portocala mecanică, sau de ce votez

Aseară am rămas târziu la birou, să termin lucruri pe care le aveam de făcut.

Plecând,  remarc un birou al cuiva care de obicei nu mănâncă fructe. Apoi îmi spun: ce frumos, uite că totuşi se gândeşte să îşi ia o portocală.

mă apropii. Portocala e măzgălită cu albastru şi nu pare pix. Ajung lângă birou. Oroare. material electoral.

O să mă duc mâine la un vot. cred că de blam.  ca să nu ne mai intre stupidităţile astea în cap, şi ca să putem avea puţin RESPECT din partea celor care ne cheltuiesc banii de taxe şi impozite. Lucru despre care, surpriză, nu vorbeşte nimeni…

Altfel, portocala – cool. E antistress, culmea umorului negru. Pardon. Portocaliu.

încrâncenări electorale în outdoor

Mă urc, gemând de durere în cot – nu mai zic niciodată – şi ‘în coastă şi plec spre centru.  Nu mă pot opri să fotografiez, la intersecţia Barbu Văcărescu cu Glucozei, panoul de faţă.

După ce m-am bucurat de calitatea campaniei de atac la Băsescu planificată de PSD, mă gândeam că ar fi trebuit un sequel…

Se pare că s-a găsit cel mai bun , dar se ridică următoarele întrebări:

1. s-a răsculat şerbul român şi s-a dus să îl apere pe stăpân, după ceva alcoale pentru încurajări?
2. contralovitură pd la psd?
3. sau, şi mai pervers, teoria conspiraţiei, ce  mai, a făcu-o chiar psd ca să aibă pe cine da vina?

Oricum, băieţi, jos pălăria. Îl clasez la categoria “cel mai genial billboard electoral “. La mai multe!

la şcoala de şefi

Vremi de criză, dar tot s-au găsit douăzeci de oameni care să vrea să înveţe de la alţii, mai plini de vânătăi, ceva despre cum conduci alţi oameni.

Oameni deştepţi , veniţi să devină mai deştepţi… Stimă pentru cei de la Leaders, care au reuşit să ţină evenimentul chiar în vremi de restrişte,  Pentru cei care au dat bani şi au alocat o săptămână din viaţa lor.

Iar de partea speakerului… bucuria de a redescoperi Valea Prahovei din tren. râul e frumos, stâncile sunt minunate, finalul de toamnă târzie, cu culori pe ultimele ramuri cu frunze şivălătuci de fum de prin coşurile de căsuţe răzleţe.

elogiul mediocrităţii

Am primit, zile la rând, invitaţie să votez un loc favorit. Nu am apucat, pentru că – efectiv – nu am avut timp să răspund celor de la Food and Bar. Nu îmi pare rău, dacă mă uit la rezultate, care sunt bulversante. Cârciumi minunate care nu au apărut pe listă. Locuri jenante care au luat premiul I. Au premiat localuri în care serviciile sunt îngrozitoare. Locurile de întâlnire a bişniţarilor. În primul moment, mi-a venit să pun mâna pe telefon şi să îl întreb pe publisher ce simulacru de metodologie au folosit.

Apoi am respirat adânc. Stai puţin. Cine a votat? a fost, aparent, un vot liber, oamenii erau mai mult ca sigur adunaţi din rolodexurile celor din redacţie. Nu ştiu cine sunt contactele lor. Think again. E evident că locuri minunate, ca Starbucks sau Satya, au ieşit pe glorioase locuri terţe sau deloc. Pentru că oamenii ca noi, care apreciem un concept dus de la un capăt la altul, nu au votat. Nu ştiu cine a votat, dar – până să ajungă România asta de tot o ţară de şoferi de Q7, cred că trebuie să facem ceva. Noi, ăilalţi. Repede.

un iced tea la starbucks, mâine, pentru început. Sau o cafea din aia care îi ajută pe proprietarii micilor plantaţii savuroase să supravieţuiască. La satya m-am dus şi o să mă mai duc. Pentru purtătorii de lanţuri groase, împodobite cu piţipoance siliconate şi care fumează de plictis: vă rugăm, nu le încercaţi, e searbăd. E pentru noi, ăilalţi. Cei care apreciază micii proprietari de plantaţii şi tablourile New Age făcute cu gust.

din nou despre lecţia de retail

Sâmbătă dimineaţa. Între un drum la masaj şi o vizită la o prietenă epe care am impresia că o ştiu dintotdeauna, dar de fapt doar de o lună, mă opresc iute-iute, la farmacie, să iau nişte zemuri minunate din plante L’Erbolario, şi apoi mă gândesc că am uitat acasă geanta potrivită.

intru fuguţa într-un magazinaş cunoscut. Reţea. Bunişor. Săraca domnişoară mă salută cu salutul obligatoriu: Bună ziua, bine aţi venit la [numele]. Ptiu, îmi zic. Ăia de la Paris te lasă în pace…

Apoi rezist tentaţiei de a mă întoarce pe călcâie şi până la urmă cumpăr şi inele, şi lănţuc, şi pălărie. Pentru că domnişoara chiar ştie să vândă, şi se vede limpede că o face cu plăcere şi crede în produs.  Îmi face şi un card. Frumos, dar tot mă întreb de unde oare a apărut ideea cu salutul acela atât de nenatural şi de nepotrivit, care le face şi fetele din locaţie să se simtă jenate de nefirescul frazei, şi pe clienţi să le vină lehamite să mai intre…

Morala e foarte simplă. Retail is about detail. Poţi face totul perrrrfect, dar dacă greşeşti un singur lucruşor în toată experienţa de client în locaţie, ratezi cu graţie totul. Iar dacă nu înţelegi că într-un magazin de accesorii primul need al clientului e să se bucure de toate trăsnăile expuse şi îl supui la tir rapid de mitralieră, înseamnă că  trebuie redesenată experienţa şi punctele de contact. despre acestea, pe larg, în altă expunere, mai plicticoasă decât cea de faţă.

Ca să nu criticăm fără să construim, aici aş înlocui jenantul salut cu un zâmbet, contact vizual şi, dacă potenţialul client menţine contactul privirii, un salut convenţional, românesc.   Bună ziua e un început bun. Pentru că nu e un eveniment, nu se taie panglica, ci e o vizită la care musafirul şi-ar dori mai degrabă să se simtă la largul lui decât festiv.

Mai e un magazin în care se întâmplă acelaşi salut hăituitor. Nu îi pronunţ numele… dar vă las să descoperiţi deliciile.

un suflu proaspăt

 E criză. Oamenii nu au timp, nu au bani, nu vor, nu.

În asemenea peisaj dezolant, nu poţi să nu admiri curajul cu care o fetiţă-spiriduş, cu ochi mari, pe care o cheamă Holy Molly, invită la joacă pe copiii părinţilor ocupaţi.  Acum face spiriduşi, mâine constructori, poimâine pictori, sau superutilizatori high tech.  Nu se plictiseşte niciodată, pentru că limita universului ei e propria sa imaginaţie. Aş vrea să mă joc cu ea, dar nu mai am vârsta jucăriilor… sau o mai am?

Doamne, ce bună e câte o briză proaspătă în marketingul stătut şi saturat cu preţuri, preţuri, preţuri. Pentru că bucuria copilului tău e nepreţuită.

vorbe in vremi de restriste

Sfinţii Mihail şi Gavril au devenit una dintre sărbătorile grele pentru mine. Când cei pentru care te rogi adună lumânările în căsuţa celor plecaţi, dincolo sau aici, renunţi la veşnicele SMS şi cauţi soluţii să îţi păstrezi optimismul.

samsara marketing

Ce poate fi mai perfect decât un triptic? Un triptic de dream marketing. Deşi marketingul, în sine, este o fabrică de vise, am întâlnit într-o singură zi trei idei. Un sandvici cu umplutură amară, sau o prăjitură la care bucătarul a greşit blatul de mijloc. Mă rog, las povestea să curgă.

Să  pornim de la blat…

O delicioasă atmosferă de brainstorming. O clădire veche, din centrul istoric al Bucureştilor, atât cât a scăpat de mâna dementă a lui Ceauşescu. Lumina de miere curge prin vitralii, te scufunzi în scaunele moi de piele şi laşi mintea să fugă la miile de poveşti tragice, comice, romantice care s-au perindat între pereţi. Ideile ţâşnesc ca arteziana, atât de multe încât trebuie să te opreşti. Pentru cei care lucrează în clădirea puţin cam întunecoasă şi înghesuită între celelalte istorii lumina e tristă şi eprimantă, dar pentru vizitator e un regal. Unde e legătura cu marketingul? În comunicarea indirectă de identitate. Un trecut solid, un prezent savuros…

Miezul e amărui. De treci codrii de aramă, pe lângă librăria de pe colţ, de la Universitate, vezi un semn de cafenea. Crezi, la început, că e starbucks. nu e. Un semn furat, o istorie împrumutată, o lipsă totală de imaginaţie şi de etică.

Dar glazura… Glazura e de clasă. Am fost la tot felul de evenimente de lansare, de comunicare… Aseară am văzut unul impecabil, pentru O’Lay, O Andreea Berecleanu moale, catifelată şi ademenitoare ca valurile mării noaptea, în iulie. Un cort de La Ţigănci, cu candeabre de altădată şi şemineu de mâine.

Un loc de suflet al copilăriei mele, Palatul Ghika, redescoperit şi scos la lumină ca o femeie frumoasă, de un stilist inspirat. Mă duc repede să mă dau cu cremuţa.

 

 

agenţii pe care lumea nu putea să le mai încapă

Ai o agenţie. Eşti conectat. Cum-necum, pui mâna pe campania unui prezidenţiabil. Mană cerească, o dată la câţiva ani, cât să îndrepţi P&L-ul.

Fireşte, o aşa campanie trebuie să consume mulţi bani.  Facem repede un site cu numele proştilor pe toate gardurile. De ce am face unul cu un value statement. Pe urmă, bănuiesc, facem clip video şi audio. Facem drop mailing. Mult. Aşa încât, într-o bună seară, un om care nu are nici cea mai mică intenţie de vot vine acasă şi găseşte cutia poştală parazitată de un mare poster, pe  care scrie să voteze un nene. Nu o să îl voteze nici pe el, nici pe altul- Cu atât mai puţin după ce a primit frumosul poster.

Bani aruncaţi, tovarăşi. Nu ai lor. ai mei, ai tăi, care au ajuns, cum-necum, în bugetul de prezidenţiale… Not much to be said. Poate doar ruşine agenţiilor.

Scurtă privire asupra unei realităţi posibile

Te întorci din Tibet. Te dezmeticeşti într-un oraş în care nu îţi mai zâmbeşte nimeni, dimineaţa, în care oamenii nu se mai îmbrăţişează şi în care nimeni nu îţi spune că te iubeşte sau te preţuieşte.  Toamna a venit pe neaşteptate şi a colorat toţi copacii. Afişe politice agresive te izbesc de pe panourile outdoor şi de pe cele luminoase.

Ca să ajungi la întâlniri, ar fi trebuit să poţi face un viraj la stânga pe DN 1. Nu se poate, pentru că o lungă barieră de plastic separă sensurile într-un mod lipsit de sens… Trebuie să ocoleşti până la Ikea, să iei în piept toată coada de maşini şi să ajungi, într-un final , întârziind o jumătate de oră. Capul te doare şi îţi vine să vomiţi pentru că te-ai întâlnit cu prea multă lume, dintre care unii au sorbit cu nesaţ din tine.

Te duci la întâlniri, oameni pe care îi întâlneşti pentru prima oară te întreabă nu cum facem comarketing în 2010, ci cum a fost în călătorie. Vezi programe cu suflet şi instituţii care vor să adere. Birourile au prins viaţă, sunt verzi. Managerii şi-au lăsat stilourile, au muiat degetele în vopsea şi s-au jucat. Angajaţii au făcut colecţii de insigne pe spatele unui scaun riguros dintr-o sală de şedinţă.

Realitatea se transformă într-o posibilitate foarte asemănătoare cu ce ai trăit. Bucuria de a trăi şi o oarece etică reapar, răzbătând prin stratul gros de mizerie europeană, mai puţin evidentă dar mult mai vătămătoare decât gunoiul de pe străzile din India.  Există o realitate, pe care am experimentat-o în Dharamshala, dar care devine, evident, posibilă şi aici. Şi, brusc, realizezi că o parte există deja, e un potenţial, şi că oamenii îşi ies din costume şi cravate pentru că tu ai venit schimbat. Eşti un catalizator: uneori catalizatorii se acoperă cu un strat gros şi inactiv, şi trebuie regeneraţi, după care îşi pot reîncepe misiunea. Sunt mulţi, mult mai mulţi decât cei nouăzeci care au făcut călătoria. TRebuie doar scânteia din fiecare pusă la lucru.

Pleci spre casă, nu mai vezi gropile, ci doar un apus minunat. Tragi maşina pe dreapta, să fotografiezi estetica uşor baudelaireiană, blitzul se declanşează accidental şi vezi că în geantă, în afara celor douăzeci de kilograme reglementare, s-au strecurat milioane de globuri luminoase. Sunt aici, cu tine. Ca să te însoţească şi să te ajute.

Spor la treabă, dragii mei.