superficii

suntem o specie obsedată de suprafață. Probabil pentru că trăim pe coaja unei uriașe ființe spațiale. sau, poate, pentru că, pur și simplu, ai mai multe bătăi de cap dacă începi să incluzi încă o dimensiune.

vară. pauză de cafe frappe pe o terasă, în inima afacerilor din capitală. Invariabil, în jurul tău se vorbește despre business, în toate limbile. Îmi reține atenția un trio format dintr-un expat, o româncă afectată vorbind bine limba expatului și încă o cetățeană băștinașă. Discuția se învârtea în jurul subiectului resurse umane.

aferata lansează brusc o opinie conform căreia strinii lucrează responsabil și românii lucrează de la nouă la cinci. îmi vine să mă ridic de pe scaun și să îi cer diplomele în virtutea cărora emite așa păreri. expatul, firește, dacă nu își formase o părere despre români, are șansa să înceapă cu una proastă. dar ce e dureros e să vezi fîța asta cu pretenții de intelectuală cum ne târăște pe noi, toți ceilalți români, prin noroaiele judecăților ei șchioape, emise de la înălțimea tocului de 12, cu tot cu platformă.

știu destui șefuleți care judecă prestația personalului după orele de lucru. dar cred că lucrurile s-au schimbat, iar dacă nu sunt încă așa cum ar trebui, e o problemă de cultură managerială, mai degrabă decât de apetit al românului pentru muncă semnificativă.

într-un minisondaj făcut cu tineri manageri într-un exercițiu Leaders, factorii importanți la alegerea unui loc de muncă erau cultura organizațională, empowerment-ul (uf, de ce nu poate fi tradus ca lumea cuvântul ăsta în română? ) și învățarea. asta în afara banilor, firește, care ar trebui să fie de la sine înțeleși, nu cum fac unii, de plătesc te miri ce și apoi se minunează că au rotație mare de personal.

conversația de mai sus mi-a lăsat un gust fibros în gură. în timp ce mă chinuiam să scuip scamele care îmi stăteau pe limbă, mă opresc la un semafor. peste drum, niște alpiniști vânjoși, atârnând hazardat  de niște firicele, dansau pe rama de cinci centimetri a geamurilor pe care le spălau, perfect.  un alt job de la nouă la cinci, firește. niște oameni cărora chiar le place cățăratul, fie că e pe muntele favorit, fie că e pe clădirea de birouri care necesită puțină cosmetică între două furtuni.  nouă, românilor care nu fac parte din comentariul dumneavoastră eronat și general, ne face bine să facem lucruri din inimă. Dumneavoastră aveți una? și, dacă da, e localizată lângă cardul de credit?

ah, domnișoară, a propos de generalizări dăunătoare. ce face o brunetă cu toc de doișpe în deșert? șterge praful.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s