Despre oameni care au înţeles

La urma urmei, cele mai corecte sunt afacerile de familie. Asta, în România.  Deşi, dacă e să mă gândesc la Hilton sau Marriott… tot de familie se cheamă.

La obiect: cu ceva vreme în lume, un magazinaş numit Salsamenteria a venit cu bunătăţi de prin Italia. Apoi a dispărut, ca să reapară cu câteva sute de metri mai încolo, îmbunătăţit cu un restaurant de cincizeci de locuri. Despre ambianţă nu spun nimic, las pozele să vorbească.

O să povestesc, însă, filmul. REgăsind prăvălia cu provolone şi prosciutto, intrăm ca să îi iau copilului materie primă de sandviciuri. Cuţite enorme, maşini de feliat, felii micronice prin care se vede lumina, pachete ca în Bologna. Fata care vinde, subţire şi volubilă, ne spune că au şi restaurant şi ne invită să îl vedem. Patronul, aşezat la masa de lângă uşă, cu ziarele şi laptopul, ne salută, zâmbind, şi facem un tur rapid al trattoriei selecte care s-a înfiripat acolo.

Totul e calculat.  Mixul de wenge, roşu stins şi bej, paharele generoase şi perfect curate, şervetele moi, nisipii, sarea de Himalaya şi piperul boabe în râşniţele înalte, perfect transparente se aşează pe parchetul care imită plăci din cutiile vechi de vin. Meniul e uluitor, pastele sunt făcute în casă.

Nu e ieftin, dar e mai ieftin ca în Italia. Comand un minestrone şi nişte farfalle,partenerul meu de sărbătoare de 8 martie alege bruschete şi nişte paste specialitatea casei, cu măsline şi alte trăsnăi de Sud de Italie.

De la o masă lungă-lungă pleacă ultimii oaspeţi. PÂnă ne comandăm noi limbonadele şi mâncarea, masa cea lungă se desface, fără zgomot, şi se redistribuie în măsuţele cu patru locuri care umplu, din nou, spaţiul acela andante.

Supa vine, cubuleţe de dovlecei, morcovi şi alte bunătăţi catifelate şi moi şi delicioase, lângă ea, tropăie, nervos,

cubuleţele minuscule de roşie înţepată cu usturoi de la bruschete. Farfuriile au aceleaşi forme senzoriale, rotunduri şi ovale groase, grele, în care mâncărurile poposesc ca navele în port. A

tenţia la serviciu face ca farfuria să dispară fix la un minut după ce am terminat felul întâi.

Felul al doilea sunt pastele. De casă. De fapt… primi piatti. Dar trebuie să fii nebun să mănânci antreu, primi, secondi şi dolci aici, cu excepţia situaţiei în care afară te aşteaptă parcată o macara, care să te transporte,

inert, după cursa culinară.

După ce apar farfuriile  în care stă o canditate moderată dar suficientă, de paste asezonate cu arome subtile, apare şi bucătarul, uscăţiv, evident fumător şi poet în ale gastronomiei. Este extrem de asemănător cu proprietarul, se aşează şi îşi pun şi ei de mâncare. Tot paste, tot cu măsline şi roşii şi ce minuni or mai fi pe acolo.

Un chelner, un supervisor-bartender, fata de la magazin şi două ajutoare în bucătărie, asta-i tot.  La ceas de siestă,  suntem singurii întârziaţi, localul pluteşte într-un non-timp care ar putea fi oricând, oriunde, iar pastele din farfurie unduiesc, galbene, în arome.

Nota soseşte iute, odată cu POS-ul, nu trebuie să ceri tu să plăteşti cu cardul. Ieşim prin magazin, unde ni se mai agaţă în plasă nişte gran padano şi un salam picant. Dacă vrei, îţi poţi lua canelloni pentru acasă, sunt sigură că sunt proaspeţi.

Reţeta, în concluzie, e simplă. Un concept legat, un bucătar bun, o înţelegere clară a nivelului serviciilor şi un proprietar de afacere care urmăreşte cu atenţie ca toate acestea să se întâmple.

Anunțuri

Un comentariu la “Despre oameni care au înţeles

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s