Marele Vornic Albastru


locul parcă mumifică şi înghite civilizaţiaO zi în Ţara Luanei seamănă puţin cu Călăuza lui Tarkovski. Nu ştiii niciodată ce urmează să se întâmple, şi nimic nu e ce pare a fi.

Ne adunăm cu Diana, misterioasa zână  a locului, care vine, plutind parcă, să asambleze grupul mărişor care urmează să plece în aventură. Ne strângem chiar în zona schiturilor din piatră de aici, de la Aluniş. Gaşca este extrem de eterogenă şi gălăgioasă aşa că Iris a noastră dă drumul unuia dintre cânturile ei. Apele se liniştesc imediat, şi putem asculta, în linişte, povestea Dianei despre straturile succesive de locuire din aceste tărâmuri, de la vechimi pe care mintea nu îndrăzneşte să le pronunţe până la tradiţia conservată în aceste locuri. Simbolurile sunt străvechi: în tronul de pe platforma de ceremonie de deasupra bisericuţei de piatră sunt sculptaţi doi lei. Elemente care aduc aminte de Cybele. De-a dreapta şi de-a stânga bisericii, două pietre ţin unitatea din polaritatea Soarelui Interior şi a Lunii interioare, după cum spun paleoglifele de pe ele…

Aluniş, chiliile săpate în piatrăPornim pe drumurile dintre fâneţe, urcând, urcând, urcând. Plutim printre gâze şi florile de fâneaţă, în plină vegetaţie, până la buza pădurii. Locurile astea tainice stau, fiecare, într-o uriaşă căldare, iar urcuşul peste buza căldării în care ne aflăm acum este greu, solicitându-ţi voinţa la maximum. Încep să apară pietre cu forme ciudate, care păzesc principalele puncte de trecere de pe potecă. Ajungem, gâfâind, în buza căldării, ascuţită, după care drumul se răstoarnă brusc peste marginea din piatră şi coborâm în altă lume, dintr-un alt căuş al Mamei Pământ. După ce treci de arbori şi cobori la loc, în fâneţe, vegetaţia se schimbă brusc, apar sălcii argintii. Ai trecut în  Zonă. Creasta muntelui este populată de un şir aliniat de uriaşe gresii verticale, plantate una lângă alta ca nişte solzi de dinozaur, şi creează o incintă – aici se crede că a fost acel Castel, cu soarele lui propriu, de unde a pornit cunoaşterea către pământeni. Spaţiul e delimitat de o structură uriaşă, piramidală, în vârful căreia şade un bolovan ciudat, cu formă de cap de mistreţ, care stă într-un echilibru fragil. Două ore mai târziu, bolovanul îşi schimbase direcţia. În 2008, oamenii l-au filmat şi au văzut că într-adevăr se roteşte după soare.

piramida cu piatra rotitoare

În centrul incintei, un uriaş Buric al Pământului, clădit din stânci monumentale, ascunde, chiar în vârf, după o urcare dificilă şi un final pe scări, chilia lui Dionisie Torcătorul. Dionisie nu torcea doar kână, ci şi lumină: în toată zona, se simte vortexul ascendent. Facem  asistenţă de urgenţă cu victimele efortului supraomenesc, stăm în rotaţia uriaşei spirale de lumină şi apoi coborâm înapoi în matcă. Grupul e din ce în ce mai dizarmonic, scoatem clopoţeii şi curăţăm spaţiul, iar tunetele care ne spun să luăm aminte contenesc, pentru o vreme.

Pe cealaltă buză a căldării, o altă structură piramidală, străjuită de singurul brad din locurile astea, un brad vechi de 400 ani, poartă hramul Sf Iosif, deşi iniţial tot Ioan era patronul.

Pe drumul abrupt şi atât de greu până la faţa spălată de ploi a piramidei, atât de greu încât ultimii treizeci de metri nu îi mai face corpul, ci mintea, se pornesc şiroaiele de ploaie cu grindină, uriaşa maşină de spălat a naturii face curat în gândurile celor care au fost stârniţi de energia locului şi au început să verse toate impurităţile şi negativităţile personale.

poveşti scrise în piatră

Aşteptăm să se termine potopul, unii ascunşi în bisericuţa minusculă, eu, afară, cu mâna lipită de peretele piramidei pe care şiroieşte apa de ploaie, de parcă m-aş fi pietrificat. Coborârea lentă şi mult mai dificilă din cauza pantei de râpă transformată în noroi ne aduce înapoi în matcă, şi puterea locului e aşa mare, că  nici foame nu ne este. O parte din grup pleacă la Peştera din capătul cifrei Omega trasată de incintă, o ciudată deschidere în formă de organ sexual feminin, străjuită de un falus uriaş de piatră, adăpostind izvoarele de Apă Vie din care numai cei ce au Cunoaştere pot bea, căci restul se otrăvesc şi mor…

la lucruStabilim cerc de putere într-unul dintre cele zece discuri ale iluminării, mari de patruzeci şi cinci de metri fiecare, ce înconjoară Buricul.

În jurul nostru, nevăzuţi, vin toţi Păzitorii locului, cei vechi, pogoară îngeri şi maeştri şi toate cele, astfel încât, sub îndrumarea Marelui Vornic de Lumină Albastră, ne îndreptăm sufletele către uriaşa poartă spre Dincolo şi incantăm, medităm, cântăm, în timp ce totul intră în armonie, iar Binele de dincolo curge, şuvoi luminos, ca să adape locurile puterii în care ne aflăm.

o Roată a timpului, stâlp de poartă la DionisieDrumul înapoi, la fel de greu, căci trebuie să urcăm din nou în buza căldării în care se află tot acest arsenal de minuni, e alimentat de energia imprevizibilă şi neaşteptată a acestor locuri, aşa încât ajungem, miraculos, cu toţii, bine, teferi şi sănătoşi la tabăra de bază. Ne întâlnim cu semne de putere, flori care seamănă cu lalelele şi o rădaşcă imensă. Am vorbit cu Diana, mâine plecăm pe alt drum de inspiraţie. Nu ştim ce şi cum va fi, dar mă încred în comunicarea ei tăcută cu aceste locuri şi mă aştept la alte minuni…

Iar acum, de dimineaţă, în lumina strălucitoare a soarelui, intru în restaurant să cer o ceaşcă fierbinte. Pe scaunul de la uşă mă aşteaptă o lăcustă, mesaj despre încrederea în necunoscut şi saltul înainte, iar mai apoi, scriind rapid notele de călătorie, pe pantalonii albi care îi înlocuiesc pe cei de ieri, total compromişi de noroi, aterizează, plutind, o aripă de insectă, purtătoare de inspiraţii şi deschizătoare de călătorii ale aerului.

Din Lumină, binecuvântări.

 

Călătorie în Ţara Luanei


Aluniş, chiliile săpate în piatră

După ce treci de Buzău şi intri în locuri cu dealuri crescute ca din apă şi drumuri care se ridică, se coboară şi se răsucesc puternic pe coastele abrupte, intri în loc de poveste. Cei ce se încumetă să treacă de asfaltul rupt şi drumurile de ţară, bolovănoase, ajung într-un tărâm izolat de restul lumii printr-un fel de cortină uriaşă, invizibilă, dincolo de care se află ascunsă, ca o o comoară în căuşul palmelor Planetei, o sămânţă de Lumină.

În Aluniş, o clădire care aminteşte mai degrabă de un chalet de munte decât de un muzeu, s-au strâns bucăţi mari de chihlimbar de toate culorile. Aici se află un depozit uriaş de picături ca de miere cristalizată în timp, şaizeci de milioane de ani de poveste în fiecare pietricică translucidă aurie, verde, roşie sau neagră provenită din răşina unei anumite specii de conifere. Bucăţi uriaşe, radiind ca nişte faruri tăcute, sau mai mici, gata să se înfăşoare pe o mână de femeie sau să se anine la gât de copil. Locul radiază o energie care şterge cu buretele orice urmă de oboseală sau foame. Doamna ce îngrijeşte de colecţii ne priveşte cu ochi albaştri, limpezi, de copil, şi istoriseşte, făcând legături între toate cele, cum au căutat argonauţii lui Iason lâna de aur, blăniţa de miel luminată de lucirea aurie a inimii de chihlimbar. Colţi se numeşte localitatea, pentru formele ciudate ale stâncilor care se aliniază ca nişte solzi de plesiosaur pe culmile-fortăreţe, ascunzând secrete de demult. Şi Colţi, ne spune ea, transliterat în greacă, se cheamă Colchi, şi de aici la Colchida şi legenda căutării comorii mistice mai e doar un pas. Ne mai spune să o căutăm pe Diana, Călăuza acestui loc, ca să ne arate ce e de văzut. Diana nu era acolo când am ajuns la muzeu, dar până să ne minunăm de energiile cristalizate în bucăţile mari, transparente, de chihlimbar, Diana a apărut, chemată de aceeaşi mână nevăzută care ne-a adus şi pe noi, imperativ, aici.

Micuţă cât o fetiţă de liceu şi cu ochi care surâd la fel, cu codiţe de puştoaică, Păstrătoarea locului ne recunoaşte şi, deşi avea un grup programat pentru călătoria de astăzi, acceptă să ne conducă  şi pe noi la locurile  de Putere. Ne povesteşte legenda: se spune că, mult timp în urmă, Luana, o fiinţă nepământeană, a încălcat porunca de a veni pe planeta blestemată şi a sosit aici ca să îi înveţe pe locuitori cum să aducă înapoi Lumina şi să se vindece pe ie înşişi şi pământurile ce aveau atâta nevoie de a ieşi din pâcla vâscoasă a Tărâmului de JOs. Sosind aici, şi-a făcut cetate, înconjurată de lame străjuitoare de stâncă, în locul pe care l-a ales pentru putere şi apărare, şi a început să împartă învăţătura între cei ai locului. Pietrele inscripţionate, din tot locul, stau mărturie, prin literele săpate într-un alfabet necunoscut, purtând mesajele de dinainte de Al Cincilea Soare.

Trasee-Tara_Luanei-GoogleEarthDespre cetatea Luanei se spune că avea propriul ei Soare… Iar semnăturile ei de lumină sunt vizibile pentru oricine vine aici cu inima deschisă şi cu mintea liniştită. În aer vibrează uriaşe forme de geometrie sacră, lumina bleu-argintie curge peste tot, iar seara pădurea din jurul nostru se umple de fiinţe ale locului: Păzitori, Cei Vechi, Marii Luminoşi, şi mici sclipicioşi de toate felurile, îngereşti sau spiriduşeşti. Binecuvântarea curge, către toţi cei care au cerut, smeriţi, încuviinţare şi învăţătură.

Peste drum de pensiunea nepotrivit de mare şi de modernă pentru ondulaţia străveche, de descântec, a locului se află primul punct de radiaţie: o bisericuţă săpată în stâncă şi înconjurată de câteva chilii, tot din stâncă, în care răsună murmurul Muzicii Sferelor. Pentru cel ce ascultă în linişte, începe ca un uruit, un sunet greu, fundamental, din care se desfac, mai apoi, vibraţii mai fine, luminoase, clinchet de clopoţei şi tonuri de flaut şi armonii de harpă, de parcă nişte degete subţiri, de lumină, ar dezmierda corzile de lumină ale Pământului.

Peste tot, din stâncă până în ochiul interior, găseşti Crucea Malteză, păzind adăposturile de opaiţ, locaşurile de icoană, binecuvântând vetrele de copt bucate şi acoperişurile senine, boltite moale, ce amintesc de locuinţele albe ale Cicladelor. Simţi paşii şi atingerea mâinii sutelor de monahi şi preoţi ce au îngrijit de această grădină a Vieţii până când pământenii vor fi ajuns să dorească fructele ei.

Cerurile sunt altfel aici, iau foc, se umplu de roz, şi locurile sunt străjuite de santinele care iau forme de animale. Sunetele se transformă, de parcă ar fi amplificate şi preluate de un uriaş sintetizator, care le modifică proprietăţile şi le „trag în bandă” ca să rezoneze cu Muzica cea mare a acestei punţi dintre Pământul Interior şi Cele de Sus.

Ne pregătim să trecem prin Porţi astăzi, iar noaptea a fost ca un fel de îndelungat antrenament, fără urmă de oboseală însă, ca să ni se poată arăta ceea ce fiecare poate vedea şi să ni se poată dărui ceea ce fiecare poate primi.  Ne pregătim cu lumina noastră şi lumina trandafirie să aducem de dincolo tot ceea ce se poate aduce, şi, fără nicio aşteptare, ne aşezăm pe buturugile clădirii în care am dormit, ca să privim în jos, către drum, sosirea Călăuzei.

Din Ţara Luanei, Binecuvântări tuturor.