În fluviul emoțiilor


Astăzi, 23 martie, o zi mai specială: după eclipsele de Soare vin, negreșit, cele de Lună. Ca o zi de lună plină, dar amplificată zdravăn, cu energie din plin, cu valuri neașteptate de emoție, cu senzația aceea, de accelerație și frână și accelerație… Unii pot simți stări neplăcute, de la durere de cap la greață sau diaree, amețeală, somnolență inexplicabilă: suntem cosmosensibili :).

Unul dintre lucrurile care ies major la suprafață în asemenea zile sunt emoțiile. Zile de certuri, de iritare, de exacerbare a sentimentelor bune și mai puțin bune.  Ce este de făcut cu ele?

În primul rând, merită puțină recunoaștere și acceptare: sunt părți din noi, care ies la suprafață, ca urmare a unui gând fugar. Sistemul de control al corpului eliberează, ca urmare a acelui gând, o substanță chimică, rezultatul fiind o stare. Suntem doar controlați chimic de propriul nostru corp. Bine-bine, am înțeles, dar ce e de făcut?

Primul remediu: respirația.

Respirația este grozavă – se întâmplă involuntar, dar o putem face și voluntar. SFatul bunicii, cu număratul până la zece, este minunat, mai ales dacă îl extindem până la o sută. Așează-te undeva, în liniște, și respiră-ți starea până se atenuează. Numără fiecare respirație. Dacă te distrag gândurile, întoarce-te la numărătoare. În zece minute te vei simți mai bine.

Al doilea remediu: curățarea.

Transpiră la sport și apoi fă-ți un duș prelung. Sau scufundă-te într-o cadă cu sare și uleiuri esențiale. Cele mai bune sunt: portocală, pentru depresie. Lămâie, pentru stări inerte, de inactivitate. Ylang-ylang, pentru tristețe. Mentă, pentru stări negative, blocaje. Poți folosi plante, dacă nu te deranjează obiectele solide în cadă: flori de lavandă, ceva rozmarin măcinat…

Remedii avansate: respirația de foc

De aici încolo, nu te apuca de nimic pe cont propriu. Caută un terapeut, asigură-te de recomandări, căci e plină lumea de oameni cu bune intenții și lipsiți de tehnică, sau, mai rău, cu focus pe bani și nu pe procesul de vindecare al celor cu care lucrează. După ce te-ai decis, adună-te, sacrifică un weekend și mergi la o sesiune de respirație de foc.

Metoda e străveche și a fost redescoperită ca metodă modernă de câteva decenii. A fost folosită de șamanii din toată lumea, de vindecătorii sufiți, de vraci… iar acum, de terapeuții holiști. Fie că i se spune respirație holotropică, fie că i se spune rebirthing sau All Love, totuna. Principiul este simplu – se respiră conștient în zona abdominală,  sub supravegherea terapeutului, care știe și la ce să se uite, cum să te corecteze în procesul de respirație și cum să te ajute să extragi cu ajutorul corpului fizic emoțiile reprimate. Foarte important este cât durează procesul și câte sesiuni de respirație implică. În general, dacă se lucrează 1:1, îți ia cam trei ore. Dacă se lucrează în grup, așteaptă-te la un atelier de o zi și jumătate (orice demers mai scurt te stârnește fără să te elibereze). În metodologie trebuie să existe cel puțin un episod de focus, în care terapeutul te ajută să identifici împrejurările care au produs emoțiile latente, și câte un debrief după fiecare sesiune de respirație. Nu îți planifica nimic după terapie, cel mai bine este să te duci acasă și să reflectezi, să te cuibărești, să dormi. Liniște. Pregătirea pentru sesiune se face cu mâncare foarte ușoară sau deloc, îndepărtarea excitantelor – ceai negru sau verde, cafea, ciocolată, ca să nu vorbim de alte substanțe chimice. Un atelier de respirație de foc, de obicei, te eliberează de cele mai traumatice surse de emoție, dar am întâlnit situații în care eliberarea completă a intervenit după trei asemenea ateliere.

Orice opțiune am alege, un lucru este clar: suntem pe deplin capabili și responsabili să lucrăm cu propriile emoții. Dacă ieșim din dramă și intrăm în practic, singurul lucru este să ne hotărâm să facem ceva. Apoi, lucrurile devin simple.

 

 

 

Anunțuri

Fuga de Viaţă


Sâmbătă, fugind între trei petreceri, literalmente (una terminată vineri noaptea, târziu, a doua, în curs şi a treia la care trebuia să ajung) mă gândeam pe de o parte la excesul de viaţă socială, la contactele pe care nu le poţi face altfel şi care sunt, de multe ori, chiar plăcute, şi la tentaţia fugii de interacţiuni.

De câteva luni întâlnesc oameni care se aliniază, matematic, în două tipare pe care le consider groaznice.

Primul, ascundem lipsa vieţii personale în muncă.

Recunosc că lucrez mult, pentru că îmi place la nebunie ce fac. Dar îmi las loc de joacă, de prieteni, de întâlniri, de conversaţii inspirate. Nu m-am ascuns în ecranul ultraportabilului şi nici nu am suferit după tastaturi în cele două săptămâni petrecute în junglă. Dar m-au năpădit după aceea proiectele clienţilor, nici pe ale mele nu vreau să le las deoparte şi recunosc că lucrez. Mult. Însă cei despre care vorbesc sunt oameni care trăiesc la birou. Nu mai pot vorbi despre altceva decât despre sarcinile de serviciu şi colegi, şefi şi evaluări, bugete şi şedinţe. De fapt, e ca în povestea cu oul şi găina: nu ştii dacă munca le-a ucis viaţa personală sau e o bună acoperire pentru lipsa acesteia.

Labyrinth-woman-300x199

În al doilea caz, nu puneţi luneta pe workaholic. De vină sunt şi prietenii, dacă ei există, pentru că trebuie să târăşti pe cineva afară din bârlog ca să poată re-evalua Viaţa, aşa cum este.

A doua situaţie e şi mai problematică. Oameni care şi-au setat un scop spiritual (nimic mai nobil) pentru că s-au izbit de pereţii şi pragurile Vieţii şi acum fug rupând pământul de problemele lor, de sentimentele lor, de reacţiile lor.

Deşi spiritualitatea e o parte obligatorie din matricea umană şi, de obicei, mai devreme sau mai târziu, o descoperim şi o acceptăm, ea nu e o scuză pentru evitarea tranşării problemelor noastre sufleteşti. Mai mult, am văzut eşuaţi în spiritualitate, cu pretenţii de maestru, oameni care au probleme grave la nivel de etică sau interacţiuni sociale.

water-dropChestiunea mi se pare simplă: dacă ai îmbrăţişat ideea că suntem fiinţe spirituale, care trăiesc o experienţă umană, şi eşti în lumea asta, dar nu din ea, ai de ales între două variante: prima este să te duci în sihăstrie şi să îţi aştepţi iluminarea, sau să dedici exclusiv comunităţilor spirituale (tot un fel de mănăstire dial-up e şi asta). A doua, dacă ai rămas în lume şi eşti în ea, ai obligaţia  de a funcţiona în stup, şi de a funcţiona ca o fiinţă integrată cu Familia, bună sau rea, cum o fi ea.

???????????????????????????????

Asta înseamnă că trebuie să fii o albină funcţională. Şi dacă vii să îţi verşi în experienţele spirituale imperfecţiunile şi nerealizările tale emoţionale, nu faci decât să agravezi ceea ce ar trebui, de altfel, vindecat.

Trauma ta te izolează într-o lume de oglinzi strâmbe, în care simţi nevoia ca tu să ai dreptate şi ceilalţi nu, în care te simţi manipulat (şi da, eşti manipulat de propriile deşeuri sufleteşti, pe care nu le-ai măturat la timp din casă) şi apare maestrul refulat, superior, luciferic. Mai deştept decât toţi ceilalţi şi incapabil să audă ceea ce i se spune, sugerează, strigă de pe malul celălalt al prăpastiei pe care singur şi-a căscat-o.

Indiferent cât confort îţi dă contul de manager în bancă, maşina de firmă, cartea de vizită sau perceputa superioritate a unei căi spirituale pe care ai ales-o, nu poţi funcţiona dacă nu alegi, mai întâi, să îţi obţii MBA-ul în arta de a fi. Lasă-ţi jos bagajul cu emoţii negative, condiţionări şi tipare mentale neproductive şi treci înapoi la planşetă. Ai de desenat un proiect mai important decât toate celelalte: TU.

 

Pentru mai multe idei despre eliberarea emoţională, citeşte şi articolul referitor la https://pisicka.wordpress.com/un-pic-mai-bine-in-interiorul-tau/atelier-de-renastere-personala/.