vorbe in vremi de restriste

Sfinţii Mihail şi Gavril au devenit una dintre sărbătorile grele pentru mine. Când cei pentru care te rogi adună lumânările în căsuţa celor plecaţi, dincolo sau aici, renunţi la veşnicele SMS şi cauţi soluţii să îţi păstrezi optimismul.

samsara marketing

Ce poate fi mai perfect decât un triptic? Un triptic de dream marketing. Deşi marketingul, în sine, este o fabrică de vise, am întâlnit într-o singură zi trei idei. Un sandvici cu umplutură amară, sau o prăjitură la care bucătarul a greşit blatul de mijloc. Mă rog, las povestea să curgă.

Să  pornim de la blat…

O delicioasă atmosferă de brainstorming. O clădire veche, din centrul istoric al Bucureştilor, atât cât a scăpat de mâna dementă a lui Ceauşescu. Lumina de miere curge prin vitralii, te scufunzi în scaunele moi de piele şi laşi mintea să fugă la miile de poveşti tragice, comice, romantice care s-au perindat între pereţi. Ideile ţâşnesc ca arteziana, atât de multe încât trebuie să te opreşti. Pentru cei care lucrează în clădirea puţin cam întunecoasă şi înghesuită între celelalte istorii lumina e tristă şi eprimantă, dar pentru vizitator e un regal. Unde e legătura cu marketingul? În comunicarea indirectă de identitate. Un trecut solid, un prezent savuros…

Miezul e amărui. De treci codrii de aramă, pe lângă librăria de pe colţ, de la Universitate, vezi un semn de cafenea. Crezi, la început, că e starbucks. nu e. Un semn furat, o istorie împrumutată, o lipsă totală de imaginaţie şi de etică.

Dar glazura… Glazura e de clasă. Am fost la tot felul de evenimente de lansare, de comunicare… Aseară am văzut unul impecabil, pentru O’Lay, O Andreea Berecleanu moale, catifelată şi ademenitoare ca valurile mării noaptea, în iulie. Un cort de La Ţigănci, cu candeabre de altădată şi şemineu de mâine.

Un loc de suflet al copilăriei mele, Palatul Ghika, redescoperit şi scos la lumină ca o femeie frumoasă, de un stilist inspirat. Mă duc repede să mă dau cu cremuţa.

 

 

agenţii pe care lumea nu putea să le mai încapă

Ai o agenţie. Eşti conectat. Cum-necum, pui mâna pe campania unui prezidenţiabil. Mană cerească, o dată la câţiva ani, cât să îndrepţi P&L-ul.

Fireşte, o aşa campanie trebuie să consume mulţi bani.  Facem repede un site cu numele proştilor pe toate gardurile. De ce am face unul cu un value statement. Pe urmă, bănuiesc, facem clip video şi audio. Facem drop mailing. Mult. Aşa încât, într-o bună seară, un om care nu are nici cea mai mică intenţie de vot vine acasă şi găseşte cutia poştală parazitată de un mare poster, pe  care scrie să voteze un nene. Nu o să îl voteze nici pe el, nici pe altul- Cu atât mai puţin după ce a primit frumosul poster.

Bani aruncaţi, tovarăşi. Nu ai lor. ai mei, ai tăi, care au ajuns, cum-necum, în bugetul de prezidenţiale… Not much to be said. Poate doar ruşine agenţiilor.

Scurtă privire asupra unei realităţi posibile

Te întorci din Tibet. Te dezmeticeşti într-un oraş în care nu îţi mai zâmbeşte nimeni, dimineaţa, în care oamenii nu se mai îmbrăţişează şi în care nimeni nu îţi spune că te iubeşte sau te preţuieşte.  Toamna a venit pe neaşteptate şi a colorat toţi copacii. Afişe politice agresive te izbesc de pe panourile outdoor şi de pe cele luminoase.

Ca să ajungi la întâlniri, ar fi trebuit să poţi face un viraj la stânga pe DN 1. Nu se poate, pentru că o lungă barieră de plastic separă sensurile într-un mod lipsit de sens… Trebuie să ocoleşti până la Ikea, să iei în piept toată coada de maşini şi să ajungi, într-un final , întârziind o jumătate de oră. Capul te doare şi îţi vine să vomiţi pentru că te-ai întâlnit cu prea multă lume, dintre care unii au sorbit cu nesaţ din tine.

Te duci la întâlniri, oameni pe care îi întâlneşti pentru prima oară te întreabă nu cum facem comarketing în 2010, ci cum a fost în călătorie. Vezi programe cu suflet şi instituţii care vor să adere. Birourile au prins viaţă, sunt verzi. Managerii şi-au lăsat stilourile, au muiat degetele în vopsea şi s-au jucat. Angajaţii au făcut colecţii de insigne pe spatele unui scaun riguros dintr-o sală de şedinţă.

Realitatea se transformă într-o posibilitate foarte asemănătoare cu ce ai trăit. Bucuria de a trăi şi o oarece etică reapar, răzbătând prin stratul gros de mizerie europeană, mai puţin evidentă dar mult mai vătămătoare decât gunoiul de pe străzile din India.  Există o realitate, pe care am experimentat-o în Dharamshala, dar care devine, evident, posibilă şi aici. Şi, brusc, realizezi că o parte există deja, e un potenţial, şi că oamenii îşi ies din costume şi cravate pentru că tu ai venit schimbat. Eşti un catalizator: uneori catalizatorii se acoperă cu un strat gros şi inactiv, şi trebuie regeneraţi, după care îşi pot reîncepe misiunea. Sunt mulţi, mult mai mulţi decât cei nouăzeci care au făcut călătoria. TRebuie doar scânteia din fiecare pusă la lucru.

Pleci spre casă, nu mai vezi gropile, ci doar un apus minunat. Tragi maşina pe dreapta, să fotografiezi estetica uşor baudelaireiană, blitzul se declanşează accidental şi vezi că în geantă, în afara celor douăzeci de kilograme reglementare, s-au strecurat milioane de globuri luminoase. Sunt aici, cu tine. Ca să te însoţească şi să te ajute.

Spor la treabă, dragii mei.

e foarte greu să ai bunăvoinţă

Aterizarea din ţara în care toţi îţi zâmbesc şi vor să te ajute este extrem de brutală. Nu din punctul de vedere al abilităţilor pilotului (frumos la Austrian Air. Dacă nu ne puneau limită de bagaj 20 kg era şi mai frumos), ci din perspectiva celor pe care îi vezi. Carcase de piele şi carne, în care nu e nimic.  Mă urc în taxi, ascult cu interes cum o domnişoară extrem de lipsită de ale vieţii îi face zile amare unui băiat care încerca să lămurească un coleg unde e o adresă. În final , îl arde cu două ore suspendare de la comenzi.

Nu ştiu dacă managementul acestei firme ştie de asemenea practici, dar, ca acţionar, cred că aş da afară instantaneu duduia care îngrădeşte accesul clienţilor la maşini, care nu permite cuiva să ajungă la adresă şi care, în acest fel minunat, dă cu piciorul în venituri. Başca imaginea pe care o  capătă firma în ochii clientului, care asistă la tot bordelul desfăşurat live în reţeaua radio. Ruşinică mare, domnişoară, mai treceţi prin paturi de bărbaţi, poate vă mai veniţi în firi puţin.

Ah. Să nu uit. e vorba de băieţii de la 9477…

just teasing

Ieri. Zi lungă. Mă întâlnesc cu oameni cu care vorbesc despre lucruri care vor apărea în curând. Parfumuri bune, remedii creative, bio, eco, lumea e mică.

Întoarcerea de la obsesiile olfactive care te cotropesc de la kilometri (adevărat, pitzipoanka românkă nu a învăţat încă treaba cu punctele de puls şi varsă un kil de esenţă hiperconcentrată pe ea, sperând că armăsarul va deveni mai interesat), la innuendo. Lăcrămioarele de pădure. Mac. Floare de colţ.  şi tot aşa. Mici accente care te trag de nas ca linguriţa pe ştiucă şi te poartă în  zona aceea de penumbră, atât de interesantă pentru explorare. Nu pot spune mai mult, dar … vin sărbătorile

Apoi, moartă de sete, mă reped după un suc biotta – singurul loc era biogood. Mirosea atât de frumos înăuntru, a pâine coaptă, că am făcut abstracţie de faptul că sucul era mai scump ca la Satya. Şi am luat şi o franzelă. Bună. Şi aveau pe perete un afiş pe care să le scrii ce îţi mai doreşti să găseşti pe raft. 

Apoi, jocul contrariilor. Am primit, gratuit, card de loialitate. Nu ştiu exact ce o să îmi ofere, sper din inimă că va fi interesant. Ştiu că Aneta s-a străduit pentru brandul ăsta şi lucrurile s-au vărsat şi în siglă, şi în card. Poate puţin cam prea egoist pentru gustul meu, dar – for sure – cool şi good looking. Mărul şi inima au ajuns o obsesie cvasi-freudiană în comunicarea de azi. Nu mă pot opri să fac comparaţia cu un magazin bio, tare drag mie, cu produse bune, care te înfăşoară într-o mantie verde, molcuţă şi reconfortantă de bien etre… şi care m-a ciocnit cu o vitrină plină de cuvinte abordate foarte româneşte, sunet de talangă dogită într-un concert de clopoţei de argint. Iar apoi mi s-a spus că nu primesc card decât dacă cheltuiesc cinci sute de lei. Fraţilor, ieşiţi puţin afară, luaţi o gură de aer şi apoi haideţi să gândim.

Un bon bunişor de cumpărături fmcg peste tot e cam trei sute. Trei şi ceva. De ce să enervezi clientul (sincer, m-am gândit să nu le mai calc pragul) după ce nu îi dai nicio mostră şi să îi ceri să suplimenteze de la patru la cinci?… Pentru a dimensiona corect greşeala: lansezi o reţea. Ce vrei, valoare sau număr de clienţi? Gogomanul român spune, invariabil: amândouă.

dar dacă iei loc şi te gândeşti o secundă, ca să ai valoare trebuie să ai clienţi. Deci răspunsul corect e: recrutezi, apoi îi creşti. Mai mult. Un card ar trebui să loializeze. Păi cum e mai loial: unul care vine o dată şi ia de cinci milioane, ca să îl miluieşti cu cardul tău, sau vine de cinci ori, vede ce mai e nou, încearcă şi gama cealaltă… ? (Întrebare cu răspuns ajutător)

dragii mei, creşteţi-vă businessul corect. Dacă vă place suma de cinci sute de lei, OK. Dar de ce să nu promovezi ideea de a colecta bonurile pe un cuponaş de carton, astfel încât să aspiri la sumă? Poate unii dintre potenţialii doritori de discount de opt la sută nu vor cumpăra niciodată de cinci sute de lei. oricât şi-ar dori.

M-aş bucura să văd mecanismul refăcut, şi să aud ce s-a întâmplat. A propos, dacă casiera nu menţionează mecanismul, de unde Dumnezeu află fraierul de client despre card? Poate vitrina, curăţată de toate substantivele şi atributele urlătoare, poate purta o semnătură vizuală discretă.  Cardul.

So much for the free advice. Îmi faceţi şi mie un card de discount? Şi, pe urmă, îmi propuneţi o comunicare relevantă şi directă, dacă tot mi-am făcut card?

Mă duc să îmi administrez un puf de parfum cu mac. Poate mă face să mă simt mai bine.

coşmarul crm in direct.

Eu nu ţip la oameni, de obicei. Dar mi s-a întâmplat săptămâna trecută, când un agent obraznic de vânzări de la o firmuţă neruşinată de brokeraj mi-a dat telefon “de follow up”, după ce, secvenţial, am primit un prim mail, am cerut să mă scoată din listă, am primit al doilea mail, i-am ameninţat că îi reclam la autoritatea pentru protecţia datelor consumatorului.

Lumea crede că omul de la capătul invizibil al reţelei e obligat să citească orice propunere sordidă, ineptă, cretină sau nepotrivită de direct marketing. Toată lumea vorbeşte de crm…

CRM vine de la customer relationship management. Adică managementul relaţiei cu clientul. Mă întreb ce fel de relaţie croieşti şi creşti atunci când îl enervezi în crescendo. Mai mult, după ce am întrebat, deja nervoasă, de ce sunt sunată după ce am primit două emailuri pe care le-am refuzat, era absolut clar că idiotul de la celălalt capăt al firului (care nu a avut nici măcare decenţa de a respecta paşii obligatorii într-o convorbire de telesales) habar nu avea dacă am primit, ce şi cum am răspuns.

Firme mici sau mari nu fac altceva decât să emită taskuri dinspre manageri înspre amărâţii care administrează baza de date. CRM înseamnă să îţi concepi o politică de contact. Să ştii cum adresezi clientului întrebările şi propunerile în funcţie de etapa din ciclul lui de viaţă ca potenţial consumator al produsului sau serviciului tău. E o chestie de perspectivă, ca în poza asta. Tu crezi că îi arăţi un apus extraordinar, iar el, venit din Vest, vede că la noi firele nu sunt îngropate şi îi atârnă deasupra capului ca un drob de sare electromagnetic.

Am un prieten, care vinde servicii de messaging prin sms. Serviciul e basic, cu posibilitate de personalizare, nu cum am primit eu, de la nu spun cine, care mi-a schimbat numele şi sexul. A semnat contracte cu bănci, instituţii financiare şi tot aşa. Omul ăsta ştie că succesul afacerii lui depinde de rata de răspuns la campanie. A studiat când e mai dispus românul să primească un sms. A studiat relaţia dintre PMS şi receptivitate. Asta numesc eu abordare profesionistă. Dacă vrei să ştii mai mult, încearcă http://www.axonite.ro/sms/

În fine. Revenind la best practices, pe lângă obraznicii descrişi mai sus, care ar trebui să îmi aprindă o lumânare la biserică pentru favorul de a nu menţiona numele firmuliţei, când primeşti un mesaj cum e cel alăturat, nu poţi să nu zâmbeşti. Îl admir pe Viorel, care a înţeles că îi trebuie un alt canal de comunicare pentru afacerea lui, ca şi pe păstorul de capre care şi-a deschis site şi primeşte, iată, comenzi. Pe ei nu pot să îi acuz de obrăznicie, pentru că au avut bunul simţ să încerce ceva. Sunt sigură că vor fi uimiţi când vor vedea ce puţine răspunsuri primesc, faţă de ce se aşteptau.

caderea din cvasi-rai

Urmăream, aseară, isteria colectivă care a cuprins, ca o criză de epilepsie, politicul românesc. Un circ vulgar, cu semne de exclamare şi măsurători de decibeli mai degrabă decât de relevanţă a mesajului.

M-am uitat, mută şi tristă, la lătrăturile furioase ale unui şef de formaţie fotbalistică, supărat nevoie-mare pe galerie, care nu ştie multe şi a înţeles cu câtă mitocănie este tratată chestiunea, drept care a şi sancţionat-o. Dar interesant e cu cât apetit s-au hrănit toţi pseudo-oamenii ăştia dintr-o faimă autocreată dintr-un balon plin cu spumă, care s-a şi spart la primul semn de presiune, şi cu cât năduf îi ceartă pe toţi cei care nu îi preamăresc, aşa cum – cred ei – ar merita. Sper că acestea sunt semne de normalizare. Deşi am încetat la treizeci de ani să mai cred în Făt Frumos care vine şi mă ia cu calul alb, am senzaţia că se pregăteşte o armată de copii deştepţi care să le-o tragă, sec şi usturător, omizilor puhave şi târâtoare în media românească (ruşinică şi pe-acolo, jurnalişti de doi bani, care nu ştiu să caute sârguincios, ca ziaristul adevărat, subiecte, şi împrăştie pucioasa pe post de sclipici).

Nimic nou, până aici. De dimineaţă, primesc buletinul de advertising de la IQ Ads şi constat, cu o plăcere nemăsurată, că Liviu David scrie, cu un apetit şi cu o savoare bune ca un brunch de sâmbătă dimineaţa, de ce românii nu sunt ca australienii. O radiografie pe o singură axă, cu un ochi de strateg şi o minte de sociolog:

 http://iqads.ro/Editorials_read_11257/?RemoteID=966b6243f1ec2fa4f7702fa9c22274bd&checksum=1a5448f58d2433eb24636228767ea0af.

Liviu, când te apuci de dat lecţii la jurnalistul român?…

răsfăţuri artistice de Bucureşti intelectual

Vis-a-vis de vile care parcă nu fac parte din cenuşiul pătrat şi stupid al Bucureştilor, Institutul Cultural Francez a pus de un ceai decadent.

Treci de nişte domnişoare care ar arăta foarte bine fără pungile cu mostre de balsam de rufe care se crede premium şi care, oricum, pe bugetele imense de marketing al multinaţionalei susţinătoare, a invadat piaţa până la greaţă (promit să nu îl folosesc NICIODATĂ) şi dai de bucăţi de univers boem high end sau de semne de exclamaţie ale designului modern, minimalist, plonjezi în flower power şi în hippie ca să te aşezi apoi, cu ochii vuind de imagine, la un ceai sencha. E expoziţia de bijuterii, dar de data asta nu mai avem de-a face cu artizani şi meşteşugari de hobby, ci cu artişti. Diferenţa de clasă se simte, te aruncă dincolo de realitatea hâdă şi cotropită de neamuri de traistă. Preţurile sunt de la intelectual la parvenit.  Iar biblioteca primitoare şi măsuţa de ceai, signed by Cărtureşti, sunt universul în care te simţi bine oriunde ai fi. De data asta, de pe raft te strigă Călăuza lui Tarkovski şi, pentru că ai adorat picnic la marginea drumului, publicat curajos într-un almanah sf pe vremea lui Ceaşcă, şi scăpat de cenzură doar pentru că Arkadi şi Boris Strugaţki sunt asociaţi cu sovietele, deci comme il faut, cumperi dublul cd.

Mai există încă oaze în care să dai delete la ştirile retardate cu babe violate şi accidente, trăiască declinul burghez.

reţetă pentru lipsa de imaginaţie

Bărbaţii pe care îi iubim au fost crescuţi în credinţa că dragostea trece prin stomac. Nu cred că am văzut panică mai mare decât a româncelor când nu mai ştiu ce să gătească. Bucătăria devine o corvoadă şi oprimarea duce la angoasă.

Depăşind momentul critic al căsniciei, am început să mă joc de-a bucătăria, chiar dacă trebuia să am mâncare bună pentru copil. Am inventat, mă distrez, combin.  Gătitul e, mai degrabă, un act de creaţie decât o corvoadă casnică. Aşa că iată reţeta de duminică, în desfăşurare.

Se trece, alene, prin piaţă pentru un motiv oarecare. Eu căutam un ac de siguranţă . Se remarcă o prăvălie de grec, proaspăt deschisă, se dă iama în pâine cretană, feta, caracatiţă, ulei de măsline de Rhetymno etc… Se cumpără oarece  verdeţuri, că nu prisosesc niciodată, şi fuguţa acasă, pe vremea neprietenoasă.

Pâinea cretană se aşează frumos pe farfurii care să te inspire, se pune peste ea roşie tăiată cubuleţe, oregano, de preferinţă verde, ulei cât mai bun şi o felie nesimţită de feta. Gata cu antreul.

Între timp, se pasează supa de pui pe care n-ai mai avut aseară chef să o finalizezi, cu tot cu pui, se adaugă smântână şi pătrunjel şi se deschide punga de crutoane cumpărată de la Kaufland. Bune şi fără e-uri. Un pic de twist cu un pic de smântănâ low fat.

În tigaia de teflon arunci câţiva căţei de usturoi striviţi cu instrumentul cumpărat de la moldovencele din piaţă, ulei şi ce a mai rămas din punguţa de creveţi din congelator. Repejor vine şi orezul brun, nedecorticat. Gustul va fi mai amplu şi se va potrivi cu savoarea pâinii greceşti. Dacă îţi place, poţi săra cu puţin sos de soia. Dacă nu, nu.

Iar în cuptor arunci pălăriile de ciupercă  din caserola pe care ai cumpărat-o adineauri, câte o bucăţică de caşcaval ieftin, încă puţin usturoi mărunţit şi codiţele de ciupercă tăiate mărunt. dintre toate asta durează cel mai mult.

Totul e gata în douăzeci de minute.

Dai deoparte franzela franţuzească luată de la boulangerie şi untul de casă de la ţăranii din piaţă, deliberat, pentru mâine dimineaţă. Pui pâinea cretană pe masă, pălăvrăgind despre ce s-a mai întâmplat cu prietenii. Torni supa în farfuriile frumoase, scunde, şi pui câteva crutoane. E o masă în sine.

Ciupercile le scoţi din ascunzişul din cuptor când pălăriile stropite cu ulei de măsline s-au rumenit, dar fărâmiţele de pătrunjel sunt încă verzi. Ciuperca, puţin pătrunsă de propriul sos, are un gust viu.

Te uiţi la tigaia cu creveţi şi o amâni pentru diseară sau, mai sigur, mâine . Şi la desert iei pisica şi laptopul în pat, ca să scrii prietenilor o reţetă, dar adormi în timp ce pozele se descarcă, un somn uşor şi dulce de sâmbătă după amiază.

O să te mai gândeşti tu diseară la salata de caracatiţă şi varza de bruxelles la cuptor…