De vorbă cu oamenii, în Viitor

Toată lumea se sperie când aude că am plecat în India.  Dar, de fapt, nu e nimic de speriat… poate doar avionul îngheţat bocnă de la Lufthansa, în care am făcut frigul cu tot cu păturică, până s-au hotărât să ne adapteze brusc la clima indiană, moment în care ne-au pus la copt, şi foamea, pe meniul meu vegetarian (nu că al lor ar fi fost mai prosper).

Stau în wireless-ul hotelului din Delhi, aşteptându-mi partenerii zguduiţi de fusul orar să îşi revină, cât de cât, şi derulez un şir de întâmplări cu noimă. Sunt despre de ce am venit eu aici, şi mult mai puţin despre ce e aici. Sau, alternativ, sunt despre Cine. Şi uite cum se leagă mărgelele pe aţă:

Primul bob. Sunt la aeroport, la vamă, şi e coadă. Vameşul, totuşi, e pus pe şotii şi comentează cât de ciudat e să vezi pe cineva numit Andreea şi care are peste patruzeci de ani. Aşa e. Când ai mei au venit cu numele ăsta, era original, doar că vreo zece ani mai târziu am asistat la o năvală de Andree în catastifele stării civile din România. Nu întâmplarea în sine, ci conţinutul ei ciudat, care ţine de identitate, îmi dă prima temă de meditaţie pe ziua de azi.

Mă duc, cuminte, la poarta treisprezece ca să culeg al doilea semn, al doilea bob de rouă pe şiragul care o să se adune, după cum se vede, cât de o mala.

Zborul de legătură pentru Delhi e scurt şi trece pe nesimţite, lucrez febril, pe ultima sută de metri,  cu plăcere şi cu un ceai cu lapte alături de tastatură. Timpul e scurt, cât pentru transfer de la o poartă la alta, cu o pauză de ajustare şi cumpărat o apă mare şi ieftină (spre deosebire de cea de la Delhi, care e, în aeroport, mică şi scumpă). Mă aşez în sala de aşteptare care se populează, încet, cu lume care aduce parfumul şi culorile Orientului. Tunicile viu colorate, papucii, turbanele. Pe lângă mine, pluteşte-dansează o indiancă de vreo şaizeci de ani, extrem de mlădie şi de feminină, care îşi cântă, singură, ceva, în timp ce urmează, cu ritmul pasului, într-un balet lent, linia cântecului, şi mă priveşte în ochi, serios-aprobator, dând din cap a încuviinţare. Al treilea bob.

Pe scaun, lângă mine, se aşează un tip cu barbă, pare mai degrabă arab, are pielea albă. Are o carte de rugăciuni în arabă, am ghicit, probabil e Coranul. Marcată, ordonat, cu bileţele galbene post-it. Priveşte intens mala mea, eu îmi spun, netulburată, mantrele care să mă pună bine pe drum, şi nu mai poate de curiozitate. Mă întreabă cum se spune la şiragul de mătănii. Şi mi le arată pe ale lui: mai mici, calde, din lemn, sunt aşa pentru că îi e jenă să le arate, să nu zică lumea că  e terorist. Plimbat bine prin lume, a lucrat la Accenture, acum vine înapoi, acasă, după ce părinţii lui au plecat dincolo, să reînceapă ceva pentru el. Ziua asta care se tot lungeşte şi se tot lungeşte e chiar ciudată. Iată o creştină ortodoxă şi un musulman care ţin în mână acelaşi şir de biluţe şi se roagă aceleiaşi Surse. A patra mărgică din mala mea de azi.

Şi apoi, mulţumesc, Zână Măseluţă, cinci: în avion nimeresc pe şirul acela mult râvnit de două scaune şi stau la fereastră, lângă un om blând, blând, pe care nu îl supără tusea mea chinuită de frigul din aeronavă  şi de aerul condiţionat, uscat şi prăfos.

La aeroport mă aşteaptă maşina hotelului, alunec prin Delhi şi îmi dau seama că nu am nicio emoţie, ci un sentiment de întoarcere acasă, într-un loc pe care îl cunosc de foarte mult timp, de parcă totul s-ar fi tocit, sunt în starea aceea de cumpănire, în care nici revederea cu Partenerul meu de peste paişpe vieţi nu mă mai clatină, e doar o stare de pace şi bucurie calmă. L-am simţit venind, am coborât scările când ajunseseră în lobby :D. E aşa de simplu. ŞASE, ŞAPTE, OPT.

Mă duc cu puştoaica amicului meu să călărim puţin un cafe internet, stau de vorbă cu Andrei al meu, conectat peste miile de kilometri, care se pregăteşte să plece de acasă şi să facă toate treburile pe care eu nu am apucat să le fac. Îl ştiu acolo, cald şi bun. Nouă. Plec liniştită din micuţa îngrămădeală mizeră de computere vechi şi de oameni cu zâmbete foarte, foarte largi.

Pe stradă, sunt interpelată de un indian care se miră de părul blond şi vrea să îşi perfecţioneze engleza. Îmi spune să nu iau excursii de la agentul hotelului, e escroc şi a făcut închisoare de câteva ori. What?… Mulţumesc celui de al zecelea bob în mala mea umană, oricum, mă duc cu călătorii mei la porţia de paneer tikka masala, apoi îi culc, osteniţi de două zboruri îndelungi, ca să plutesc şi eu vreo două ore prin starea de reconectare atât, atât de cunoscută şi să revin, călare pe reţeaua wi-fi a hotelului, şisă scriu că acum ştiu de ce sunt în India. Nu doar ca să arătăm unor copii că există o faţă spirituală a lumii, nu doar ca să îl revăd pe Dalai Lama, nu ca să mai închid încă un cerc cu sufletul pe care l-am întâlnit pentru prima dată pe Pământ aici, în India.

Sunt aici ca să mă întâlnesc cu Viitorul, şi fiecare faţetă dintre oglinzile umane pe care le-am întâlnit în astea 23 de ore de când am plecat  îmi arată o frântură din acest Viitor, care a început şi din care fac parte azi, acum, acum.

Anunțuri

3 comentarii la “De vorbă cu oamenii, în Viitor

  1. M-a emotionat pana la lacrimi postarea aceasta. Inca de la primele cuvinte am vizualizat fiecare faza, fiecare persoana, fiecare imagine si am trait fiecare emotie descrisa si transmisa. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s