În spatele a ceea ce respingem


shadow

Un  film extraordinar, pe care l-am văzut cu ceva vreme în urmă – The Shadow Effect, https://www.youtube.com/watch?v=p5mPdtigMio – este prima ocazie de reflecție serioasă despre ce scoatem din noi și aruncăm în lume.

O săptămână plină de întâlniri de coaching mi-a arătat, în repetate rânduri, că dincolo de comportamente pe care le criticăm ca nepotrivite –  uneori, până la deviante – se află răni uriașe, căscate, pe care nimeni nu s-a gândit să le oblojească vreodată. Cu care mintea, neputincioasă ca resursă, nu poate face decât ce fac albinele cu insectele  moarte din stup: le învelesc în ceară, ca să nu contamineze. Numai că, spre deosebire de trupușoarele fragile ale acestor insecte, ”comorile” noastre otrăvite se descompun lent, infuzând, pervers, toate emanațiile lor toxice în sufletul nostru.

Nu despre purtătorul acestor capsule otrăvite vreau, însă să vorbesc. Vreau să vorbesc despre noi, ceilalți, care îndreptăm, acuzator, un deget: persoana aceea este rea. Persoana aceea este imorală. Persoana aceea minte. Persoana aceea este dependentă. Persoana aceea este oribilă. Sunt lucruri pe care le auzim frecvent.

judgment

Agentul de PR din creierul nostru se grăbește să ne reafirme succesul : suntem mai buni, suntem superiori, așa că ne grăbim să arătăm cu degetul oameni care poartă o Umbră uriașă, bine împachetată, în interiorul lor. O scuză anatomică și funcțională acceptabilă. Un mecanism care a funcționat bine când se punea problema supraviețuirii speciei, din punct de vedere fizic. Dar este, oare, ăsta modul ideal de a trata lucrurile? Respectă asta principiile umaniste pentru care s-au zbătut spiritele ilustre ale antichității și Renașterii? Cu siguranță, nu.

Așa încât pledoaria de astăzi ar fi:

kindness

 

 

de dragul criticii


Iarăşi mi-a ridicat mingea la fileu un comentariu care revarsă ceva resentimente ţinute sub presiune, şi ultimele zile mi-au arătat cât de nefericit poate fi cineva care e veşnic nemulţumit.

Din experienţa mea, cinci sunt motivele pentru care suntem nefericiţi, şi cinci sunt şi metodele de a ieşi din cercul vicios al degetului care acuză.

1. De câte ori arăţi cu degetul, aminteşte-ţi că împrejurarea cu care te confrunţi e un fel de oglindă care îţi arată o direcţie de lucru cu TINE . Cei care sunt tentaţi să critice permanent ascund în interior o deficienţă, o suferinţă, o traumă…  Nemulţumirea constantă, ca stare generală, este o sursă sigură pentru alterarea în sens negativ a experienţelor noastre. Cu cât mai nemulţumiţi, cu atât primim lucruri care să ne nemulţumească.

Critica e strâns legată de un standard care nu e neapărat împărtăşit de celălalt. Metoda de a ne descotorosi de năravul neplăcut al criticii este să ne concentrăm pe ceea ce e bun. 

2. Judecăm şi etichetăm cu mare plăcere. Superioritatea falsă din care provine năravul de a judeca este un exemplu foarte puternic de produs al ego-ului. Energia pe care o îndreptăm către cel judecat vine înapoi şi iată cum ecoul ne arată ce anume e imperfect la noi… Şi de aici şi metoda. De fiecare dată când îţi vine să judeci (de exemplu, să pui pe un serviciu eticheta de preţ nejustificat de mare) spune mai degrabă ceva care se referă la tine: nu mi-l pot permite, dar poate o să am mai mulţi bani în viitor şi atunci o să pot.

3. Învinovăţirea: degetul acuzator spune că există întotdeauna un motiv exterior de frustrare sau unul interior de auto-acuzare. Uităm, de fiecare dată, că primim ceea ce am cerut, într-un fel sau altul. Înlocuiţi învinovăţirea cu o observare liniştită, curioasă, care doar investighează ceea ce se întâmplă. Un caz particular este Vina. Dacă şi cu parcă s-au urcat în barcă: ne întoarcem în trecut şi ne punem singuri la colţ pentru asta sau aia, şi oftăm gândindu-ne că dacă am fi făcut altfel ar fi fost mult, mult mai bine. Dar lucrurile s-au petrecut, apa a trecut pe sub pod, şi trăim consecinţele acţiunilor noastre. Aşa că metoda este să ne uităm la situaţia actuală şi să decidem ce e cel mai bine de făcut pornind de la starea prezentă de lucruri.

4. Condamnarea. Ţintuirea pe cruce. E prost, e incompetent, e rău intenţionat. Sau, mai rău, autocondamnarea. Nu pot, nu ştiu. Dă un „delete” la oricare dintre propoziţiile de felul ăsta şi înlocuieşte-le cu „atât poate el” sau „învăţ din ce în ce mai mult”.

5. Bârfa. Ei bine, da, după ce îi ţintuim pe oameni pe stâlpii unor lipsuri pe care noi le percepem (nu înseamnă că sunt şi reale), mai vorbim şi cu alţii despre asta. Sau le spunem celorlalţi ce incapabili, rataţi şi incompetenţi suntem chiar noi. Bârfa despre noi e mai dăunătoare decât bârfa despre ceilalţi. Reţeta? simplu. Ţineţi-vă gura.

Şi dacă vreţi să vă apucaţi de chestiile astea, stabiliţi-vă pentru fiecare un interval de 3 săptămâni de lucru…. să se dezveţe mintea de năravurile neplăcute. Apoi evaluaţi ce se întâmplă în viaţa voastră. În cel mai rău caz, schimbări pozitive. În cel mai bun? Miracole.