gândesc cu inima


Uneori, ai senzaţia că tot Universul s-a oprit. Că nimic nu mai respiră. Că bobul de rouă rămâne lipit de frunza pe care s-a condensat. Că totul în viaţa ta a căpătat viteză zero şi, orice ai face, eşti ca o buburuză căzută într-un iaz, care se zbate pe loc, ameninţată de înecul iminent.

Şi totul conspiră la starea de entropie zero: cade internetul, telefonul şade, mut, de parcă s-a zidit un perete de sticlă între tine şi lume, gândurile şi creativitatea se prăbuşesc la zero Kelvin, în nemişcare, şi timpul devine, şi el, vâscos şi lipicios, ca un caramel bine legat.

 

Instinctul (sau, mai bine zis, dresajul) te împinge să forţezi. Să apeşi tare, tare, pe porţile ferecate ale posibilităţilor, să îţi juleşti coatele şi genunchii în uşile astea grele.

Dar nu.

Nici aici nu merge, de fapt, cu acţiune şi reacţiune.

Primul lucru de făcut e să punem căluş minţii. Nu pentru totdeauna, ci doar pentru câteva ore, ca să se poată auzi acea voce mititică a intuiţiei, care revine în plin blocaj cu un flux  din ce în ce mai mare de inspiraţie.


Pluteşti pe acest val, care se ridică. La început, e nespectaculos. Dar dacă îl asculţi şi ieşi din orice activitate raţională, vezi cum coama valului se curbează, prinde viteză şi în final călăreşti un „berbec” cu creastă de spumă, care te saltă mult, mult peste blocajul iniţial.

Cum se face, practic, lucrul ăsta, care pare atât de împotriva tuturor procedurilor pe care am fost învăţaţi să le aplicăm?

Simplu.

Mai întâi, te alimentezi cu energie. În orice fel ştii tu. De la o cafea până la a privi ierburile şi frunzele mişcate de vânt şi a-ţi închipui că acea forţă intră şi se stochează în tine cu fiecare inspiraţie.


Apoi începi să creezi mental situaţiile. Le vezi în derularea normală, nu în faza curentă, înţepenită. Aproape că le poţi atinge. Poţi vedea situaţii similare cu ceea ce vrei să porneşti sau să deblochezi. Şi poţi trimite o binecuvântare tăcută. Subconştientul tău a ieşit din blocaj şi acum creează. Dă-i putere spunându-i, cu cuvinte, ce vrei să facă. Exprimă verbal viziunea pe care o ai. Elibereaz-o în lumea asta 3D, ca să cutreiere, să îşi adune potenţialul din energiile tale şi cele de aiurea, şi să îţi apară în faţa ochilor.

E timpul să te întorci în realizare. Să faci ceva care seamănă cu începutul realităţii pe care o re-croieşti, pe care o re-setezi. Ceva concret. Dacă  ai pierdut legătura cu cineva, scrie un email pe care o să i-l trimiţi curând. Restabileşte legătura. Dacă te-ai poticnit în lipsa de resurse, cheltuieşte ceva. Şi tot aşa.Poţi consolida starea de încredere în această nouă realitate cu ceva creat, desenat, construit, produs de tine.

Apoi mergi şi culcă-te în mare pace, căci Universul conspiră să facă ceea ce tu ai proiectat. Mie, azi, mi-au fost suficiente douăsprezece ore de la intenţie până la rezultat. Uşile ferecate s-au deschis. Păşesc în filmul pe care l-am conceput azi, cu instrumentele pe care le aveam la îndemână: câteva cristale, un pic de vis, încredere şi credinţă, plus disciplina obligatorie a mutării în stare de gândire pozitivă. Am lăsat inima să ia deciziile şi i-am pus amortizor minţii.

Încerci?