.  Mai e foarte puţin timp, împachetăm rapid, apoi îi urc în taxi şi mă reîntorc în cameră. Se inst lează liniştea. Pe email vine, în fine, şi confirmarea hotelului din Delhi, mi-am luat cameră deluxe :D, vreau un duş ca lumea şi un somn fără colegi de pat care monopolizează spaţiul. Taxiul se reîntoarce după ce a lăsat la gară o parte din inima mea.

Maşina e plină de ţânţari, şi în timpce defilăm spre aeroport şi contemplăm puzderia de unităţi militare de tot felul, prind minusculele năpaste, una câte una. În Sikkim sunt masate forţe impresionante, camioanele sunt cu sutele.

am primit explicaţia pentru VVIPProcesul de îmbarcare în aeroportul din Bagdogra e la fel de dezorganizat ca tot ce e prin India: întâi te duci cu valiza la scanat, primeşti eticheta de securitate, apoi cu ea securizată te duci la check in, unde se verifică, religios, eticheta albastră. Urmează o prelungă coadă la securitate, sunt linii separate pentru femei şi bărbaţi, şi am timp să citesc, de pe posterul mare de lângă uşa fermecată, ce înseamnă acel VVIP pe care l-am văzut pe etichetele de parcare de la Ravangla. Preşedinţi şi Dalai Lama şi din astea. La control, rămân fără apă, dar îmi lasă sticla de Limca, nu mai înţeleg nimic. Primesc o ştampilă pe cuponul de îmbarcare şi câte o etichetă pe geantă şi rucsac. Toate trei vor fi controlate la îmbarcare. Fără ele, trebuie să te întorci la linia de security check şi să o iei de la capăt.

Am coborât înapoi, în linişte, în echilibru: excursia asta a fost ca o tornadă şi aş vrea să petrec puţin timp meditând la tot ce s-a întâmplat, tot ce a rămas neabsorbit până acum. Ei vor merge la locurile sacre, spre disperarea plozilor, care voiau ocean şi piscină şi cinci stele :)), iar eu voi pregăti ceea ce urmează.

Coborârea în lume


plutim în jos

După iniţierea de ieri, nu sunt prea multe cuvinte de spus. Ceea ce e, cu adevărat, de spus stă în Tăcere.  Cu toate că l-am ascultat pe Dalai Lama în tibetană, tradus în nepali, sensul profund a ajuns până la noi. Ni se pare aproape ciudat că azi trebuie să încărcăm bagajele în maşina pentru care şoferul care cere prea mult, pentru că ne conduce jos, în vale, în prima zi de Holi, când toată lumea stă acasă, cântă, dansează şi se împroaşcă într-o veselie cu vopsea. Ieri, pe la patru, oraşul a vâjâit de zecile de jeepuri, cu steaguri buddhiste, care au încărcat până la refuz echipele de pelerini şi s-au pornit la vale, aşa că aseară şi azi dimineaţă am plutit într-o linişte nefirească – probabil, atmosfera normală din Ravangla.

apariţie inedită
Camera „occidentală” în care am dormit toţi patru în două paturi duble mi-a oferit şansa să devin sandvici între copii, care cotropeau, continuu, spaţiul de dormit.

la baraj

Ultimul mic-dejun de la tanti a noastră,, a curs lin, de-acum oamenii ne ştiau gusturile. Pe drumul de întoarcere, mergem în lungul ţevilor zincate care nu sunt nici măcar îngropate în pământ, ci curg de-a lungul străzii, în mănunchiuri. Şi când spun „curg” nu e o metaforă. Legate foarte provizoriu, cu manşoane, segmentele de ţevi se desprind adesea şi casa respectivă rămâne fără apă. Mason găseşte o asemenea ţeavă, iar o familie ar trebui să îi mulţumească azi pentru reconectare :). În ianuarie, apa îngheaţă aici, iar oamenii nu mai pot folosi micile ţevi, linii frânte pe lângă stradă, care se fac bocnă.

decor insolit în pădurile de bambusValizele cele mai mari (adică ale noastre, ale fetelor) sunt legate cu sfoară pe portbagaj, deasupra maşini, restul intră în spaţiul mic, din spatele scaunelor… spaţiul e mic fiindcă omul şi-a făcut sound system în suzuki-ul alb. Beneficiu suplimentar, pentru că primim muzici evergreen şi putem să le fredonăm în timp ce ne învârtim în jos, ca titirezul, pe serpentinele care coboară din înălţimi pe vale. Călătoria pe timp de zi e puţin stânjenită de ceaţă, dar asta nu ne împiedică să ne bucurăm de priveliştile cu  pante povârnite abrupt, păduri de mambus şi maimuţe.

HoliCoborâm prin oraşele pictate de Holi, prăvăliile sunt închise, lumea stă la palavre sau ascultă tobele sau dansează, culori din cap până în picioare.

Mă simt tare însingurată, aşa, deodată, brusc, în maşina asta aşa plină, şi meditez asupra egoismului. Oameni care vin şi îşi iau ce vreau, fac doar ce cred ei, ignoră existenţa, dorinţele, opiniilor celorlalţi. Sunt tentată să mă retrag, apoi îmi dau seama că nu ăsta e drumul. Îmi amintesc de pilda mărului care stă cu fructele la drum, pentru oricine vrea să le culeagă. Drumul presupune să dai mai departe şi să nu aştepţi nimic în schimb.

siliguri sunsetE ultima seară, am ajuns în Siliguri, la un hotel decent, în fine, e marcat de simbolul solar en-so (ce coincidenţă…) şi avem parte de paturi ca lumea, duş ca lumea, o toaletă pe care te poţi aşeza. Cu acestea, soseşte şi sentimentul ciudat pe care îl am de câte ori ne urcăm în avioane. Mâine plec.

Pleacă şi ei, mai departe, spre Patna, ca să vadă Bodhgaya. ne ducă dus-întors de la hotel la gară.

ultimul apus împreună

Am în mână o foaie printată, un bilet de avion care mă va duce mâine, la prânz, la New Delhi. Nu îmi vine să cred că au trecut două săptămâni. India e ca un fel de gaură în timp, totul curge aici altfel, săptămânile par zile, ar trebui ani întregi ca să poţi digera ţinutul ăsta plin de minuni.

Între caprele legate la stâlpul măcelăriei, aşteptându-şi soarta inevitabilă, şi pasărea care zboară peste palmieri în apus, simt că am prins ceva din esenţa nemiloasă, crud de frumoasă şi nespus de înaltă a acestui tărâm neasemuit.